George Pușcaș și dragostea pentru România: „Primul gol la națională nu se compară cu nimic!”

După 12 ani și jumătate petrecuți în străinătate, George Pușcaș s-a întors în România. Nu jucase până acum în Superliga României și nici nu se aștepta să o facă atunci când a decis să meargă în probe la cluburi din afara țării. Dinamo a fost clubul care și-a arătat încrederea în atacantul român, rămas liber de contract după despărțirea de Bodrum. Cariera lui Pușcaș l-a purtat în diferite cluburi din Italia, Anglia și Turcia.

Avea nevoie de un restart, iar România a fost soluția. Nu a reușit însă să o ajute pe Dinamo așa cum și-ar fi dorit din cauza unei accidentări care nu i-a dat pace. Acum, se pregătește de revenirea pe teren într-un moment în care dinamoviștii au nevoie de toate forțele în lupta pentru titlu.

„E o mândrie unică să îmbraci tricoul echipei naționale”

George s-a născut în Marghita, în județul Bihor, dar la 17 ani a plecat din România. Nu a mers direct la Inter, ci a fost în probe și la alte echipe importante din Europa, însă Inter a rămas. Visul său, încă de când a început să joace fotbal, a fost să reprezinte România. Și a făcut asta. Întâi la EURO U21 din 2019, când naționala pregătită de Mirel Rădoi a impresionat cu parcursul său până în semifinalele competiției, iar apoi la EURO 2024.

George, pentru tine, fotbalul a început în Marghita. Spune-ne, pentru cei care nu au fost acolo, cum este acea zonă? Cum ai descrie-o tu?
O zonă liniștită, puțin în afara a tot ceea ce se întâmplă în lumea asta, să zic așa. O zonă verde, multă natură, frumoasă. Așa aș descrie-o.

Care este gustul copilăriei pentru tine?
Cred că... mămăliga. De fapt, am plecat de mic de acasă și de-aia zic că mâncam când eram mic.

Dar mirosul copilăriei? Un miros așa pe care, dacă-l simți, te gândești la copilărie?
Mirosul de acasă e cel de natură, cel de ce am eu pe lângă pe acolo. Florile, plantele de acolo, copacii, cam astea sunt. Nucii, cam astea.

Din ce știu, sora ta este o prezență extrem de importantă în viața ta. Care ai spune că este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o tu de la sora ta?
Am învățat că cel puțin ea dă dovadă că femeile pot fi foarte puternice psihic, indiferent prin ce dificultăți trec. Și pentru mine e un exemplu de mamă.

Aș vrea să ne întoarcem puțin în iunie 2019, în vara lui Euro Under 21, și vreau să te întreb care este primul lucru pe care tu ți-l amintești din acea vară, dacă te gândești fix acum la momentul ăsta?
Meciul cu Anglia, probabil. A fost un impact deosebit. Am jucat pe un stadion plin cu români și rezultatul a fost pe măsură. Și acolo ne-am dat seama că putem face lucruri frumoase.

Dacă George de acum ar putea să vorbească cu George de atunci, ce i-ai spune?
Să facă lucrurile exact la fel, să fie la fel de serios și să creadă în el ca și fotbalist cum a crezut până atunci.

Tu ai simțit și experiența campionatului european alături de naționala de seniori a României. Cum a fost să îmbraci tricoul României pe cea mai înaltă scenă?
Este o mândrie unică să îmbraci tricoul echipei naționale, mai ales la un eveniment de asemenea anvergură. Rezultatele pe care noi le-am adus României au fost foarte bune și simțite de noi foarte bine, pentru că am avut foarte multă susținere și chiar ne-am bucurat de experiență la maximum. În plus, am fost un grup foarte unit și asta ne-a ajutat foarte mult.

Cum a fost pentru tine trecerea de la Liberty, din Oradea, la Inter? E un pas mare totuși pentru un adolescent, să pleci de acasă și să te duci tocmai acolo, la Inter.
Eu înainte, dacă nu știți, să merg direct la Inter am mai dat probe la niște echipe. Am mai dat probe la Arsenal, am mai fost în Franța și lucrurile au fost încât să merg la Inter. A fost un impact mare. Am simțit și impactul, și presiunea venită din partea familiei oarecum era prea mare de digerat. Eu oarecum am încercat să mă adaptez cât mai repede și să nu încep să mă gândesc la lucrurile foarte mari, adică unde sunt, ce-am ajuns sau ce-am făcut, pentru că nu demonstrasem nimic și doar era un prim pas spre fotbalul mare.

„Primul gol de la națională nu se compară cu niciun alt gol!”

Primul tău gol în Serie A fost contra lui Milan. A fost dat teoretic, dacă ar fi să legăm, cam în același sezon în care ai dat și primul gol în tricoul naționalei, împotriva Lituaniei. Vreau să te întreb pe care gol l-ai alege?
Primul gol pentru națională nu se compară cu niciun alt gol, mai ales la vârstă la care eram, dar ambele au avut o greutate imensă pentru mine, personal, având în vedere că golul naționalei a fost primul meu gol, a venit într-o victorie și asta l-a făcut special și golul cu Milan a venit, mi se pare, la primul nostru punct în Serie A al echipei.

A fost 2-2.
Da, a fost 2-2. Dăduse gol portarul nostru dintr-o fază incredibilă și s-a terminat 2-2 și asta rămâne unic.

Și pentru cineva care venea de la Inter, zi-mi, te rog, cum se simte să dai gol în poarta lui Milan?
Da, primisem o grămadă de mesaje în momentul ăla de la toți „inter”-iștii, având în vedere că pentru noi a fost un rezultat foarte mare, fiind o echipă nou-promovată atunci și pentru Milan a fost o dezamăgire foarte mare și asta a făcut ca meciul să fie special.

Tot într-un moment din Italia a fost un moment în care te-ai aflat față în față cu un campion mondial, cu Giroud, însă el avea altă postură, aceea de portar, și a avut o intervenție în fața ta. Vreau să-mi spui, nu neapărat pe moment, dar după ce ai revăzut faza, ce ți-a trecut prin minte?
A fost un meci nebun. A fost chiar un meci nebun atunci, pentru că nu știu cât a stat în poartă, dacă a stat mai mult de 10 minute sau 15 minute, dar știu că atacam doar noi și când îl vedeam pe Giroud în poartă, mi se părea foarte ciudat să nu dăm gol și să nu se termine diferit rezultatul, dar s-au ținut extraordinar și, în plus, Giroud a avut o paradă în care eu primisem o pasă în adâncime și el ieșise ca un adevărat portar, adică mi se părea extraordinar.

Cum a fost pentru tine trecerea de la Italia și Anglia la un campionat precum al Turciei? Pentru că este o diferență destul de mare.
A fost mai puțin greu, să zic așa. Primele adaptări au fost mai grele. Cel puțin în Anglia a fost cel mai dificil ca adaptare, Italia e mult mai apropiată de România ca și locuri, tradiție, mâncare. E mult mai apropiată de noi. În schimb, în Anglia a fost puțin mai diferit, mai greu, vremea, regulile de la echipă mai diferite decât alte campionate. În schimb, în Turcia deja venisem la o anumită vârstă în care eram mai matur, înțelegeam lucrurile și puteam să mă adaptez mult mai ușor. Ce mi s-a părut cel mai diferit în Turcia a fost mâncarea, în primul rând. O mâncare extraordinar de bună, dar foarte grasă și cu foarte multe deserturi și uleiuri și acolo trebuia să am grijă, în general. Dar eu am fost într-o zonă extraordinară a Turciei, Bodrum, și m-a ajutat și mental să mă relaxez cât și să performez.

Ce vrei să spui, că în Anglia nu îți plăcea să mănânci fasole la micul dejun?
Nu, chiar nu îmi plăcea. În Anglia încercam să țin cât mai „light”, pentru că și acolo trebuia să fiu atent la mâncare, ei fiind obișnuiți cu altă rutină de mâncare, cu ketchup înainte de meci, cu orice chestie pe care noi nu o agreăm aici și trebuia să am grijă.

„Este o plăcere extraordinară că am venit la Dinamo”

Atunci când ai plecat din România, te-ai fi gândit că primul club din Superliga la care vei ajunge o să fie Dinamo?
Nu m-am gândit, mai ales plecând la o anumită vârstă atât de tânăr, că mă voi întoarce în România. Deja gândurile mele crescând atâția ani și jucând atâția ani, peste 10 ani am jucat în străinătate, și deja pe parcursul anilor începeam să mai am gânduri „Dacă o să trebuiască să mă întorc, să mai stau acasă, să joc aici”, dar nu m-am gândit niciodată la o echipă, deci nu m-am gândit că ar fi fost Dinamo, dar este o plăcere extraordinară că am venit exact la clubul la care trebuia să vin și care e necesar în momentul ăsta al carierei mele.

Jucând în atâtea campionate, ai trăit atmosfere diferite. Spune-mi cum ți se pare atmosfera făcută de fanii dinamoviști?
Fanii dinamoviști se aseamănă oarecum fanilor din sudul Italiei. Sunt foarte calzi, numeroși și susțin echipa indiferent... Mie asta mi s-a părut mereu că, cel puțin de când sunt eu, mereu am simțit susținere din partea suporterilor și vreau să le mulțumesc pe calea asta. Dar da, sunt niște suporteri foarte înfocați.

Ce te-a surprins pe tine cel mai tare la Dinamo?
Nu este un lucru care m-a surprins în special. Nu țin minte să mă fi mișcat ceva când am ajuns aici. Oarecum, mă așteptam la tot ceea ce am văzut aici și chiar m-am bucurat foarte mult de profesionalismul pe care l-am văzut aici.

Cariera ta nu a fost una măcinată de accidentări, însă acum, recent, ai stat destul de mult în tribune. Spune-mi, psihic, pentru un jucător, mai ales ca atacant, cum este să nu poată să fie acolo în teren cu colegii, când vede că poate echipa pierde, că echipa ar avea nevoie de el. Cum este, psihic, pentru tine să trăiești chestia asta?
E greu de explicat în cuvinte ceea ce simte un jucător când nu poate să-și ajute echipa. Devine un clișeu să zic mereu că „Da, că ce rău e, că te simți prost, că emoțiile pe care le simt nu le pot explica”. Am avut multe momente în care pur și simplu nu puteam să mă uit la meci. Nu îmi venea să mă uit, că mă simțeam atât de dezamăgit că nu sunt acolo și că nu pot să ajut. Cu cât mă uitam, voiam, mai mult îmi doream, mă deranja lucrul ăsta și atunci ziceam mai bine să mă uit la final. E foarte greu că nu poți să îți ajuți colegii, mai ales fiind cu ei în fiecare zi aici și creând prietenii, dar am încercat să mă trag mereu sus, să-mi țin moralul ridicat și să ajut cum pot. Mereu cu o vorbă, mereu cu prezența mea, cu energia mea și cu sfaturile la cine are nevoie.

Care a fost cel mai greu moment din carieră pentru tine până acum?
Nu vreau să exagerez, dar acesta este unul dintre cele mai grele momente, pentru că au fost momente în care am fost inactiv pur și simplu, durerile persistau oarecum o dădeam dintr-una într-alta și asta mă făcea să stau departe de teren. Când stai departe de teren, asta e cel mai urât lucru pentru un fotbalist. Și eu, nefiind accidentat în cariera mea, având doar lucruri minore, nu am simțit și partea asta îndelungată să stai departe de teren și asta mie mi s-a părut o greutate.

Dacă am avea o clepsidră a timpului și ne-am putea întoarce în timp, ai schimba ceva la cariera ta? Sau te-ai întoarce la un moment din carieră pe care l-ai schimba?
Nu cred că aș schimba nimic la cariera mea pentru că lucrurile au fost puse exact ca eu să cresc într-un ritm normal, să performez oarecum la un... Eu deja de la o numită vârstă am început să joc la echipe cu foarte mare presiune și oarecum m-am călit foarte mult la ceea ce am ajuns acum. Dacă eu nu jucam la unele echipe din Serie B, în Italia, în care cam peste tot unde am fost m-am bătut la promovare și am promovat. Și au mai fost și momente în care mă băteam la retrogradare și sunt poluri opuse, adică e o greutate diferită când te bați la promovare și o greutate diferită când te bați să nu retrogradezi. Și am simțit fiecare moment ca fiind unul foarte important în creșterea mea, în carieră, și chiar nu aș schimba nimic, pentru că am avut foarte multe succese, cât și momente mai puțin plăcute.

Care crezi că este cea mai mare preconcepție, legată de tine, a oamenilor?
Nu știu, n-ar trebui să mă las dus în direcția în care să fac lucrurile încât oamenii să gândească într-un fel despre mine. Eu sunt original, sunt autentic. Am fost așa mereu, am încercat mereu să arăt adevărata mea față, atitudine, supărare și în fiecare moment l-am împărtășit atât pe teren, cât și, nu știu cum, unde m-ați mai văzut voi.

Dacă mingea ar putea vorbi în timpul meciului, când e la piciorul tău, ce crezi că ți-ar spune?
Ce mi-ar spune? „Dă la poartă, dă la poartă, dă la poartă! Hai mai repede, dă la poartă!”.

Ai superstiții înainte de meciuri?
Nu, nu mai am superstiții, am credința în Dumnezeu, atât.

Dar care e cea mai ciudată superstiție pe care ai văzut-o la vreun coleg din vestiar?
Aoleu, dacă stau să mă gândesc, am văzut cele mai rele superstiții, nici nu mai știu. În Italia, e plin.

Serios?
E plin, în Italia.

Spune una așa care ți-a rămas în minte.
Trebuie să mă gândesc, în Italia e și înainte cu o zi de meci. Și antrenori am avut. Țin și acum  minte, nu știu, tururi în vestiar, înainte de meci, înainte de încălzire. Trei tururi în același sens în fața colegilor, că bătusem noi înainte, aveam o victorie. Nu, dacă stau să mă gândesc, am o grămadă. Aceeași mâncare seara, înainte de meci, aceeași cantitate. Asta cred că ați mai auzit-o și voi cu ghetele, chiar dacă sunt rupte și murdare și dacă au început să joace sezonul ăla și a mers bine tot sezonul și joacă și cu picioarele ieșite din ghete. Cam astea, dar am multe, ar trebui să mă gândesc la ele.

„Aș schimba regula ofsaidului”

Dacă ai putea să joci, o singură dată, pe o altă poziție decât aia pe care ești obișnuit, pe care poziție ai alege-o? Portar?
Aș încerca portar în ultimele minute din meci. Chiar mă gândeam odată... Dacă aș avea oportunitatea să iasă portarul nostru și trebuie să intre un jucător în poartă, m-aș sacrifica, aș vrea să pun mânușile alea și să mă simt puțin portar.

Să faci un „Giroud”?
Și mai ales după ce a făcut și el, dar aș vrea să încerc și fundaș central. Aș vrea să văd o altă poziție a terenului.

Dacă nu ai fi fost fotbalist, ce altă meserie crezi că ai fi urmat?
Asta e o întrebare foarte grea. E foarte greu să întrebi „Dacă nu ai fi fost...” pentru că la vârsta aia, odată ce ai început, nu mai știi ce puteai să faci altceva. Acum, că îmi place ceva, probabil aș putea zice, dar nu știu dacă îmi plăcea acum 15...

Bine, acum, dacă te gândești acum.
Ce aș fi făcut? Aș fi încercat tenis de câmp. Depinzi doar de tine și cred că m-ar fascina să încerc un sport în care sunt doar eu și pot să mă antrenez exact eu și jucând să văd cum e. Sportul în echipă e mult mai complex.

Dar ai da cu racheta de pământ dacă nu ți-ar ieși vreun retur?
Cred că aș da la început și după nu aș mai da, oarecum. Aș da în primele meciuri și mi-aș dat seama că nu e o atitudine bună și nu aș mai da.

Dacă stilul tău de joc ar fi o melodie, care ar fi acea melodie?
Ar trebui să fie una mai pe ritm, mai pe goluri. Eu nu prea ascult melodii de-astea, dar nu știu, cred că... Astea mai pe ritm sunt „reggaeton”-urile, dar nu le ascult. Un hip-hop american, poate, cu un ritm mai puternic așa, un Drake. Nu știu, un Future, ăștia pe care îi ascultam și eu acum câțiva ani.

Dacă ai putea să schimbi o regulă a fotbalului pentru o zi, ce regulă ai schimba?
Regula ofsaidului, clar! Asta mi se pare să fii cu unghia să-ți prindă în aceeași linie. Nu știu, asta chiar mi s-a părut... Am avut chiar o fază de la Bodrum, când am jucat în Turcia, în care nici măcar nu atacasem poarta, era o minge lungă și se retrăgeau fundașii și eu și mergând cu pasul, mi-a rămas piciorul, călcâiul, după el, doar călcâiul, doar puțin așa, mergând. Nu spre poartă, ci... Și ulterior a venit golul. Ulterior a fost încă o minge lungă, s-a încheiat faza, a fost gol. Și s-au uitat ei în spate și au văzut că la o minge în care noi ne întorceam și-mi era călcâiul atâta, mi s-a anulat golul. Atunci mi-am dat seama că s-a ajuns să... Asta aș schimba-o clar. Ar trebui să fie, nu știu, tot și să fie ofsaid, nu să gen fie doar o bucată. Cam atât!

George, în încheiere vreau să completezi tu: „La Dinamo, mă simt...”.
Cel mai bine!