„Cea mai bună prietenă a mea, mingea”, a zis Laura Rus la început de interviu, în vestiarul celor de la Poli Timișoara. Vedeam în ochii ei cu cât drag vorbea de fotbal și de o prietenie cu cea cu care a înscris de atât de multe ori că a devenit golgheter în Champions League. Cea mai bună prietena a ei, mingea. A fost alături de ea când Laura juca handbal, când făcea gimnastică, așteptând ca, într-un final, să o aleagă pentru toată viața. A fost alături de ea atunci când nori negri s-au adunat deasupra, când tatăl Laurei a plecat de tot. Mingea a rămas și a învățat-o pe Laura să-și țină sufletul curat și să învețe diferit viața.

Cariera Laurei Rus este o aventură, așa mi-a zis. O aventură din care ține să păstreze cu ea doar lucrurile frumoase. Și are unele cu adevărat prețioase: campioană în 5 țări diferite, desemnată cea mai bună jucătoare din La Liga, hat-trick în fața lui Atletico Madrid, golgheter în Champions League, golul în tricoul României în meciul cu SUA, când 26.000 de oameni o aplaudau.

„Simți așa o scânteie în tine”…zice Laura despre momentul în care marchezi. Privind-o în timp ce vorbea, realizam ce om incredibil am în fața mea. După toată aventura trăită, după călătoria care a dus-o în atât de multe țări, inclusiv Coreea de Sud, am stat față în față și am vorbit despre scântei. Și, tocmai de asta, nu ai cum să nu iubești fotbalul.

Care este prima ta amintire despre fotbal?
În primul rând e de acasă, pentru că având un frate fotbalist care juca la echipa locală din Bocșa, eram mai mereu pe terenul de fotbal. Și atunci a fost și prima mea conexiune cu cea mai bună prietena mea, cu mingea. Totul se rezumă la acasă, pentru că de acolo am plecat și tot acolo mă întorc.

Cum a fost conexiunea voastră, având în vedere că fotbalul v-a legat?
Am crescut cu el, iar după ce el s-a lăsat, pentru că a avut o accidentare foarte gravă și a trebuit să se lase din sportul profesionist, mergeam și jucam sâmbăta sau duminica fotbal cu prietenii lui și el nu mă lua cu el în echipă. Și jucam la echipă adversă, să zic așa, și jucam la pariu, că așa era pe atunci. Și acasă îți dai seama că mă certa că îi luam banii. Acum, deși este plecat în Germania, mă susține mereu.

El a fost prima persoană care a crezut în tine sau cine a fost?
Nu. Tatăl meu a fost cel care a crezut primul în mine, probabil pentru faptul că și el a fost fotbalist. Și cumva a văzut calitățile ce le aveam de mică, fiind în fiecare zi în spatele blocului.

El la ce echipă a jucat?
A jucat la echipa locală la Bocșa prin anii 90 încolo, poate chiar și 80. Dar știu că a fost un fundaș central foarte bun de picior stâng, de aceea și eu sunt stângace. Cred că asta am moștenit-o de la el. 

Tata a fost fundaș central de picior stâng, de aceea și eu sunt stângace. Asta am moștenit de la el.

Ce însemna fotbalul pentru tine când erai mică?
Însemna totul, sincer. Pot să zic că de când m-am născut, poate că nu m-a născut mama cu mingea în mână, clar. Însă de când am avut această conexiune cu mingea, pot să zic că nu i-am mai dat drumul din brațe. M-a făcut omul care sunt astăzi. Pot să zic că prin fotbal m-am dezvoltat ca om, am înțeles diferit viața.

Care e cea mai mare lecție pe care ți-a oferit-o fotbalul?
Cea mai mare lecție a fost să rămân omul care sunt. Să nu mă schimbe absolut nimic. Chiar și lucrurile foarte bune și frumoase, chiar și lucrurile rele. Am reușit să-mi țin sufletul curat.

Cum ai aflat când erai mică de posibilitatea unui antrenament într-o echipă de fotbal feminin?
Jucam în Divizia A la Reșița handbal. Și fiind la liceu, erau acele turnee care sunt și astăzi, pe licee. Unde având niște amicale cu junioarele, aveam o colegă care mergea și la fotbal în sală. Pentru că era futsal atunci. Și mi-a zis hai să încerci și tu.

Îți dai seama că antrenorul de la handbal nu știa absolut nimic, iar mama nu mă lăsa. Dar tot m-am dus. Dimineața nu știau că nu mă duceam la câteva ore. Concluzia e că nu trebuie să fugiți de la școală, dar câteodată trebuie. Și așa am ajuns la turneul final la București. Unde, Dumnezeu să-l ierte, m-a văzut domnul Gigi Staicu, care era antrenor la națională. Și unde am cunoscut-o și pe Andreea Pașca, care este chiar din Timișoara și activa la Pandurii Târgu-Jiu. Așa am aflat că există un campionat organizat, m-a sunat, am fost să dau probă. Și am rămas. 

Deci câți ani aveai tu atunci?
16 jumate. Destul de măricică, da.

Și până la 16 jumate ziceai că ai jucat handbal
Da. Pentru că eram extremă dreapta.

Și gimnastică, corect? Și ai renunțat la ele?
Sincer, nu era pe placul meu gimnastica. Asta a fost ceva ce a vrut mama, pentru că ți-am zis. Nu zic în sensul rău că m-a obligat să o fac. Este simplu, nu știam că există fotbalul feminin pe atunci. Dar într-un final chiar și la handbal eram cu mingea, jonglam. Mă mai vedea antrenorul, mă certa.

Sunt curioasă ce a zis mama ta când i-ai spus să fii fotbalistă.
Îți dai seama că nu a fost de acord. În ziua de azi, a ajuns să fie mândră. Zice „da, da, aia e fata mea.” 

Ai un moment în care fotbalul simți că te-a sprijinit la modul personal? Prietena ta, mingea, a fost acolo când aveai nevoie?
Da. Cel mai greu moment poate acela când a murit tatăl meu. Pentru că doar pe teren fiind, mă simțeam cumva.... nu mai simțeam acea apăsare pe suflet, greutatea pierderii lui. Mulțumesc în fiecare zi fotbalului pentru asta. Mi-aș dori ca toți sportivii să simtă conexiunea asta cu orice sport, nu neapărat fotbalul. Trebuie să fie așa ca să poți să ajungi să faci ceva, ca adevărat.

Și ai început să faci ceva de la Pandurii, cu prima cupă câștigată.
Da, chiar aici la Timișoara. Aici pe Dan Păltinișanu. Timp de trei sezoane la Pandurii mereu eram pe locul doi. Mereu era ceva ce ne lipsea ca și echipă și individual mie. Și nu reușeam nicicum să câștigăm campionatul. A fost, cred că, primul moment în care am ținut cu adevărat un trofeu mână. Și am zis, eu îmi doresc mai multe și o să fac mai multe.

La Pandurii în ultimul an a fost un an excelent atât pentru mine, cât și pentru echipă. Pentru că deși am pierdut campionatul printre degete, fiecare dintre noi am dat tot ce am putut și chiar dacă nu ni s-a pus medalia la gât, noi în sinele noastre am știut că suntem campioane. Și după aceea a urmat cupa. În sfârșit, am adus un trofeu la Târgu Jiu. Și cred că a fost prima dată când m-am simțit atât de mândră și am zis eu trebuie să plec, trebuie să plec. Trebuie să fac ceva. Și la o lună am primit acea ofertă unde am plecat în Spania, în prima ligă. 

Și de acolo a început o călătorie…
De acolo a început aventura Laurei Rus, care deși a fost cu multe peripeții, cu multe lucruri grele, a fost una din care țin să-mi amintesc doar lucrurile frumoase. Hat-trick-ul pe care l-am dat împotriva lui Atletico Madrid. Când am fost desemnată în 2010 cea mai bună jucătoare în La Liga și multe altele. Am simțit cum e să joci la un nivel înalt, să joci împotriva unor jucătoare puternice. Sonia Bermudez, care a fost desemnată antrenoarea naționalei de feminin a Spaniei. Jennifer Hermoso, pe care am întâlnit-o când jucam în Danemarca. Marta din Brazilia care e cea mai bună la fel, am întâlnit-o în Champions League.

În câte țări ai fost campioană?
Hai să mă gândesc așa. România, că am fost de două ori cu Farul. Cipru, Danemarca, Belgia și Bulgaria. Sper că n-am uitat vreuna. Mi-ajunge, nu? Da, cinci țări diferite. Cel mai mult, cel mai mult, îți dai seama, mi-am dorit în țara mea și am reușit. 

Care a fost momentul în care ai fost cea mai mândră de tine?
Am două. Cu naționala și la club. Cu naționala când am dat golul, în barajul cu Portugalia, când am fost foarte aproape să ne calificăm. Iar la club, când am ieșit golgheteră în Champions League. Ar mai fi și golul împotriva Americii, 26.000 de oameni în tribună care mă aplaudau. 

Poți să ne explici cum se simte în interior atunci când dai un gol?
Simți așa o scânteie în tine care parcă te face să... știi cum sunt artificiile alea... „VUM VUM” .

Cum a fost reacția ta când ai văzut știrea oficială că ai ieșit golgheter în Champions League?
Eram acasă la mama, în vacanță, la Bocșa și m-a sunat sau mi-a trimis mesaj impresarul. „Uită-te, uită-te, că ai ieșit golgheteră în Champions League”. Îți dai seama, nu-mi venea să cred.

M-am dus la calculator și am căutat „Laura Rus”. Când am văzut pe UEFA știrea, cred că am țipat la mama, a venit mama, plângeam. Mama mă întreba de ce plâng. Când plângi toată lumea crede că e de rău. „Mamă, am ieșit golgether”. Mama: „ce-i aia golgheter?” O mândrie extraordinară.

Știi că am ieșit în 2012 golgheter în Champions League? Româncă! Primul rând trebuie să iei tu astea să te motivezi pe tine, să te autodepășești. Și nu neapărat să vină lumea să te aplaude. Criticile sunt peste tot și judecățile. Important e să știi tu și tu să te aplauzi, dar să știi să te și critici. Pentru că doar așa poți să evoluezi ca om.

Care a fost cea mai mare critică pe care ți-ai oferit-o de-a lungul carierei?
Când știam că pot mai mult și m-am oprit. În sensul că au fost momente în viață, oferte de la echipe, cluburi foarte mari din Europa, și pur și simplu am zis că nu, pentru că credeam că nu pot. Poate că asta este și unul dintre cele mai mari regrete ale mele. Pentru că deși CV-ul e bunișor, să zic așa, putea să fie mai greu. Vreau să cred că refuzul ăla să fie azi un lucru care m-a învățat multe. Și chiar m-a învățat, pentru că în primul rând m-a învățat să accept greșeala mea.

Ai fost totuși în atât de multe locuri și ai trăit atât de multe experiențe diferite. Eu sunt curioasă. Cum a fost în Coreea de Sud?
Coreea de Sud, deși crede-mă că în prima săptămână plângeam în fiecare zi. Era foarte greu, mai ales când nu înțelegeam nimic. Cea mai frumoasă și nebună aventură pe care am avut-o vreodată. N-am simțit acolo nicio barieră în a fi judecată că fac un sport de băieți. Eram tratați de la egal la egal, iar condițiile… incredibile. Chiar deși mi-a fost foarte greu, în al doilea an am ieșit golgheter. În primul an nu știu dacă am dat 3 goluri. Atât de greu mi-a fost să mă obișnuiesc cu stilul lor de joc, cu mentalitatea, cu mâncarea.  Aveam două meciuri pe săptămână, antrenamente la șase dimineața, dar sunt aici, am reușit. Trei ani.

În Coreea de Sud nu m-am simțit judecată că fac un sport de băieți.

Cum e stilul lor comparativ cu al nostru?
Foarte multă muncă. În sensul că noi câteodată mai avem zilele alea proaste sau zilele în care nu vrem să muncim. Dar la ele nu vezi așa ceva. Ele muncesc, muncesc, muncesc. Și au stilul ăla de joc, deși zic sunt mai mult pe fizic, pe forță… e tehnic, de fapt. Pun mingea jos, o pasează. Mi-a plăcut foarte mult. A fost un stil de joc care mie îmi place.

Încă am un video care mi l-a făcut agentul pentru CV. Câteodată mă uit și îmi zic „aia nu sunt eu”. Așa de bine m-am simțit, dar în al doilea an. În primul an mi-a fost foarte greu. Până m-am obișnuit. Deși ei încercau, nu știau engleză. Încă și numele mea era scris pe spate de la Lala, nickname, dar era scris Lara.

Poate că nu vorbeau în engleză, dar când îmi zâmbeau, îmi dădeau o liniște incredibilă. Cu antrenorul vorbeam o dată pe lună, erau mici ședințe în care veneau impresarul european și impresarul coreean, și îmi explica atunci antrenorul stilul de joc sau sistemul. Dar era îndeajuns să-mi zâmbească. 

Ai apucat să înveți limba lor?
Da, am învățat gamsahamnida, înseamnă mulțumesc. Acolo am învățat fiecare literă din cuvântul respect. Când intra căpitanul pe ușă, mereu era… te aplecai, annyeonghaseyo, da… era incredibil. Mi-a plăcut foarte mult. 

Eu asta-mi doresc acum. Să mă bucur de ce mi-a mai rămas să joc și pe partea cu antrenoratul. Să primesc, să am liniște sufletească, armonie și bucuria de a juca, de a mă duce cu plăcere la antrenamente și la meciuri. Dacă ai lucrurile astea, n-ai cum să nu reușești, e imposibil. Nu reușești atunci când ești frustrat, când nu ești fericit. Și asta am învățat din Coreea de Sud. 

Cum a fost experiența Belgia, mai ales în raport cu o prietenie dragă ție?
Da, Ștefi, Ștefania Vătafu. Sincer, răspunsul meu de a zice DA la Anderlecht a fost în mare pentru că era și ea acolo. Ne cunoșteam, jucam la națională, aveam o relație de respect. Și în ziua de azi îmi este cea mai bună prietenă. Mi-e ca o soră.

Nu știu dacă mulți au șansa asta de a-și face o prietenie atât de frumoasă cum o am eu cu ea. Și ea a fost un reper pentru mine în foarte multe lucruri, în fotbal cât și în viața personală. Mi-aș dori să am caracterul ei atât de liniștit în teren. În schimb, eu în teren sunt pitbull, să zic așa, dar nu e cu răutate. E dorința arzătoare ce o am înăuntru aici, nu neapărat ceva de rău. Dar și experiența la Anderlecht a fost foarte frumoasă. Să joc în Champions League după mulți ani și să înscriu și tot a fost frumos. Până la un punct. Dar lăsăm punctul ăla acolo. 

Eu în teren sunt pitbull.

Punem punct la Anderlecht și mergem la echipa națională. Cum a fost prima convocare? Cum ai reacționat când ai primit mesajul sau telefonul vino la națională?
Prima convocare a venit după turneul acela la futsal și după aia când activam deja la Pandurii. În primul rând, am simțit mândrie. Mi-aduc aminte că am avut primul amical, pe undeva pe la Câmpina. Cred că a fost cu Moldova, dacă nu înșel. A început imnul… Nu că nu-l știam... n-am mai putut de emoții să-l cânt.

Țin minte că aveam echipamentele alea mari de băieți, cum arătam… Era mândria aia pe care nu o simți decât când porți tricoul naționalei pe tine. Nu se compară cu un alt tricou. Chiar și dacă jucam la Barcelona, nu poți să compari. Se reprezinți țara ta mi se pare cel mai mare lucru pe care poți să-l faci ca sportiv. Pentru că se zice că acolo ajung cei mai buni, nu?

Și tu ai ajuns foarte repede.
Da, am ajuns foarte repede. Și foarte repede de la junioare la senioare. Deși nu eram titular încă la senioare, să fiu acolo lângă fotbaliste care erau pe atunci... Și cu sacul de mingi după mine, ascultam tot ce făceau. Era o chestie pe care consider că trebuie să o faci mereu. Dacă nu asculți, nu progresezi, n-ai cum. Și să fiu lângă ele a fost ceva de vis. 

Dar cum simți că acum cele mici fură de la tine, fix cum făceai tu când ai început cu fotbalul?
Poate că dacă nu ar fi existat telefoanele acum, poate că erau ca mine. Nu, nu doresc să fi fost ca mine, glumesc. Nu știu, eu de fel sunt curioasă. Încerc să mă documentez, să învăț. Trebuie să știi cumva să-ți trezești interesul la antrenamente, să înveți, să fii concentrat. Iar ele acum, la partea asta cu concentrarea, mai avem de lucru cu ele, dar depinde și ce-ți dorești. Eu zic că dacă nu ai un scop sau un obiectiv, cum reușești? Greu. Te trezești așa dimineața și mă duc să fac ce? Asta cred că le lipsește probabil și faptul că acum sunt alte vremuri acum. 

Sunt diferite generații, dar sunt foarte talentate unele, să știi. Merită să ai răbdare cu ele și să le înveți. Trebuie doar să te antrenezi, să muncești, să fii preocupat. Când intri pe ușa de la stadion, nu mai există nimic. Să fii aici concentrat, că altfel nu merge. Telefoanele... cel mai toxic lucru.

Deci când vei fi antrenoare, asta va fi prima regulă? Fără telefoane?
Da. Aici la Poli mi se zice străbunica, că sunt cea mai bătrână. Da, cred că și noi avem de învățat de la cele tinere. La fel și ele de la noi. Sunt foarte multe jucătoare noi aici, dar ideea e că simțim plăcere. Eu simt plăcere la antrenament. Mă duc cu drag. Pentru mine asta e tot ce-mi contează acum.

Și cu telefoanele... le lasă la ușă acolo când intră în vestiar.

Are un farmec diferit Poli? Bine, pentru tine înseamnă și aproape de casă.
Când am decis să vin la Poli, în primul rând m-am gândit la ce va urma pentru mine. Va veni și momentul în care trebuie să bat cuiul ăla, să pun ghetele. Trebuie să bat mai multe, ca am mai multe perechi. Trebuie să mă gândesc ce urmează.

Ei mi-au oferit șansa asta. Sunt acum lângă Nadine, care e principal la Under 15. Sunt lângă ea, învăț. O să urmeze să fac și școala, să-mi fac și licențele. Și da, e acasă. Mama e la 80 de kilometri. Orice zi liberă înseamnă acasă. M-am urcat în mașină și am plecat. Sau cu bicicleta, depinde.

Să știi că e foarte bine la Poli, pentru că se bazează pe tinere. Le dau o șansă și chiar le dau cu adevărat. Adică mai mult de jumătate din echipă e de 14, 15, 16, 17 ani. Eu chiar mă simt bătrână aici. Străbunică, chiar mă simt, serios. Dar să știi că putem face ceva frumos.

Ce-ai vrea să învețe cel mai mult de la străbunica?
Îți dai seama, fiind un reper pentru ele cândva în fotbal, să mă aibă aici în vestiar e un șoc și înțeleg. Mai vin și mă mai întreabă cum trebuie să facă unele lucruri. Și asta e foarte bine, pentru că la fel și eu pot să mă duc la ele. Deci nu e neapărat că ele trebuie să vină la mine. Și eu pot să mă duc la ele, că e reciproc, înțelegi?

Și atunci mă face și pe mine să mă simt bine că, la rândul meu, pot să le dau ceva înapoi și împreună să reușim să punem totul pe teren acolo și, ți-am zis, să ne bucurăm de fotbal. Că în ziua de azi e greu să te bucuri, mai ales în România. 

Ce înseamnă pentru tine să spună părinții că fetele lor s-au apucat de fotbal datorită ție?
E lucrul care mă motivează în fiecare dimineață să mă duc pe drumul meu. În a antrena copilele sau în a mă antrena eu cu echipa. Pentru că… nu vreau să mă plâng sau să sune a plângere că nu m-au pus pe mine aici unde trebuie să mă pună în țara mea. Nu, deloc.

Dar nefiind atât de apreciată direct, să-mi scrie părinții… și la plecarea de la Farul, mi-au zis că îmi mulțumesc, pentru că fiica lor s-a apucat de fotbal datorită mie.  Îți dai seama că mă face să-mi doresc să mă autodepășesc în fiecare zi, pentru că știu că fotbalul mi-a dat, dar și eu dau înapoi prin simplu fapt că fetele astea mici se apucă să joace fotbal.

Și, pe lângă asta, sportul în sine e sănătate. Sportul te poate ajuta să te dezvolți, să te maturizezi, să vezi lucruri sau să faci lucruri pe care nu știu dacă poți să le faci ca și un om normal. Și eu cred că în orice sport, cu tot cu înfrângeri și zile proaste, cea mai mare parte e fericirea aia, sunt emoțiile pure, sincere.

Poți să ne spui câteva lucruri despre Cupa Laura Rus?
Am ajuns să o fac pentru că îmi doream să dau înapoi ceva fotbalului. A luat naștere așa la o nebunie de-a mea și în ziua de azi avem șapte ediții, a fost și internațională. Am avut oameni veniți și din Serbia, și din Ungaria. Am oameni lângă mine care mă ajută, primăria din Bocșa, o grămadă de oameni care cumva mă ajută să fac posibilă această cupă în fiecare an. Și sincer, a fost un succes la fiecare cupă. 

Laura Rus a scris deja o carte. Spune că pe a doua vrea să o scrie după ce se retrage, după ce bate cuiele alea, pentru toate ghetele purtate vreodată. Și sunt multe. Până atunci, încă se bucură de capitolul Poli Timișoara și se pregătește de cariera de antrenoare. Pentru că vrea să dea înapoi fotbalului. Că așa e Lala, nu o poți opri. Mai ales când pornește scânteia aia și se aude VUM, VUM, ca la artificii. Laura Rus în sine e o sărbătoare. Cu goluri, cu lecții, cu prietenie, cu telefonul lăsat la ușa vestiarului. Pentru că e îndeajuns fotbalul ca să fii fericit. Și mingea, cea mai bună prietenă.