Pentru orice jurnalist, să fie față în față cu Alex Chipciu este un moment special. Și, pentru că este o perioadă mai vulnerabilă a anului, să zicem, pot începe acest articol cu experiența personală. Îmi dau voie. Am crescut în carieră urmărindu-l pe Alex crescând în cariera lui. Bineînțeles, nu putem compara, dar puteți doar să vă imaginați că nu au fost puține emoțiile atunci când s-a așezat pe canapea, în sala de la Cluj Arena. L-am cunoscut prima oară în 2016, când el lupta pentru România la EURO și eu făceam parte din echipa „Eu sunt 12”, călătorind alături de suporteri români la Paris, ca să ne bucurăm în galben.

Aproape 10 ani mai târziu, ne-am reîntâlnit. Și știți, poate mulți dintre cei care scriu despre meciuri, despre jucători și transferuri, nu lasă trăirile proprii să apară printre rândurile așezate pe foaie, dar ele mereu vor exista. Și, uneori, poate în momente vulnerabile ale anului, cum e Crăciunul, putem să lăsăm cu toții garda jos și emoțiile să preia tastatura. 

Pentru mine, interviul cu Alex Chipciu a fost cel mai frumos mod în care puteam încheia un an muncit. După mulți ani munciți. 

Și poate aici ar fi fost loc pentru scris statistici, meciuri jucate și banderole purtate, dar cred că și Alex va aprecia că am ales altă variantă. Tocmai pentru că asta ne-a arătat de atâtea ori pe teren și în afara lui. Că fotbalul îți iese bine dacă ești om bun cu adevărat. Și dacă te arăți așa cum ești. El așa a fost mereu. Și îi mulțumesc pentru exemplu. 

Acum, ne întoarcem în sala de la Cluj Arena. Lavalierele merg, camera pornită, începe povestea. 

Vreau să te întreb, Alex, ce îți place cel mai mult la viața ta de acum?

Sunt mai liniștit decât atunci când eram tânăr. Am rutina asta zilnică. Rar greșesc cu ceva în programarea ei. Aș spune că am câștigat mult pe partea asta de autocontrol.

Indiferent cât ai avea autocontrol, îmbătrânești și devii mai înțelept, și așa mai departe, și rațional vorbești ca și cum ești cel mai mare poet, în același timp, tot cauți copilul ăla din tine și senzația tinereții și puterea. Doar că, într-adevăr, acum, cu mintea de acum, parcă n-aș mai vrea agitația de la 20 de ani și tot haosul ăla.

Pe mine mă consolează alea 90 de minute pe teren și, când câștigi, momentele de după parcă îți dau o stare de copilărie.

Ziceai de copilărie, tu ești tată de patru fetițe, poți să zici că te-au învățat ceva despre răbdare și echilibru, lucruri pe care fotbalul poate a reușit mai puțin să te învețe?

Da, e posibil că lucrurile astea se întâmple inconștient. Aș spune că la primele două fete eram totuși, sau chiar aș spune la prima, mult mai impulsiv. Bine, nu s-a întâmplat niciodată să fiu impulsiv cu ele la modul de o violență fizică. Dar eram mult mai agitat în reacții. Ziceam: „Stai acolo!”. Nu aveam control deloc.

Dar acum cred că sunt foarte liniștit în managementul lor. Adică nu am... E zero presiune din partea mea pentru ele. Mai fac și sport în timpul liber și chiar râdeam cu soția că am colegi sau foști colegi care nu păreau că sunt genul meu și cumva ei se poartă cu copiii având așteptări mari și „Trebuia să facă aia, trebuia să facă nu știu ce” și nu ai spune niciodată că ar fi putut fi genul ăsta. În schimb, eu, care aș fi putut să fiu genul ăsta sunt... nu am nicio treabă.

Am mai declarat lucrurile astea. Câteodată, sunt nebun pe teren și impulsiv în declarații și așa mai departe și cred că dacă m-ar vedea cineva într-o zi normală din viața mea, acum cu rutina asta, cu plictiseala asta, cred că ar spune că sunt alt om în viața de zi cu zi.

Ce sport fac fetele?

Două dintre ele fac tenis, una a făcut volei, acum în ultimul timp n-a mai fost. Mai fac și înot, echitație. Le-am lăsat să facă mai multe lucruri și, dacă în viitor va fi ceva de performanță, vom vedea, dar eu n-am nicio așteptare. Adică, clar, la toate patru sentimentele mele sunt la fel, indiferent de ce o să facă ele. Poate să fie una Simona Halep și una să nu facă nimic. La mine, lucrurile vor rămâne la fel cumva.

Eu am fost crescut de tata, în treaba asta, să mă motiveze încontinuu, încontinuu. Și dacă dădeam 100 goluri, îmi spunea că e mai bun nu știu cine. Dar în același timp îmi și plăcea foarte mult, adică nu mi-a creat traume, să n-am încredere în mine din cauza asta. Și mă și certam cu el non-stop. Adică niciodată nu-l lăsam ca el să-mi zică ceva și eu să zic „Da, așa e!”. Mă și certam cu el la maximum.

Țin minte după un meci la Anderlecht, făcusem la Eupen 2-2. Și el era în spatele autocarului și a scris ceva pe Facebook, că „2-2 după un meci slab”. M-am adus acasă, l-am terorizat. Zic „Cum poți să scrii tu treaba asta pe Facebook?”. Dar pe mine m-a înrăit într-un sens bun, aș spune. Dar eu, în comparație cu el, am așteptări zero.

Chiar voiam să te întreb dacă ai preluat ceva de la tatăl tău?

Pe teren, de exemplu, da, am preluat. Pentru că și tatălui meu îi plăcea fotbalul, a jucat și el fotbal la un nivel mic. A fost în cadrul armatei și la armată jucam miercurea, parcă, jucam fotbal cu el și cu colegii. El a avut gradul de maior, dar cât l-am prins eu copil, era căpitan la grad. Și jucam cu colonei, eu știu, șefi de stat major, ceea ce, față de tată, erau grade importante. Dar el nu avea nicio treabă, îi certa și pe comandanți și pe toată lumea. Și cumva, impulsivitatea asta pe teren cred că am luat-o de la el. Nu îi plăcea să piardă deloc, voia să fie bun, îi certa pe toți pe teren, dar asta nu înseamnă că e un lucru bun să fii impulsiv sau să-i cerți pe colegi.

Cum era Crăciunul alături de tata, mama, în copilărie?

Am păstrat sărbătorile astea la noi cumva, le-am menținut mereu, cu bucurie, cu bradul, voiam bradul să fie cât mai repede făcut. Am păstrat toate sărbătorile cu intensitate și aș spune că soția cred că a adus-o la extrem cu toate sărbătorile, la extrem în sensul pozitiv.

Bradul e făcut din noiembrie, dacă se poate, sărbători, zile de naștere, avem încontinuu câte o sărbătoare. Fetele, la fel, au nume de sfinți toate. Una e născută pe 1 decembrie, deci când prindem sărbătorile, le trăim. Mama stă cu noi mereu, soacra vine și ea, sora mea, la fel, cu cumnatul vin și ei. Crăciunul, la fel, e cu familia, casa e plină mereu. Moșul e același.

În fiecare an vine Moșul, în ultimii șase ani, în același format, în aceeași casă, în aceeași... Cumva mai și râdem câteodată că am tot schimbat în ultimii șase, șapte ani, de când m-am și întors eu în România. Au fost alde „Pinti”, nu știu, Cornel Râpă, foștii colegi de-ai mei, Bălgrădean, nașul meu, Rusescu, și câteodată mai mixăm. Dacă pleacă unii, vin alții.

De fiecare dată când ne întâlnim, începem să ne întrebăm care a fost acum trei ani. Și ne certăm care a fost, care n-a fost. Deci cumva, nu știu, probabil anul ăsta o să avem aceleași discuții.

Și te-ai costumat vreodată în Moș Crăciun?

Nu, niciodată.

Dacă le-aș întreba pe fetițele tale, acum sau peste câțiva ani, de ce ar fi mândre de tatăl lor, ce ți-ar plăcea să spună?

Aș spune că trăiesc cu noutatea și cu tinerii de la echipa națională. Ele mă întreabă: „Dar Ianis ce făcea? Dar Man ce făcea?”. Dar probabil de mine, de Stanciu, pe care l-au văzut de foarte multe ori, s-au și plictisit și nici nu m-au prins pe mine într-un moment la 20 ceva de ani să vadă cum eram la 20 ceva de ani să poată să facă comparații, doar mă mai întreabă așa câteodată „Dar auzi, dar tu ești mai bun decât... erai mai bun decât Coman, erai mai bun decât nu știu cine?”. Întrebări.

Și ce le zici?

Fac caterincă, le zic „Eu eram cel mai bun, zic, eram o bestie a naturii”. Dar legat de mândrie, eu, personal, n-am așteptarea asta să le aud spunând „Ce tată am!”.

Cea mică, Serena, mi-a zis „Tati, dar e foarte cool așa să vină oamenii să facă poze cu tine”.  Și i-a spus și soției la fel: „Păi, mami, eu pot să fac poze cu tati când vreau eu, nu cum fac oamenii ăștia o dată la nu știu cât timp”.

Dacă ți-ar zice vreuna dintre ele că vrea să facă fotbal?

Eu am vrut să le dau și la fotbal să joace. Cea de-a treia am fost la un antrenament și au venit și camerele și cumva a fost o atmosferă de asta, de prea multă presiune pentru ea în momentul acela. Ea face tenis acum, e și motrică. Ea și a doua, care la fel face și ea tenis, sunt mai apropiate de partea asta sportivă. Cea mare are și ea un stil mai aparte, a făcut volei și vedem dacă se mai duce. Eu sper să se mai ducă pentru mișcare. 

2026 este anul cu numărul 20 din cariera de senior a lui Alex Chipciu. După scurta pauză de sărbători, după ce Moș Crăciun va veni în același format, în aceeași casă, Chipciu va aștepta încă un fluier de start de meci. În același format, în aceeași casă, Cluj Arena. Încă 90 de minute care lui Alex îi dau o stare de copilărie. Încă 90 de minute din cariera lui, din care putem învăța multe. Mai ales că lucrurile îți ies atunci când ești om bun cu adevărat. Și dacă te arăți așa cum ești. Mulțumim, Alex!