După un sezon și șapte etape la Unirea Slobozia, Adnan Aganović s-a întors la fosta lui echipă, Sepsi, care joacă acum în Liga 2. Acolo unde a petrecut patru sezoane, a avut 156 de apariții , cele mai multe meciuri strânse de el la un singur club, 14 goluri și 16 pase decisive. Pentru Sepsi a adunat și trofee, care rămân în suflet pentru orice jucător. Și care cântăresc poate mai mult atunci când e vorba de a găsi răspunsul la întrebarea „Ce urmează acum?”. Două Cupe ale României, două Supercupe și Cupa Ligii. Și un nou început de drum.

În România a venit acum 12 ani, la FC Brașov, apoi au urmat Viitorul Constanța și FCSB, cu stații în Grecia (AE Larisa), Turcia (Altay) și Cipru (AEL Limassol). La Unirea Slobozia a lăsat în dreptul lui 40 de jocuri în Superligă, 3 goluri și 6 assist-uri.

Croatul de 37 de ani, născut la Dubrovnik, a început povestea în fotbal la șase ani și jumătate, iar până acum a strâns peste 580 de meciuri în carieră. Ce urmează acum e un capitol entuziasmant din călătoria lui în care Adnan ne-a asigurat de ceva foarte important: nu se oprește. Am stat de vorbă cu Aganović despre traseul lui, despre ce l-a făcut să prindă drag de România, despre cum își ține aprins focul pentru fotbal și cum are grijă de corp, minte și timp. Despre fotbal și tobogane. Despre întrebarea care nu i-a fost pusă niciodată și despre „secretul” care nu mai e secret.

Ambiție în inimă, în corp, în creier

Ce poți să spui că ai învățat cel mai prețios în acești 30 de ani de fotbal?

Să fii profesionist și să evoluezi. Că dacă nu evoluezi, nu poți să faci nimic.

Ai momente în care te gândești că poate ar fi trebuit să fii altceva?

Nu. Asta e meseria care îmi place și pe care am ales-o și cred că am făcut ceva cu ea.

Ai făcut ce ai făcut și tot la noi te-ai întors. Îți place în România așa mult? 

Îmi place. România e a doua mea țară mea, a doua mea casă. Și de fiecare dată oamenii m-au primit frumos. Românii sunt primitori. 

Cum ai putea să îți descrii pe scurt cariera? 

Multe meciuri, fără accidentări. Am fost profesionist. O carieră frumoasă din punctul meu de vedere. De unde am plecat și până unde am ajuns, e un drum bun. Și încă am ambiție, nu mă opresc.

Cum îți menții pasiunea? 

Asta e ceva ce trebuie să ai în tine. Trebuie să ai pur și simplu în inimă, în corp, în creier. Trebuie să ai în tine această ambiție de a veni fiecare zi la antrenament, de ați dori mai mult. 

Rămâne valabilă expresia o echipă mică cu inima mare la Slobozia? 

Da, s-a văzut de-a lungul Play-Out-ului. Am jucat 11 finale, cum se spune. Dacă pierdeam un meci, cădeam imediat foarte jos, aproape de retrogradare. Presiunea aceea nu ne-a lăsat să fim echipă mare. Dar, cumva, am reușit.

„Nu m-am gândit niciodată la mine, să fiu eu principalul actor.”

Cum ai grijă de corpul tău? 

Nu e ceva wow, să zic eu. De exemplu, ce n-am avut înainte, acum avem: avem nutriția, recuperarea, ne putem informa de pe YouTube, Google. Dar eu nu sunt un filozof, să zic că am învățat ceva anume. Și înainte mâncam sănătos, mâncam normal, dar acum e mult mai ușor decât a fost înainte. 

Și ce simți că îți face cel mai bine să mănânci înainte de un meci, de exemplu?

Ceva ușor. Nu prea mănânc. Când e ziua meciului, mănânc foarte puțin. Și ceva ce nu-mi creează inflamații în organism, să nu am probleme la meci, să nu fiu greoi. 

Și după meci? 

După meci, o oră, două nu-mi vine să mănânc. După aceea, mănânc o felie, două de pizza sau paste. Nu prea mult. 

E adevărat că după meci este o adrenalină care nu te lasă să dormi?

Da. Bine, nu foarte mult. Acum, din ce în ce mai puțin, când ai o vârstă și ești mai relaxat. Nu mai e mare stres la meci, ești mai calm, mai așezat. Dar tot nu prea dorm până la două-trei.

Și stai și analizezi ce s-a întâmplat în meci sau nu te gândești la asta? 

În prima oră după meci analizez foarte mult. În rest, nu intru în detalii, mă interesează mai mult lucrurile generale: jocul meu, dar mai ales ce a făcut echipa.

Putem să zicem că asta e o atitudine de lider? 

Da, așa am fost întotdeauna. Mă gândeam mereu la echipă, niciodată nu eram egoist. Poate că, în unele situații, trebuia să fiu mai egoist în viață, dar n-am fost. Nu m-am gândit niciodată la mine, să fiu eu principalul actor.

Cine vrea să devină fotbalist bun, are posibilitatea

Apropo de leadership, vin cei din generația nouă să-ți ceară sfaturi?

Vin și mă întreabă câteva lucruri, așa, în general, nu ceva deosebit.

Ce avantaje crezi că au ei față de generația ta când a fost la început?

Social media, informațiile pe care le au astăzi. De exemplu, îi văd din ce în ce mai des în sala de forță. Generația asta îmi place, în general. Sunt pe internet, au educație, le place fotbalul. La Slobozia și la Sepsi, în ultimii cinci ani, am văzut băieți tineri care au avut toată informația la dispoziție și au prins transferuri, ca Ștefănescu spre exemplu. Cine vrea să devină fotbalist bun, are posibilitatea.

YouTube-ul, Google-ul și rețelele astea nu pot fi, în același timp, și o provocare?

Depinde de om. Depinde de educația de acasă. Pot să fie avantajul tău, dar pot să fie și dezavantajul. 

Dacă ar fi să te întrebe un tânăr din noua generație trei lucruri pe care ar trebui să le facă pentru longevitate în fotbal, care ar fi acelea?

Ambiție - în primul rând să aibă ambiție, să fie ambițios. Corectitudine - cu el însuși, cu colegii, cu fotbalul. Eu cred în asta: dacă faci bine, îți vine bine. Și pasiunea - să aibă pasiune, să se joace cu fotbalul, să-l vadă ca pe un joc. Până la urmă, fotbalul e un joc.

Așa l-ai privit de la început? Sau e ceva ce ți-ai dat seama pe parcurs?

Până la 20 de ani nu ești conștient, totul e doar un joc. După 20 de ani am devenit ceva mai serios. Momentul foarte important pentru mine a fost când l-am cunoscut pe domnul Hagi. Atunci s-a schimbat viața mea de fotbalist și tot ce a urmat după contactul cu Viitorul, cu Hagi. Totul s-a schimbat.

Ți-a zis ceva anume sau s-a întâmplat ceva care a făcut un switch?

Pur și simplu te învață ce înseamnă profesionalism, ce înseamnă fotbal, nutriție, ambiție. La el, în șase luni, am învățat mai mult decât în toată cariera.

Ambiția face diferența

Dacă ar fi să lași un motto pentru generațiile care vin din spate, ce ai zice?

Ambiția face diferența. Aia ar fi, părerea mea, ambiția face diferența.

Ai simțit pe pielea ta un meci în care ambiția ți-a dovedit că face diferența?

Da, la multe meciuri. Multe, multe meciuri care erau decisive. Cine merge în Europa, cine rămâne în Superliga. Câștigă cine e mai ambițios, mai prezent. Asta se vede, părerea mea.

Cum îți păstrezi prezența într-un meci? Cum rămâi cu mintea limpede?

Auzind suporterii, simțind presiunea. Uneori și scorul pune presiune. Îți imaginezi, înainte de meci, ce ar fi, ce situații pot apărea pe teren. Vizualizezi. Dacă ai încredere în tine, asta îți dă calmul. Nu întotdeauna e așa, în meci se poate întâmpla orice - să ia cineva roșu, de exemplu - dar vizualizarea aia îmi dă liniște.

Putem spune că meciul nu se termină odată cu fluierul final?

Da. Tatăl meu, de exemplu, când se termina meciul, nu vorbea cu mine o oră. Procesa. Și de la el am învățat și eu aceste lucruri. Uneori procesezi, să vezi greșelile, să le ții pentru tine. Înțelegi mai bine, poate.

Care e cel mai frumos moment pe care l-ai trăit în carieră?

Greu de spus. Poate deplasarea la Manchester. Era un moment frumos în carieră. Când am ajuns la stadion era ceva wow, încălzirea, tot. Ăla a fost un moment important. Și Cupele Europene - de fiecare dată ai un sentiment special când joci acolo.

Și atunci vine sentimentul că s-au meritat toate sacrificiile?

Nu m-am gândit niciodată așa. Nu, nu trăiesc în trecut. Nu știu dacă m-am gândit vreodată la asta. Mereu mă gândesc în viitor, niciodată în trecut. Trecutul e trecut. Nu poți să schimbi nimic. Prezentul și viitorul contează.

Dar un moment dificil, în interior?

Când m-a părăsit mama. Ăla a fost cel mai greu moment. Eram în Grecia și atunci am realizat că fotbalul nu e tot. Sunt lucruri mai importante în viață.

Ce ar trebui să înțeleagă un fotbalist din asta?

Să-și dea seama că fotbalul nu e totul. Uitați-vă la brazilieni sau la națiile din Africa. Se bucură de fotbal, de viață, de moment, de prezența la un stadion. Noi, în Europa, suntem un pic mai închiși, părerea mea. De exemplu, scandinavii sunt mai reci ca nații și e normal. Dar noi, mai ales românii, care aveți talent și sunteți latini, ar trebui să vă bucurați mai mult, să aveți mai mult foc în voi.

În momentele grele, fotbalul te ajută să-ți ții mintea ocupată?

Da, îți ocupă mintea. Este o muncă care îți aduce bucurie la niște meciuri și prin bucuria aia, măcar o secundă, uiți de griji.

România, a doua lui casă

Știu că îți place istoria și că ești interesat și de istoria României. E ceva ce te-a surprins din trecutul nostru?

Da. Când s-a vopsit naționala la Mondial, când a jucat împotriva Croației, când Šuker i-a dat gol lui Stelea. Erau toți vopsiți. Aia m-a surprins.

Dar tu, fiind de partea cealaltă, ce ai zis? Ăștia-s nebuni sau creativi?

Era simpatic. Un gest simpatic. Mai ales că i-am bătut la Mondial.

Ai învățat limba română, ceea ce mi se pare un respect pentru locul în care ești. De ce ai vrut să o înveți?

Mi se pare cel mai puțin lucru pe care îl poți face. Când te prezinți în fața cuiva, măcar să încerci. Greșești, nu e problemă, nimeni nu e perfect. Dar trebuie să încerci să înveți limba.

Te vezi locuind aici mai degrabă decât să te întorci la Dubrovnik?

Nu știi niciodată în viață. Eu zic că nu, dar nu știu niciodată. Îmi place la mare. Singurul oraș la mare aici e Constanța, dar mie îmi place să locuiesc la mare, pentru că sunt născut acolo.

Viața de familie cum te-a schimbat?

Pe mine, în general, nu prea mult, că eram și înainte tot așa. Dar copilul și alte chestii te schimbă, sigur. Ai multe responsabilități. Dar în gândire și responsabilitate eram și înainte tot așa, nu prea m-am schimbat.

Ai un băiețel. Cum ar arăta ziua perfectă alături de tati, dacă l-aș întreba pe el?

Fotbal și tobogane. La mare undeva, tobogane și fotbal. Atât. Chiar dacă îi place și scrisul și desenul, cred că fotbal și tobogane ar zice el.

Și dacă el te-ar întreba pe tine ce să facă: fotbalist sau artist?

Ce îi place mai mult. Dacă îi place pianul, desenul, orice, eu îl sprijin.

Tu ai un vis pe care l-ai lăsat într-un sertar?

Nu. N-am nimic, serios. Când eram mic visam să joc în Italia, pentru că eram vecini cu Italia. Serie A era cel mai bun campionat atunci.

Ai venit la alți latini.

Da, exact. Aproape. 

Din copilăria ta ce îți amintești?

La noi era simplu: du-te afară, joacă-te și când se stinge lumina, vino înapoi. Așa era copilăria.

Cum e să trăiești fotbalul în orașul frumos, cu apusul din Dubrovnik?

E senzație. Când nu e vară. Vara e un milion de oameni, nu poți să treci prin oraș. Dar în rest e bine. Vara ține șase luni și e mai ușor, că nu e aglomerat în august, septembrie. E super fain.

Cum îl vezi pe Adnan în viitor, în fotbal? 

În orice poziție, nu știu. Îmi fac școala de antrenor, vreau să-mi fac și școala de director.  Aproape de gazon, dar nu numai. Cred că sunt capabil și pentru alte lucruri. Vedem ce oportunități vor fi.

E vreo întrebare la care ai fi vrut să răspunzi și nu ți-a fost pusă niciodată?

Păi nu știu… Ce mărime de ghete porți. Nimeni nu m-a întrebat.

Și ce mărime porți?

42. Acum nu mai e secret. Nu mai am niciun secret.

La capătul discuției, Adnan rămâne același: un profesionist cu mintea limpede și un foc care se simte. România i-a devenit a doua casă, cu stadioane care i-au susținut pulsul învățat cu cel mai frumos joc din lume, cu oameni care l-au primit, cu drumuri care iată că l-au dus acum înapoi acolo unde a strâns cele mai multe meciuri. Îi plac liniștea, marea, zilele simple cu „fotbal și tobogane” și are respect pentru cei din jur. Pentru asta a învățat și limba română. Pentru asta a ales să rămână aici.

Își calculează prezentul ca pe un meci: vizualizează, respiră, analizează prima oră după fluier și pune echipa înaintea lui. În rest, nu păstrează nimic pentru vitrină; nici măcar „secretul” mărimii la ghete nu mai e secret. Ce rămâne în urmă sunt meciuri, trofee, câteva seri târzii fără somn și lecția lui preferată pentru vestiar: ambiția face diferența.

Iar în față e un drum deschis. Cu un nou sezon în iarbă, cu licențe de antrenor și director, cu alte roluri pe care le poate duce, dar mereu aproape de gazon. Până atunci, același refren, spus simplu, cu respect și ambiție: nu mă opresc.