A crescut cu starurile Portugaliei, iar acum îmbracă tricoul campioanei. Interviu exclusiv cu João Lameira

Transferul lui Lameira la Craiova s-a făcut pentru a suplini plecarea unui stâlp important la mijlocul oltenilor, Anzor Mekvabishvili, care a semnat cu Chicago Fire. Portughezul o părăsea pe Oțelul din postura de jucător care și-a câștigat respectul vestiarului până în punctul în care a primit banderola de căpitan al gălățenilor.

A jucat 102 meciuri în tricoul Oțelului, având opt goluri marcate și trei pase decisive. În 2016, Lameira a câștigat Campionatul European U17 alături de naționala Portugaliei, unde a împărțit vestiarul cu mulți dintre titularii actuali ai naționalei mari. João Lameira își spune povestea, într-un nou interviu marca Superliga Insider.

„Mamei nu i-a plăcut ca eu să mă apuc de fotbal!”

Joao, ce înseamnă „acasă” pentru tine?
Pentru mine, acasă înseamnă familia. Este cea mai importantă parte din mine și, ca să fii bine din punct de vedere mental și fizic, ai nevoie de familie.

Cum arăta o zi obișnuită din copilăria ta?
Nu știu... Școală, prieteni, somn și mâncare alături de familie. Atât. Simplu. Și fotbal, bineînțeles. Pe stradă, da. Când eram copil, am început pe stradă. Mereu a fost așa, cea mai mare parte a timpului.

Jucai fotbal și în casă?
Da, bineînțeles. Bineînțeles. Era o regulă, era ceva normal.

Și ce părere avea mama ta despre asta?
Nu-i plăcea, pentru că avea plante și tot felul de lucruri. Spărgeam mereu totul. Geamurile. Dar asta este ceva normal. Cred că toți cei care joacă fotbal și au copii care joacă fotbal trec prin asta.

Cum a început fotbalul pentru tine?
Când eram mic, mergeam la școală. Aveam șapte ani și un club din orașul meu a venit să ne dea niște foi pentru a merge acolo, să încercăm să jucăm fotbal, pentru că aveau nevoie de jucători. I-am dat mamei foaia respectivă și, a doua zi, am mers acolo să încerc puțin, pentru că și mie îmi plăcea să joc fotbal. Mama mi-a spus: „OK, vom încerca, dar mie nu-mi place”. Așa am început, apoi am crescut, am crescut și acum sunt aici.

Ce a crezut mama ta despre asta în tot acest timp?
Acum 15-20 de ani, lucrurile erau diferite. Nu avea timpul pe care îl are astăzi. Nici banii necesari pentru a merge cu mine, pentru că nu era ușor pentru ei. Acum 20 de ani nu era ca în zilele noastre și ei nu-i plăcea. Dar părinții mei au făcut mereu eforturi pentru a mă ajuta să cresc. Și asta a fost tot.

Dacă ai putea să te întorci la un moment din copilăria ta, care ar fi acela?
Nu știu. Este greu să alegi unul singur, pentru că atunci când suntem copii vrem să creștem, iar când creștem vrem să fim din nou copii. Și am avut multe momente frumoase, bineînțeles, pentru că ne petreceam cea mai mare parte a timpului glumind și făcând lucrurile care ne plăceau. Asta este partea care îmi lipsește cel mai mult. Când petreceam timp cu prietenii, jucând fotbal, glumind și făcând tot felul de lucruri. Asta îmi lipsește cel mai mult.

Care este cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut pentru fotbal?
Cred că atunci când am plecat din țara mea, iar fiica mea s-a născut și am stat cu ea doar patru-cinci zile. A trebuit să-mi las soția și fiica în Portugalia și să plec pentru a-mi face meseria. A fost una dintre cele mai grele părți ale carierei mele de fotbalist.

Care este cel mai mare sacrificiu pe care l-au făcut părinții tăi pentru tine?
Nu știu. Cred că a fost ceea ce am spus mai devreme: timpul și banii pe care i-au investit, mergând cu mine. Când am plecat la un alt club din Portugalia, trebuia să călătorim aproximativ 45 de minute în fiecare zi, după ce mama termina munca. Și nu era ușor pentru ei, pentru că trebuiau să mă ia de la școală, să conducă 30-40 de minute până acolo, să mă aștepte la antrenament, apoi să fac duș, să mergem acasă, să gătească, să doarmă și a doua zi să o luăm de la capăt. Cred că asta a fost partea cea mai grea pentru ei, cu siguranță.

Îți amintești ce ți-ai cumpărat din primul salariu?
Nu-mi amintesc, dar cu siguranță a fost ceva prostesc. Nu știu. Pantofi, haine, lucruri scumpe, pe care înainte nu mi le puteam cumpăra. Părinții mei nu aveau foarte mulți bani, așa că mi-am putut cumpăra lucrurile pe care mi le doream. Cu siguranță a fost ceva de genul ăsta: pantofi, haine, lucruri.

Cu mentalitatea pe care o ai acum, dacă ai primi din nou primul tău salariu, ce ai cumpăra?
Cred că acum, cu primul meu salariu, care era unul mic, nu aș cumpăra nimic. Aș încerca doar să trăiesc fiecare zi, să ies la cină cu familia mea și atât. Să nu cheltui banii pe lucruri stupide.

„Este important să eșuăm pentru a crește și a învăța”

Ai trecut pe la Feirense, Sporting și Porto înainte să împlinești 18 ani. Dacă ți-ai putea întâlni astăzi versiunea de la 14 ani, ce i-ai spune despre drumul care îl așteaptă?
La 14 ani? Nu știu, pentru că și asta face parte din viață. Am crescut trecând prin toate acestea și poate că mi-am schimbat puțin mentalitatea. I-aș spune să nu-i fie teamă să plece, să se bucure de viață, să dea tot ce are mai bun. Să nu-i fie teamă să eșueze, pentru că acest lucru este foarte important. Când creștem, nu vrem să eșuăm. Nici acum nu ne place asta, dar este important să eșuăm pentru a crește și a învăța. Dacă aș avea din nou 14 ani, cu siguranță mi-aș spune: „Nu-ți fie teamă să eșuezi, pentru că este un lucru bun pentru tine și pentru viața ta”.

Ce ai învățat din perioada petrecută la Porto? O singură lecție. Alege una. Cea mai importantă, poate.
Cred că am învățat multe, dar calitatea și, poate, mentalitatea. Mentalitatea de a câștiga.

Prima ta experiență în străinătate a fost în Rusia. Cum a fost această schimbare pentru tine, pentru că era un oraș și o țară diferite, mai ales față de Portugalia?
Din punct de vedere financiar, a fost foarte bine pentru mine. Dar pentru familia mea nu a fost deloc ușor, pentru că, așa cum am spus, am semnat în Rusia în iunie, iar fiica mea s-a născut la începutul lui iulie. Așa că am mers în Rusia, m-am antrenat două săptămâni, apoi m-am întors să-mi văd fiica atunci când s-a născut. Am stat patru-cinci zile cu ea și cu soția mea, apoi m-am întors. Am stat aproximativ două luni singur. A fost foarte, foarte greu pentru mine. Și era și prima dată când plecam singur din țara mea, în Rusia, care nu este o țară foarte primitoare. Asta a fost problema. Dar a fost o lecție pentru mine. Am crescut foarte mult după ce am plecat din Portugalia și am mers în Rusia. Și mi-a prins bine. A fost bine pentru mine să învăț.

S-a autopropus pentru transferul la Oțelul Galați

Interesant la mutarea sa în România a fost faptul că el a fost cel care a inițiat transferul său la Oțelul Galați, în momentul în care aceștia se interesau de un alt fotbalist portughez, care evolua tot pe același post ca el.

După Rusia, România. Cum ai decis să vii în România? Și cum ai ales Oțelul?
Pentru că nu am jucat prea mult acolo. Am stat șase luni în Rusia și am jucat șase-șapte meciuri. Nu eram fericit. Așa că am vorbit cu unul dintre prietenii mei care jucase înainte la Oțelul, Frederic Maciel. M-a întrebat: „Ce părere ai despre tipul ăsta? Mi-a trimis un jucător din Portugalia. Ce părere ai despre el?”. El juca pe aceeași poziție ca mine și le-a spus că e un jucător bun, dar i-am spus: „Dacă aveți nevoie de un jucător pe această poziție, pot să vin. Sunt liber. Dacă putem ajunge la un acord asupra contractului, pot să vin”. Așa am început. El a vorbit cu directorul sportiv, apoi m-au sunat, am stabilit termenii și am semnat aici. Bineînțeles, sub formă de împrumut.

Înainte să ajungi în România, știai ceva despre țara noastră? Ce părere aveai despre România și ce s-a schimbat în percepția ta de atunci?
Nu, înainte să semnez nu știam nimic despre România. Știam doar de București. Dar, bineînțeles, îl cunoșteam pe Frederic Maciel, care jucase aici înainte. Am vorbit cu el despre cum este orașul, cum este țara, cum este campionatul, iar el mi-a spus lucruri bune despre toate acestea. A fost unul dintre principalele motive pentru care am semnat aici. Și, bineînțeles, când am semnat, aveam trei jucători portughezi în echipă. A fost mai ușor pentru mine, pentru că în Rusia nu aveam asta. Era prima mea experiență în afara Portugaliei și nu aveam jucători portughezi sau jucători cu care să pot vorbi mai ușor. Aici, cu jucătorii portughezi, a fost, bineînțeles, mult mai ușor.

Cum a fost pentru tine momentul în care ți s-a oferit banderola de căpitan la Oțelul?
Nu mă așteptam, pentru că atunci când m-au ales căpitan, doi dintre căpitanii noștri plecaseră, Diego Živulić și Juri Cissoti, care acum este la FCSB. Ei au considerat că am mentalitatea necesară pentru a fi căpitan și pentru a conduce echipa și mi-au oferit banderola. Pentru mine a fost o onoare, pentru că atunci când mi-au dat banderola, eram aici de foarte puțin timp. Era vorba despre un jucător străin și trebuia să aibă încredere în mine pentru a-mi oferi această responsabilitate. A fost o onoare pentru mine și am fost foarte fericit când mi-au dat-o.

Am citit un articol în presa locală din Galați în care ai fost numit „inima vestiarului”. Cum te face să te simți această descriere?
Nu știu. Cred că jucătorii mă respectă foarte mult și eu îi respect la rândul meu. Încerc mereu să fiu un căpitan. Este diferit când avem presiunea de a juca la Craiova față de presiunea de a juca la Galați. Sunt presiuni diferite. Aici ai presiunea bună, presiunea de a câștiga titluri, de a câștiga campionate, totul. Acolo, în cea mai mare parte a timpului, încercam să nu retrogradăm. Și nu ne place această presiune. Este mai rea. Am încercat să transmit asta tuturor jucătorilor pe care i-am avut acolo. Cred că au înțeles ceea ce voiam să le transmit. Și a fost un lucru bun pentru club și pentru jucătorii care au fost acolo. Și pentru mine, bineînțeles, pentru că am crescut foarte mult acolo. A fost foarte important pentru ei și cred că știu asta. De aceea au scris asta despre mine în presă.

„A trebuit să spun imediat ‚da’ Craiovei!”

Cum a fost să știi că Universitatea Craiova, campioana Superligii, vrea să te transfere?
Nu știu. Cred că, în primul rând, datorită prestațiilor mele. Apoi, datorită caracterului meu. Poți fi un jucător bun, dar dacă nu ai caracter, dacă nu ești un om bun, cu siguranță nu te vor transfera. După prestațiile mele, cu siguranță au întrebat și alți jucători și oameni despre mine. Iar ei au spus lucruri bune. A fost unul dintre motivele pentru care am ajuns aici. Au vorbit cu mine și, bineînțeles, a trebuit să spun imediat „da”.

Cum a fost să vii pe stadionul „Ion Oblemenco”, dar din postura de adversar?
Este diferit, bineînțeles. Când venim aici ca adversari, știm că va fi un meci greu. Teren mare, stadion mare, suporteri foarte buni. Și avem mereu presiune. Craiova, când joacă acasă, trebuie să câștige. Va da totul și, de fiecare dată când venim aici, știm că va fi un meci dificil. Cu suporterii și cu jucătorii buni pe care îi au, întotdeauna este greu. Încercăm să dăm tot ce avem mai bun, dar nu este ușor să joci pe „Ion Oblemenco”.

Acum că porți tricoul lor, cum este să joci pe „Ion Oblemenco” ca jucător al Craiovei?
Pentru mine este foarte bine. Este un stadion foarte bun, avem oameni foarte buni aici, suporteri, totul. Când semnezi cu o echipă mare precum Craiova, ai multă responsabilitate pe umeri. Și trebuie să respecți clubul, să respecți chiar și adversarii. Dar, când jucăm acasă, trebuie să respectăm clubul. Iar a respecta clubul înseamnă să dăm tot ce avem.

Ce te-a surprins cel mai mult la Craiova?
Orașul. Nu mă așteptam să fie așa. Este un oraș frumos. Dar, la Craiova, cred că profesionalismul tuturor oamenilor din jurul clubului a fost cea mai mare surpriză pentru mine. Infrastructura, totul. Este o echipă foarte bună și cred că merită să fie campioană datorită acestui lucru. Nu este vorba doar despre infrastructură, ci despre toți oamenii din jurul clubului. Toți vor să câștige. Și asta este foarte bine.

Ai câștigat Campionatul European U17 cu Portugalia. Ce a însemnat acel moment pentru tine, mai ales la o vârstă atât de fragedă?
Da, a fost foarte bine pentru mine, bineînțeles. Era al treilea meu an la echipa națională. Și am câștigat Campionatul European. Cred că este un lucru foarte bun. Este o mare onoare pentru toți cei care reprezintă echipa națională. Este foarte bine. Nu am jucat în finală, dar am fost acolo. Iar dacă ai fost acolo, înseamnă că ai meritat. Ai muncit pentru asta. A fost o zi extraordinară pentru mine. Și, până astăzi, uneori îmi amintesc acea perioadă. Au trecut zece ani, este mult timp. Îmi amintesc acea perioadă și zâmbesc mereu când mă gândesc la ea.

La Porto ai fost coleg cu Diogo Costa, João Félix, Leão, Vitinha. Când erați copii, era vreunul dintre ei despre care să fi spus: „Tipul ăsta sigur va ajunge foarte, foarte departe”?
Pentru mine, unul dintre cei mai buni cu care am jucat a fost João Félix, bineînțeles. Era un jucător foarte bun încă de când era tânăr. Și Jota. Nu știu dacă îți amintești de Jota. Și Diogo Costa. Aceștia sunt jucătorii despre care spuneam: „OK, sunt diferiți. Cu siguranță vor ajunge la un alt nivel”. Toată echipa avea calitate, dar acești jucători erau diferiți. Și Gedson Fernandes era foarte bun. Îmi plăcea foarte mult.

Apropo de Portugalia, ce îți lipsește cel mai mult de acasă?
Este o țară mică. Vorbind despre fotbal, avem jucători foarte buni într-o țară mică. Mâncare foarte bună. Pentru mine, este o țară perfectă. Trebuie să o spun, pentru că suntem o țară mică, dar avem foarte multe calități. Nu doar una, ci foarte multe. Avem plaje frumoase, avem mâncare bună, oameni buni, mulți jucători de calitate. Avem de toate. Portugalia, pentru mine, nu doar pentru că este țara mea, este una dintre cele mai bune țări din lume.

João, cine ești în afara fotbalului? Ce simți că te reprezintă în afara fotbalului?
Cine sunt? În afara fotbalului, sunt o persoană simplă. Când merg acasă, îmi place să mă bucur de timpul petrecut cu familia mea, cu fiica mea. Atât. Dacă pot, merg cu ea la școală, o iau de la școală, mergem în parc. În cea mai mare parte a timpului, vreau să fiu alături de ele, să petrec timp cu ele, pentru că atunci când s-a născut ea nu am putut să petrec acest timp împreună cu ea. Trebuie să recuperez acest timp.

În final, lasă-ne un mesaj pentru fanii Craiovei.
Sper să continuați să veniți la stadion și să ne susțineți așa cum ați făcut-o la ultimul meci de aici, pentru că avem nevoie de voi și merităm acest sprijin, pentru că muncim în fiecare zi pentru asta. Vă vom arăta că avem nevoie de voi și că, împreună, ne putem atinge obiectivele, pentru că acum avem obiective mari, de la sezonul trecut la sezonul acesta. Vrem mai mult.