Roșie din Roșiori joacă pe postul de mijlocaș central la Vasas Femina, în Superliga Feminină. Aici a ajuns după o călătorie prin lume, pentru că așa îi place să trăiască Genovevei. Experimentând, cunoscând oameni și devenind liant între emoțiile lor. Are doar 13 ani şi mănâncă fotbal pe pâine, scria într-un articol din martie 2015. Au trecut 11 ani și Geno nu și-a schimbat deloc meniul.
Din Teleorman, Geno a pornit cu mingea la picior spre noi locuri de descoperit. A luat cu ea în bagaj pasiunea, ambiția și o sinceritate cu care vei fac cunoștință în curând. Pentru ce joacă Roșie din Roșiori? Răspunsul este o lecție de viață, nu numai de fotbal.
Cum ți se zice? Geno?
Geno. Nu mă strigă nimeni pe nume. Cei din sport, persoanele din fotbal, toți mă strigă Geno. La școală eram strigată, sau la facultate, ulterior la studii, Genoveva. Iar acasă mi se spune total altfel.
Dar de ce au vrut să te numească părinții tăi Genoveva?
La noi este o tradiție. Cel puțin la noi în sud. Pur și simplu se preia numele de la nașă. Iar pe nașă, chemând-o Genoveva, automat și pe mine tot Genoveva.
Îți place numele tău?
Da, foarte mult.
Și întorcându-ne acolo la tine, acasă, în Teleorman. Cum era Geno când era mică și cum s-a întâlnit ea cu fotbalul?
Geno când era mică era foarte băiețoasă. Era mereu murdară. Era mereu cu mingea în fața blocului. Și cam de acolo a și pornit pasiunea. De acolo a plecat. După blocurile gri. Acolo a început totul. În cartier, cum s-ar spune.
Și știu că ați căutat o echipă acolo și până la urmă ai ajuns la Craiova, nu? Deci ai început să joci în Roșiori.
Terminasem clasa a IV-a. Urma să încep gimnaziul. Iar mami a venit ulterior cu ideea ce ar fi să mergem să faci asta de performanță. Și ea s-a interesat, a căutat, a luat atitudine. A găsit la Craiova ce căuta e de fapt. Să fie echipă în primul rând, să fie în școală cu program sportiv, dar să am și un cămin, loc unde să stau. Găsise doar la Craiova și la Cluj. Dacă nu găsea la Craiova, era la Cluj. Și la inițiativa ei am plecat pe drumul ăsta. Bine, clar, și eu mi-am dorit și tata, am fost susținută de toată familia, dar ea a fost oaia neagră, să zic așa.
Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Îmi era dor, dar nu am simțit să renunț.
De obicei se întâmplă ca tații să-și dorească asta și mamele să spună „ nu, mai bine să rămână acasă”.
La mine cred că a fost opusul. Ea fiind mai sportivă în copilărie, în adolescență și cumva cred că am moștenit-o mai degrabă pe ea decât pe tata.
Deci să zicem că ea a fost prima persoană care a crezut în visul ăsta al tău?
Da, putem să spun și așa. Ea a văzut asta înainte ca eu să văd.
Mama ta ce sport a practicat?
Mai multe. Handbal, atletism. Aste două i-au plăcut cel mai mult. Dar nu știu cum de la handbal am ajuns la fotbal. Dar s-a ajuns.
Ești mulțumită, fericită cu ce ți-a adus fotbalul până acum?
Da, sunt foarte liniștită și foarte împlinită. Și pentru că am început de la o vârstă fragedă, totul a fost din prima la nivel profesionist. În adolescență n-am știut decât antrenament, mâncare, școală, teme, somn, repeat. Și am avut exact viața de sportiv pe care ar trebui să o aibă oricine în special atunci când începe de la o vârstă fragedă. Din fericire am reușit să ajung la toate categoriile de vârstă la națională. Începând cu Under 15, 17, 19, ulterior și la senioare. Ăsta pot să zic că pentru mine a fost cel mai important obiectiv de bifat. Iar un alt obiectiv pe care îmi doream să-l obțin era să joc în străinătate, ceea ce am și bifat. Iar acum sunt, nu pot să spun că decât foarte liniștită. Mă bucur pur și simplu de sport în sine, de ce are el de oferit, de asta mă și aflu aici și cam atât.
Ajungem și în străinătate, dar vreau să te întreb: la Real Craiova, am înțeles că tu aveai 12 ani atunci și erai prea mică pentru grupele de profesioniști. Dar până la urmă s-a întâmplat că ai jucat, nu?
Nu aveam drept de joc atunci. Noroc că atunci când am început eu sportul de performanță, începuse cumva și fotbalul un pic să ia amploare. Și erau ligile de junioare, să zic așa, unde puteam acolo să mă remarc și să joc, să mă dezvolt. Neavând drept de joc la senioare, am fost nevoită să mă și transfer, să fiu împrumutată șase luni atât de la Alexandria, cât și la Târgoviște. Iar ulterior am revenit la Craiova.
În toate aceste plecări, tu fiind atât de micuță, nu ți-a fost dor de casă?
Nu cred că eram conștientă de situație, efectiv, pentru că pentru mine era ceva normal. Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Bineînțeles că mă trezeam la șase dimineața cu telefonul în mână sunând-o pe mami că mi-e dor, dar vreau să spun că niciodată nu am simțit că vreau să renunț. Întotdeauna am simțit că asta e viața mea, asta e normalul meu.
Și spune-ne puțin despre experiența de afară. Cum s-a întâmplat?
Păi, din nou, la insistențele părinților, am hotărât să merg în Spania, să merg pentru niște probe atât la Atletico Madrid, cât și la CFF Madrid. Am fost acceptată din fericire la ambele cluburi, dar am fost nevoită să merg la CFF Madrid. Era chiar în Madrid, mult mai aproape de locul unde stăteam eu, unde locuiam. Am fost nevoită să mă mut cu minim un părinte, ceea ce a însemnat că m-am mutat cu mama. Fratele, între timp, era în România la liceu, tata era plecat în Danemarca, lucra, deci eram așa răsfirați, da, răspândiți.
A fost greu nu din punct de vedere al fotbalului, ci din punct de vedere al școlii, nu renunțeasem nici la școala din România și eram obligată să merg și la școală în Spania. A fost foarte obositor, pentru că în fiecare lună practic eram nevoită să fac naveta, să mă întorc în țară, să mă duc înapoi în Spania și cei de acolo știau că merg la națională.
Când aveam cantonamentele cu naționala, plecam mult mai devreme ca să pot să ajung și la școală și atunci mi-am dat seama că nu pot în momentul respectiv să fac asta până nu-mi termin studiile. Era foarte obositor și nici nu puteam să dau randament, așa că am preferat să mă întorc înapoi în țară până închei școala și celelalte studii.
Ce simți că ai învățat din fotbalul spaniol?
E total alt nivel față de ce-i aici la noi în țară. Stilul de joc, mă regăseam în stilul lor de joc. Erau pur și simplu mereu pase scurte, joc rapid, dribbling-uri, era o bucurie să te uiți. Fie că vorbeam de o grupă de under 13 sau fie că vorbeam de o echipă de senioare, era pur și simplu o bucurie, pentru că de la început le este implementat acest stil de joc, cum s-ar spune, tiki taka. Și eu mă regăseam foarte mult în stilul ăsta de joc. Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze și m-am regăsit în stilul ăla. Și încerc și eu de atunci, chiar de atunci am încercat mereu să-l pun în practică.
Ce-ți place cel mai mult la stilul tău de joc?
La stilul meu de joc îmi place distracția, să zic așa, încerc să mă distrez pe teren, să fac mereu, nu știu, să scot o floricică de undeva, cumva. Și în același timp, simplitatea. Nu mai încerc să complic lucrurile. Da, fotbalul e simplu, dar este greu să-l joci simplu. Și am observat că asta m-ar defini acum, simplitatea și bineînțeles distracția, că trebuie să fie mână-n mână.
La întoarcere în țară, unde te-ai dus, în ce tricou ai jucat?
La întoarcerea în țară am hotărât, bineînțeles, împreună cu familia, să mă îndrept către Alexandria, mai aproape de casă. Îmi ajunseseră undeva la patru ani departe. Și am revenit acasă, aș spune, pentru trei ani. Ulterior am decis iarăși că nu pot să stau atât de mult acasă, trebuie să plec. Așa că am plecat la Timișoara doi ani. Fiind obișnuită să stau plecată, am zis să merg mai departe, către Bistrița. Am văzut că merge totul bine, am zis să merg mai departe, încă șase luni, către Ungaria. Și după am zis, ok, gata, trebuie să revin acasă.
În Ungaria cum a fost?
Așa cum așteptam, aș spune. Nivelul mult mai ridicat, chiar dacă vorbim de Ungaria și ne sunt vecini. Nivelul era mult mai ridicat. Și ambiția de sportiv, dorința de a demonstra, astea și-au spus cuvântul. Și imediat m-am integrat. Și a fost plăcută experiența, fiind și, să spunem așa, prima la nivel de senioară.
Te-am văzut și cu colegele tale. Ești un fel de liant cu altele echipei.
Da, am magnetul ăsta, să spun așa, fără să fac nimic. Și asta se vede. E... pur și simplu, sunt naturală.
Poți să spui că ești o călătoare în fotbal la câte excursii ai...
Cu siguranță. Și cred că și după fotbal viața mea va fi tot la fel, pentru că nu-mi place monotonia. Și nu sunt obișnuită să stau într-un loc.
Ce ai învățat cel mai mult din aceste călătorii?
Că mereu, oriunde și oricât de departe ai pleca, cel mai frumos e acasă. Deci tot acasă ne întoarcem. Oricât de departe ne-am duce. Și din fiecare experiență, să spun așa, am preluat câte ceva puțin din fiecare. Și ceea ce am preluat m-a construit astăzi ca om. Și sper să fie în continuare la fel.
Care e cel mai frumos moment din cariera ta până acum?
Momentul în care ne-am calificat la turneu de elită în Olanda cu Naționala Under 19. Ăsta a fost cel mai frumos moment.
Și cum a fost la turneu?
Clar, acolo am văzut discrepanțele dintre România și celelalte țări, cel puțin la fotbalul feminin. Și acolo mi-a dat de gândit cât de mult eu personal, pe plan individual, cât de mult trebuie să muncesc ca să evoluez.
Care a fost primul lucru pe care l-ai schimbat după ce te-ai întors acolo?
Programul de antrenament. Fix când ne-am întors din Olanda am intrat în pandemie și s-a închis absolut tot și zi de zi antrenamente, câte două pe zi chiar. Deci asta a fost primul lucru pe care l-am schimbat și s-a văzut.
Și umbli și la nutriție, la somn?
Da, un pic restantă cu somnul, că am mai multe atribuții acum. Dar alimentația, da, e esențială.
Atribuții legate de fotbal sau atribuții personale?
Și una, și alta. Venind aici, ăsta este al doilea sezon, cumva au crescut atribuțiile. După cum ați văzut, antrenoarea este din Spania. Reușesc să mă înțeleg, tot eu și traduc. Și orice e nevoie legat de partea asta, sunt nevoită eu să mă ocup, să ajut. Iar în ceea ce privește viața personală, clar, bineînțeles, pentru că nu este doar fotbal, mai este și altceva pe lângă și necesită mai mult atenție.
Și cum este Geno pe lângă?
Pe lângă? La fel de zâmbăreață, poate mai zâmbăreață și plină de viață.
Nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze.
Ai un mesaj pentru fetițele din România care ar vrea să joace fotbal, dar nu au curaj?
Da, am un mesaj și le-aș spune în felul următor. În primul rând să facă acest lucru și să meargă pe această cale din pasiune. Pentru că dacă faci totul de drag și din pasiune, mai târziu lucrul ăsta o să-ți aducă doar câștiguri.
Și câștigul acela când ai tricoul național pe tine cum se simte?
Asta este cea mai...Pentru asta trebuie să joci. Da. Nu pentru ghete Nike, nu pentru bani, nu pentru faimă. Nu, trebuie ca orice fetiță care e la început de drum, trebuie să gândească în felul următor, să facă totul din pasiune. Și cel mai frumos moment consider eu că va fi atunci când va îmbrăca tricoul naționalei. Că ce-i mai frumos decât să-ți reprezinți țara? Nu contează categoria de vârstă.
Vezi, a știut mama ta ce a știut când te-a trimis la Craiova.
La fiecare control la care a mers arăta că sunt băiat. Uite că e bine că m-am născut și fată.
Ai un mesaj pentru mama?
De obicei e ceva mai zbuciumat așa, pentru că nu prea suntem noi foarte emoționale. Este un pic mai plină de energie ea și mereu cu zâmbetul pe buze. Trebuie să mă gândesc un pic, dar nu mă mai gândesc. O să zic doar atât. Te pupă mama! Cum zice ea mereu. La fiecare gol, la fiecare pasă, te pupă mama. Asta.
Aici la Vasas cum e?
Pentru sezonul acesta, în felul următor aș spune, trebuie să înțeleagă atât jucătoarele, oamenii implicați în situație, cât și cei din exterior că este ceva normal, firesc, ca un club să se ducă în jos sau alt club să se ridice. Și în momentul de față s-a întâmplat chiar cu echipa asta, cu clubul acesta, să regreseze, să spunem așa. Dar nu a fost întotdeauna așa. Să ne aducem aminte că au câștigat și Cupa României și au avut și reușite. Trebuie răbdare, înțelegere și să sperăm că va fi din ce în ce mai bine. Să sperăm că asta va fi cel mai crunt punct al echipei, al clubului.
Din acest crunt punct ce pot învăța colegele tale?
În primul rând să accepte, că asta e poate cel mai greu în viață, să accepți. Să accepte că asta e situația și să aibă răbdare. Că o să fie și bine.
Geno are un magnet la oameni și la energie bună. Și ești așa doar atunci când trăiești din plin viața. Cu simplitate, distracție, dor de casă, ambiție și dorință. Cu toate trăirile adunate în bagajul de plecat în lume, apoi de întors acasă. Toate trăirile asumate și acceptate. De asta Geno are zâmbetul sincer și de asta, atunci când auzi o fetiță că ar vrea să joace fotbal, dar totuși n-are curajul necesar, povestește-i despre Roșie din Roșiori. Și spune-i să aibă răbdare, că o să fie și bine.
Roșie din Roșiori joacă pe postul de mijlocaș central la Vasas Femina, în Superliga Feminină. Aici a ajuns după o călătorie prin lume, pentru că așa îi place să trăiască Genovevei. Experimentând, cunoscând oameni și devenind liant între emoțiile lor. Are doar 13 ani şi mănâncă fotbal pe pâine, scria într-un articol din martie 2015. Au trecut 11 ani și Geno nu și-a schimbat deloc meniul.
Din Teleorman, Geno a pornit cu mingea la picior spre noi locuri de descoperit. A luat cu ea în bagaj pasiunea, ambiția și o sinceritate cu care vei fac cunoștință în curând. Pentru ce joacă Roșie din Roșiori? Răspunsul este o lecție de viață, nu numai de fotbal.
Cum ți se zice? Geno?
Geno. Nu mă strigă nimeni pe nume. Cei din sport, persoanele din fotbal, toți mă strigă Geno. La școală eram strigată, sau la facultate, ulterior la studii, Genoveva. Iar acasă mi se spune total altfel.
Dar de ce au vrut să te numească părinții tăi Genoveva?
La noi este o tradiție. Cel puțin la noi în sud. Pur și simplu se preia numele de la nașă. Iar pe nașă, chemând-o Genoveva, automat și pe mine tot Genoveva.
Îți place numele tău?
Da, foarte mult.
Și întorcându-ne acolo la tine, acasă, în Teleorman. Cum era Geno când era mică și cum s-a întâlnit ea cu fotbalul?
Geno când era mică era foarte băiețoasă. Era mereu murdară. Era mereu cu mingea în fața blocului. Și cam de acolo a și pornit pasiunea. De acolo a plecat. După blocurile gri. Acolo a început totul. În cartier, cum s-ar spune.
Și știu că ați căutat o echipă acolo și până la urmă ai ajuns la Craiova, nu? Deci ai început să joci în Roșiori.
Terminasem clasa a IV-a. Urma să încep gimnaziul. Iar mami a venit ulterior cu ideea ce ar fi să mergem să faci asta de performanță. Și ea s-a interesat, a căutat, a luat atitudine. A găsit la Craiova ce căuta e de fapt. Să fie echipă în primul rând, să fie în școală cu program sportiv, dar să am și un cămin, loc unde să stau. Găsise doar la Craiova și la Cluj. Dacă nu găsea la Craiova, era la Cluj. Și la inițiativa ei am plecat pe drumul ăsta. Bine, clar, și eu mi-am dorit și tata, am fost susținută de toată familia, dar ea a fost oaia neagră, să zic așa.
Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Îmi era dor, dar nu am simțit să renunț.
De obicei se întâmplă ca tații să-și dorească asta și mamele să spună „ nu, mai bine să rămână acasă”.
La mine cred că a fost opusul. Ea fiind mai sportivă în copilărie, în adolescență și cumva cred că am moștenit-o mai degrabă pe ea decât pe tata.
Deci să zicem că ea a fost prima persoană care a crezut în visul ăsta al tău?
Da, putem să spun și așa. Ea a văzut asta înainte ca eu să văd.
Mama ta ce sport a practicat?
Mai multe. Handbal, atletism. Aste două i-au plăcut cel mai mult. Dar nu știu cum de la handbal am ajuns la fotbal. Dar s-a ajuns.
Ești mulțumită, fericită cu ce ți-a adus fotbalul până acum?
Da, sunt foarte liniștită și foarte împlinită. Și pentru că am început de la o vârstă fragedă, totul a fost din prima la nivel profesionist. În adolescență n-am știut decât antrenament, mâncare, școală, teme, somn, repeat. Și am avut exact viața de sportiv pe care ar trebui să o aibă oricine în special atunci când începe de la o vârstă fragedă. Din fericire am reușit să ajung la toate categoriile de vârstă la națională. Începând cu Under 15, 17, 19, ulterior și la senioare. Ăsta pot să zic că pentru mine a fost cel mai important obiectiv de bifat. Iar un alt obiectiv pe care îmi doream să-l obțin era să joc în străinătate, ceea ce am și bifat. Iar acum sunt, nu pot să spun că decât foarte liniștită. Mă bucur pur și simplu de sport în sine, de ce are el de oferit, de asta mă și aflu aici și cam atât.
Ajungem și în străinătate, dar vreau să te întreb: la Real Craiova, am înțeles că tu aveai 12 ani atunci și erai prea mică pentru grupele de profesioniști. Dar până la urmă s-a întâmplat că ai jucat, nu?
Nu aveam drept de joc atunci. Noroc că atunci când am început eu sportul de performanță, începuse cumva și fotbalul un pic să ia amploare. Și erau ligile de junioare, să zic așa, unde puteam acolo să mă remarc și să joc, să mă dezvolt. Neavând drept de joc la senioare, am fost nevoită să mă și transfer, să fiu împrumutată șase luni atât de la Alexandria, cât și la Târgoviște. Iar ulterior am revenit la Craiova.
În toate aceste plecări, tu fiind atât de micuță, nu ți-a fost dor de casă?
Nu cred că eram conștientă de situație, efectiv, pentru că pentru mine era ceva normal. Pentru mine era normal să plec în alte orașe, să plec în alte țări, să fiu departe de casă. Bineînțeles că mă trezeam la șase dimineața cu telefonul în mână sunând-o pe mami că mi-e dor, dar vreau să spun că niciodată nu am simțit că vreau să renunț. Întotdeauna am simțit că asta e viața mea, asta e normalul meu.
Și spune-ne puțin despre experiența de afară. Cum s-a întâmplat?
Păi, din nou, la insistențele părinților, am hotărât să merg în Spania, să merg pentru niște probe atât la Atletico Madrid, cât și la CFF Madrid. Am fost acceptată din fericire la ambele cluburi, dar am fost nevoită să merg la CFF Madrid. Era chiar în Madrid, mult mai aproape de locul unde stăteam eu, unde locuiam. Am fost nevoită să mă mut cu minim un părinte, ceea ce a însemnat că m-am mutat cu mama. Fratele, între timp, era în România la liceu, tata era plecat în Danemarca, lucra, deci eram așa răsfirați, da, răspândiți.
A fost greu nu din punct de vedere al fotbalului, ci din punct de vedere al școlii, nu renunțeasem nici la școala din România și eram obligată să merg și la școală în Spania. A fost foarte obositor, pentru că în fiecare lună practic eram nevoită să fac naveta, să mă întorc în țară, să mă duc înapoi în Spania și cei de acolo știau că merg la națională.
Când aveam cantonamentele cu naționala, plecam mult mai devreme ca să pot să ajung și la școală și atunci mi-am dat seama că nu pot în momentul respectiv să fac asta până nu-mi termin studiile. Era foarte obositor și nici nu puteam să dau randament, așa că am preferat să mă întorc înapoi în țară până închei școala și celelalte studii.
Ce simți că ai învățat din fotbalul spaniol?
E total alt nivel față de ce-i aici la noi în țară. Stilul de joc, mă regăseam în stilul lor de joc. Erau pur și simplu mereu pase scurte, joc rapid, dribbling-uri, era o bucurie să te uiți. Fie că vorbeam de o grupă de under 13 sau fie că vorbeam de o echipă de senioare, era pur și simplu o bucurie, pentru că de la început le este implementat acest stil de joc, cum s-ar spune, tiki taka. Și eu mă regăseam foarte mult în stilul ăsta de joc. Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze și m-am regăsit în stilul ăla. Și încerc și eu de atunci, chiar de atunci am încercat mereu să-l pun în practică.
Ce-ți place cel mai mult la stilul tău de joc?
La stilul meu de joc îmi place distracția, să zic așa, încerc să mă distrez pe teren, să fac mereu, nu știu, să scot o floricică de undeva, cumva. Și în același timp, simplitatea. Nu mai încerc să complic lucrurile. Da, fotbalul e simplu, dar este greu să-l joci simplu. Și am observat că asta m-ar defini acum, simplitatea și bineînțeles distracția, că trebuie să fie mână-n mână.
La întoarcere în țară, unde te-ai dus, în ce tricou ai jucat?
La întoarcerea în țară am hotărât, bineînțeles, împreună cu familia, să mă îndrept către Alexandria, mai aproape de casă. Îmi ajunseseră undeva la patru ani departe. Și am revenit acasă, aș spune, pentru trei ani. Ulterior am decis iarăși că nu pot să stau atât de mult acasă, trebuie să plec. Așa că am plecat la Timișoara doi ani. Fiind obișnuită să stau plecată, am zis să merg mai departe, către Bistrița. Am văzut că merge totul bine, am zis să merg mai departe, încă șase luni, către Ungaria. Și după am zis, ok, gata, trebuie să revin acasă.
În Ungaria cum a fost?
Așa cum așteptam, aș spune. Nivelul mult mai ridicat, chiar dacă vorbim de Ungaria și ne sunt vecini. Nivelul era mult mai ridicat. Și ambiția de sportiv, dorința de a demonstra, astea și-au spus cuvântul. Și imediat m-am integrat. Și a fost plăcută experiența, fiind și, să spunem așa, prima la nivel de senioară.
Te-am văzut și cu colegele tale. Ești un fel de liant cu altele echipei.
Da, am magnetul ăsta, să spun așa, fără să fac nimic. Și asta se vede. E... pur și simplu, sunt naturală.
Poți să spui că ești o călătoare în fotbal la câte excursii ai...
Cu siguranță. Și cred că și după fotbal viața mea va fi tot la fel, pentru că nu-mi place monotonia. Și nu sunt obișnuită să stau într-un loc.
Ce ai învățat cel mai mult din aceste călătorii?
Că mereu, oriunde și oricât de departe ai pleca, cel mai frumos e acasă. Deci tot acasă ne întoarcem. Oricât de departe ne-am duce. Și din fiecare experiență, să spun așa, am preluat câte ceva puțin din fiecare. Și ceea ce am preluat m-a construit astăzi ca om. Și sper să fie în continuare la fel.
Care e cel mai frumos moment din cariera ta până acum?
Momentul în care ne-am calificat la turneu de elită în Olanda cu Naționala Under 19. Ăsta a fost cel mai frumos moment.
Și cum a fost la turneu?
Clar, acolo am văzut discrepanțele dintre România și celelalte țări, cel puțin la fotbalul feminin. Și acolo mi-a dat de gândit cât de mult eu personal, pe plan individual, cât de mult trebuie să muncesc ca să evoluez.
Care a fost primul lucru pe care l-ai schimbat după ce te-ai întors acolo?
Programul de antrenament. Fix când ne-am întors din Olanda am intrat în pandemie și s-a închis absolut tot și zi de zi antrenamente, câte două pe zi chiar. Deci asta a fost primul lucru pe care l-am schimbat și s-a văzut.
Și umbli și la nutriție, la somn?
Da, un pic restantă cu somnul, că am mai multe atribuții acum. Dar alimentația, da, e esențială.
Atribuții legate de fotbal sau atribuții personale?
Și una, și alta. Venind aici, ăsta este al doilea sezon, cumva au crescut atribuțiile. După cum ați văzut, antrenoarea este din Spania. Reușesc să mă înțeleg, tot eu și traduc. Și orice e nevoie legat de partea asta, sunt nevoită eu să mă ocup, să ajut. Iar în ceea ce privește viața personală, clar, bineînțeles, pentru că nu este doar fotbal, mai este și altceva pe lângă și necesită mai mult atenție.
Și cum este Geno pe lângă?
Pe lângă? La fel de zâmbăreață, poate mai zâmbăreață și plină de viață.
Nu trebuie să ai cea mai bună viteză, nu trebuie să fii masiv, trebuie pur și simplu să-ți folosiști un pic mintea și picioarele să te urmeze.
Ai un mesaj pentru fetițele din România care ar vrea să joace fotbal, dar nu au curaj?
Da, am un mesaj și le-aș spune în felul următor. În primul rând să facă acest lucru și să meargă pe această cale din pasiune. Pentru că dacă faci totul de drag și din pasiune, mai târziu lucrul ăsta o să-ți aducă doar câștiguri.
Și câștigul acela când ai tricoul național pe tine cum se simte?
Asta este cea mai...Pentru asta trebuie să joci. Da. Nu pentru ghete Nike, nu pentru bani, nu pentru faimă. Nu, trebuie ca orice fetiță care e la început de drum, trebuie să gândească în felul următor, să facă totul din pasiune. Și cel mai frumos moment consider eu că va fi atunci când va îmbrăca tricoul naționalei. Că ce-i mai frumos decât să-ți reprezinți țara? Nu contează categoria de vârstă.
Vezi, a știut mama ta ce a știut când te-a trimis la Craiova.
La fiecare control la care a mers arăta că sunt băiat. Uite că e bine că m-am născut și fată.
Ai un mesaj pentru mama?
De obicei e ceva mai zbuciumat așa, pentru că nu prea suntem noi foarte emoționale. Este un pic mai plină de energie ea și mereu cu zâmbetul pe buze. Trebuie să mă gândesc un pic, dar nu mă mai gândesc. O să zic doar atât. Te pupă mama! Cum zice ea mereu. La fiecare gol, la fiecare pasă, te pupă mama. Asta.
Aici la Vasas cum e?
Pentru sezonul acesta, în felul următor aș spune, trebuie să înțeleagă atât jucătoarele, oamenii implicați în situație, cât și cei din exterior că este ceva normal, firesc, ca un club să se ducă în jos sau alt club să se ridice. Și în momentul de față s-a întâmplat chiar cu echipa asta, cu clubul acesta, să regreseze, să spunem așa. Dar nu a fost întotdeauna așa. Să ne aducem aminte că au câștigat și Cupa României și au avut și reușite. Trebuie răbdare, înțelegere și să sperăm că va fi din ce în ce mai bine. Să sperăm că asta va fi cel mai crunt punct al echipei, al clubului.
Din acest crunt punct ce pot învăța colegele tale?
În primul rând să accepte, că asta e poate cel mai greu în viață, să accepți. Să accepte că asta e situația și să aibă răbdare. Că o să fie și bine.
Geno are un magnet la oameni și la energie bună. Și ești așa doar atunci când trăiești din plin viața. Cu simplitate, distracție, dor de casă, ambiție și dorință. Cu toate trăirile adunate în bagajul de plecat în lume, apoi de întors acasă. Toate trăirile asumate și acceptate. De asta Geno are zâmbetul sincer și de asta, atunci când auzi o fetiță că ar vrea să joace fotbal, dar totuși n-are curajul necesar, povestește-i despre Roșie din Roșiori. Și spune-i să aibă răbdare, că o să fie și bine.
