Lângă Piața Crângași din București, drumul coboară spre căminele de studenți. Pe stânga, după ce treci de terenurile de tenis, se vede tribuna oficială a unui stadion bătrân, dar cu atâtea povești cu și despre oameni tineri. Tu știi cine a fost Gașca Nebună și cum suporterii se îndreptau la prânz spre meci? Într-un loc care nu a trăit vreodată fotbal după apus, pentru că acolo nu existau nocturne, ci doar plopi în spatele tribunelor și clădiri ale Politehnicii București. În zi de meci, ciorchini de studenți se adunau la geamuri sau pe blocuri. Nu pentru că biletul ar fi fost scump, ci pentru că așa era regula, asta era o parte din viața studențească.
Și cred că m-am înșelat. Sportul a trăit fotbal după apus. Când totul s-a încheiat și au rămas doar amintirile. Printre ele, o clasare pe locul 4 din prima ligă în sezonul 2005-2006, cu Florin Maxim în „uniformă” de student, complet albă.
În acel sezon, Sportul a strâns 56 de puncte, la fel de multe ca Dinamo, și a marcat de 54 de ori. Într-o echipă cu Ionuț Mazilu, Costin Lazăr, Tibi Bălan, Dacian Varga și Viorel Ferfelea, Maxim a bifat 12 apariții. În primăvară, „studenții” au legat șapte victorii consecutive, una dintre ele acel 5-4 cu Dinamo care a rămas între meciurile nebune ale unei echipe care își purta porecla cu destulă naturalețe.
Florin Maxim avea 25 de ani. Până să ajungă însă în Regie, povestea lui cu fotbalul începuse la Brad și trecuse deja, pentru prima dată, prin Hunedoara.
„Nu am fost vreun talent. M-am bazat doar pe muncă și pe corectitudinea față de fotbal”, spune astăzi Maxim.
Avea în jur de 10-11 ani când a ajuns împreună cu colegii și cu tatăl său la un meci al Corvinului. A stat chiar în tribuna stadionului în care, peste ani, avea să povestească pentru documentarul Echipa cu inima de fier despre cea mai importantă parte a carierei sale de antrenor. Își amintește și vremea de atunci. Ploua mărunt.
„Și atunci parcă mi-a crescut în mine dorința de a juca la echipa emblemă a județului nostru”, completează fostul fundaș stânga. Nici nu își imagina el atunci câtă bucurie va aduce hunedorenilor.
De la Hunedoara la opt stații de Ghencea
A început fotbalul la Aurul Brad, iar în 1998 dorința copilului din tribună devenea realitate. Florin Maxim ajungea la Corvinul și debuta în Divizia B. Avea 17 ani. Aventura avea să fie scurtă. Opt meciuri mai târziu, fundașul stânga pleca spre București. La 18 ani, Maxim ajungea la Steaua. N-a rămas însă în Ghencea. Au urmat Alba Iulia și UMT (UM Timișoara), echipa pentru care a debutat în prima ligă, pe 5 august 2001, într-un meci cu Rapid. Apoi drumul l-a adus din nou la București. De data aceasta, la opt stații de Ghencea cu tramvaiul 41, printre căminele din Regie.
La Sportul Studențesc avea să petreacă cea mai mare parte a carierei. A prins și retrogradarea, și revenirea în prima ligă, iar în sezonul promovării a marcat de opt ori. Au fost 88 de meciuri în campionat în prima perioadă petrecută în alb, înainte ca povestea să se întrerupă în 2006.
Sportul a retrogradat atunci nu pe teren, ci din cauza problemelor financiare, iar Maxim a plecat la Farul Constanța. Trei sezoane mai târziu ajungea din nou în vestul țării, de data aceasta la Timișoara. Acolo, cariera lui a ieșit pentru prima dată din granițele României.
În sezonul 2009-2010, Florin Maxim a jucat în grupele Europa League. A fost titular la Bruxelles, cu Anderlecht, a intrat împotriva lui Ajax și a fost din nou titular la Zagreb, la singura victorie a Timișoarei din acea grupă, 2-1 cu Dinamo Zagreb.
Avea 28 de ani și nu știa că, peste un deceniu, experiența avea să cântărească într-o alegere făcută nu pentru el, ci pentru jucătorii săi.
Când fotbalul s-a văzut altfel
După Timișoara, Maxim s-a întors pentru încă două sezoane la Sportul Studențesc. Au urmat Petrolul și Concordia Chiajna, iar ultimul tricou al carierei a fost cel al lui FC Voluntari. În 2015, la 34 de ani, încheia un drum de aproape două decenii ca fotbalist, cu peste 200 de meciuri în prima ligă.
Dar n-a plecat din fotbal. Doar a schimbat locul din care îl privea. A rămas la Voluntari, mai întâi aproape de juniori, apoi ca antrenor secund. Timp de câțiva ani a lucrat din staff, până când, în noiembrie 2019, Viitorul Șelimbăr i-a oferit prima echipă pe care să o conducă din postura de antrenor principal.
Primul proiect avea să-i aducă și prima promovare.
În sezonul 2020-2021, Șelimbăr a terminat neînvins cele 18 etape ale sezonului regular din Liga 3, cu 16 victorii și două egaluri. A trecut apoi de Crișul Chișineu Criș și de Măgura Cisnădie la baraje și a urcat în Liga 2.
Maxim nu a mai continuat însă la Șelimbăr.
„Am luat-o puțin personal”
În vara lui 2021, după mai bine de două decenii de când plecase de acolo ca jucător, drumul îl ducea din nou spre Hunedoara.
Corvinul nu se numea încă, oficial, Corvinul. Echipa era CS Hunedoara, juca în Liga 3, iar tribunele nu mai semănau cu cele pe care le văzuse copilul de 10-11 ani, venit la meci împreună cu tatăl său.
„Suporterii nu erau alături de echipă. Echipa se numea CS Hunedoara.”
Au revenit apoi numele, palmaresul și, încet, oamenii în tribune. Pentru Florin Maxim, însă, obiectivul de început era să ducă echipa în locul în care o găsise el, ca jucător.
„Eu am debutat la Corvinul în Liga a 2-a și mi-am dorit enorm să duc echipa acolo, în Liga a 2-a.”
Așa cum el ne-a spus cu sinceritate, a luat misiunea puțin personal. Asta explică ce a urmat în următorii 5 ani.
Dușul rece
Doar că prima încercare n-a dus în Liga 2. În 2022, Corvinul a ajuns până la barajul decisiv pentru promovare. A câștigat prima manșă cu Minaur Baia Mare, 2-1 la Hunedoara, dar a pierdut returul cu 1-4. Un sezon întreg s-a oprit la 90 de minute de obiectivul pe care Maxim îl luase „puțin personal”. Ne-a zis că totul se năruise pentru el. Totuși, spre plăcuta lui surpriză, semnalele din partea primarului Hunedoarei nu a lăsat loc de interpretări. Să i se spună clar să nu-i treacă prin cap să plece a fost declicul.
Urmau să încerce din nou.
Un an mai târziu, de data aceasta acasă, Corvinul a obținut promovarea. Iar Maxim a primit și imaginea care lipsea din povestea începută în tribune, pe o ploaie măruntă, când avea 10-11 ani. Un stadion plin.
„A fost o imagine pe care nu o pot uita și nu o voi uita niciodată. Un stadion alb-albastru, încurajându-ne și, după meci, intrând pe teren alături de noi și de jucători.”
Prima ratare rămăsese însă cu el.
„Câteodată poate ai nevoie de un duș rece, de un șoc să mergi mai departe. Eu cred că m-a întărit acel an și am avut multe de învățat.”
Maxim spune că fusese prea permisiv cu jucătorii și că, privind înapoi, ar fi trebuit să ia alte decizii. Lecția n-a însemnat însă amenzi și nici transformarea vestiarului într-un loc condus prin frică. În cinci ani la Corvinul, spune că nu a amendat niciun jucător.
Are reguli. Jucătorii se cântăresc în fiecare zi. Are principii, dar încearcă, înainte de toate, să le explice de ce există.
„Le facem pentru ei, nu să fim niște sperietori sau să-i amendăm.”
În fiecare zi schimbă ceva la antrenamente, introduce cerințe noi și încearcă să-și țină jucătorii „în priză”. Pentru că, în filozofia lui Maxim, nici măcar o zi obișnuită de antrenament n-ar trebui să treacă pur și simplu, fără să câștigi ceva din ea. Mai ales când vezi în fiecare zi un reminder al visului pe care îl ai de împlinit.
Pe o tablă din vestiar era scrisă o dată. 15 mai. Ziua finalei Cupei României.
O scriseseră pe tablă încă de la începutul sezonului. Nu știau dacă vor ajunge acolo. Știau doar că nimeni nu le putea interzice să se gândească la ziua aceea.
„Nu ne poate opri nimeni din a visa.”
Până atunci mai mai era însă mult. Corvinul a trecut de două tururi preliminare, apoi a câștigat o grupă din care făcea parte și Sepsi, echipă din Superligă și deținătoarea trofeului. În sferturile de finală, la Hunedoara venea CFR Cluj. Stadionul era plin.
Înaintea meciului, Maxim le-a cerut jucătorilor săi ceva ce nu ținea doar de tactică.
„În momentul în care avem mingea, să încercăm să-i atragem pe suporteri de partea noastră. Să încercăm un șut la poartă,să obținem un corner, ca să putem să dăm din mâini, să le cerem cumva suportul fanilor noștri.”
În minutul 11, CFR a rămas în zece oameni după eliminarea lui Tachtsidis. Până la pauză, Marius Lupu a făcut 1-0. După pauză au mai venit trei goluri. 4-0 scria pe tabelă la finalul meciului.
O echipă din Liga 2 tocmai eliminase una dintre cele mai titrate formații ale ultimilor ani din fotbalul românesc. Iar oamenii din tribune făcuseră exact ce sperase Maxim. Crezuseră.
„Au început să creadă și ne-au dat acea energie pe care noi am fructificat-o. Și am reușit să mergem mai departe.”
Două săptămâni mai târziu, tot la Hunedoara, Corvinul a învins-o cu 3-1 pe FC Voluntari și s-a calificat pentru prima dată în istoria clubului în finala Cupei României. Data de pe tablă nu mai era un vis.
Pe 15 mai 2024, la Sibiu, Corvinul Hunedoara și Oțelul Galați au terminat 2-2 după 120 de minute. Trofeul s-a decis la penalty-uri.
Corvinul a câștigat.
Pentru prima dată în istoria clubului.
Șansa pe care nu le-o putea lua
Trofeul a deschis însă o ușă care nu mai fusese deschisă la Hunedoara de 42 de ani. Europa. Corvinul a primit licența pentru Europa League, dar alegerea venea cu un preț. Schimbarea formei de organizare, necesară pentru ca echipa să poată avea drept de promovare în Superligă, trebuia amânată.
Pentru Maxim, alegerea a însemnat și o întoarcere, peste ani, la experiența trăită ca jucător la Timișoara.
„Eu am trăit și eu ca jucător, la Timișoara. Am jucat meciuri internaționale în Europa League și am simțit pe propria piele ce înseamnă un astfel de meci. Nu puteam să le răpim băieților șansa aceasta.”
Așa că au ales Europa. Și primul drum i-a dus în Ungaria, la Paks.
Corvinul, din nou în Europa
Hunedorenii reveneau în cupele europene după 42 de ani. Adversara tocmai câștigase Cupa Ungariei și terminase campionatul pe locul secund. Pe teren, diferența de pe hârtie a dispărut. Sergiu Buș a deschis scorul. Marius Lupu a marcat de trei ori. Paksi - Corvinul 0-4.
Maxim spune că victoria nu l-a surprins. Proporțiile ei, poate. Iar cele patru goluri avantaj au produs, înaintea returului, un gând care s-a strecurat aproape inevitabil în jurul echipei.
„N-au cum să ne dea 5!”
N-au dat. Paksi a câștigat returul cu 2-0, iar Corvinul a mers mai departe. A urmat Rijeka. 0-0 la Sibiu, apoi returul din Croația. Rijeka a marcat repede, dar Corvinul a primit în repriza a doua șansa de a egala. Sergiu Buș, omul care deschisese seara de la Paks, a ratat un penalty.
Florin refuză însă să transforme ratarea într-un reproș. Tocmai pentru că știe cum se simte un astfel de moment. Ca jucător, la Farul, fusese desemnat să execute un penalty împotriva Stelei, deși simțea că nu ar trebui să o facă. A ratat. De atunci, spune că nu mai stabilește un singur executant. Are trei-patru jucători pregătiți, iar alegerea le aparține în funcție de cum se simt în acel moment.
La Rijeka, mingea n-a intrat. Corvinul a pierdut cu 0-1 și aventura europeană s-a oprit. Au rămas însă patru goluri la Paks, o dublă în care o echipă din Liga 2 a stat la un penalty de egalitate în fața viitoarei campioane a Croației și experiența pentru care, cu câteva luni înainte, alesese să amâne un alt vis.
Superliga.
Visul rămas în așteptare
În sezonul 2025-2026, Corvinul a terminat neînvinsă cele 21 de etape ale sezonului regular din Liga 2. Iar pe 7 mai, la Hunedoara, o victorie cu 2-0 împotriva lui FC Voluntari a făcut ca promovarea să devină matematică.
După 34 de ani, Corvinul revenea în prima ligă.
Câteva zile mai târziu, echipa lui Maxim devenea și campioana Ligii 2.
Când ajunsese la Hunedoara, în 2021, găsise o echipă de Liga 3 care încă se numea CS Hunedoara și tribune din care dispăruseră mulți dintre suporteri. Cinci ani mai târziu, avea în spate o promovare în Liga 2, o Cupă a României, meciuri europene și, în sfârșit, drumul deschis spre Superligă. Dar Maxim vorbește despre ce s-a construit la Hunedoara mai degrabă la plural decât la singular.
„Nu sunt boss-ul nimănui, eu sunt parte din această echipă.”
Spune că încearcă să fie antrenorul pe care și l-ar fi dorit el atunci când era jucător. Nu intră în viața privată a fotbaliștilor, nu îi amendează și preferă să vorbească cu ei „părintește, frățește”, atunci când situația o cere.
Întors în vechea tribună a stadionului din Hunedoara pentru interviul cu Superliga.ro, vorbește despre Corvinul ca despre un proiect care abia începe să capete dimensiunea pe care și-o dorește. Stadion. Bază de pregătire. Academie. O proiecție pe minimum cinci ani.
„Să facem din Corvinul noul Atletico Madrid!”
Nu vorbește despre copierea unui club. Vorbește despre identitate, despre legătura dintre echipă și oraș și despre construirea unui loc în care jucătorii să-și dorească să vină. Iar când este întrebat dacă se vede plecând, Maxim nu pare grăbit. Cine ar vrea să se grăbească să plece, atunci când acasă se simte bine.
Peste mai bine de trei decenii, copilul care văzuse primul meci al Corvinului cu tatăl său, pe o ploaie măruntă, vorbește despre ce a reușit să facă pentru echipa la care își dorea atunci doar să ajungă. Și câte mai are de realizat de acum înainte pe Drumul Corvinilor.
„Un copil de la Brad, crescut de un maistru miner și o mamă care a lucrat în alimentară, a reușit să câștige un trofeu, să promoveze o echipă ca și Corvinul și să aibă multe de demonstrat în viitor.”
Lângă Piața Crângași din București, drumul coboară spre căminele de studenți. Pe stânga, după ce treci de terenurile de tenis, se vede tribuna oficială a unui stadion bătrân, dar cu atâtea povești cu și despre oameni tineri. Tu știi cine a fost Gașca Nebună și cum suporterii se îndreptau la prânz spre meci? Într-un loc care nu a trăit vreodată fotbal după apus, pentru că acolo nu existau nocturne, ci doar plopi în spatele tribunelor și clădiri ale Politehnicii București. În zi de meci, ciorchini de studenți se adunau la geamuri sau pe blocuri. Nu pentru că biletul ar fi fost scump, ci pentru că așa era regula, asta era o parte din viața studențească.
Și cred că m-am înșelat. Sportul a trăit fotbal după apus. Când totul s-a încheiat și au rămas doar amintirile. Printre ele, o clasare pe locul 4 din prima ligă în sezonul 2005-2006, cu Florin Maxim în „uniformă” de student, complet albă.
În acel sezon, Sportul a strâns 56 de puncte, la fel de multe ca Dinamo, și a marcat de 54 de ori. Într-o echipă cu Ionuț Mazilu, Costin Lazăr, Tibi Bălan, Dacian Varga și Viorel Ferfelea, Maxim a bifat 12 apariții. În primăvară, „studenții” au legat șapte victorii consecutive, una dintre ele acel 5-4 cu Dinamo care a rămas între meciurile nebune ale unei echipe care își purta porecla cu destulă naturalețe.
Florin Maxim avea 25 de ani. Până să ajungă însă în Regie, povestea lui cu fotbalul începuse la Brad și trecuse deja, pentru prima dată, prin Hunedoara.
„Nu am fost vreun talent. M-am bazat doar pe muncă și pe corectitudinea față de fotbal”, spune astăzi Maxim.
Avea în jur de 10-11 ani când a ajuns împreună cu colegii și cu tatăl său la un meci al Corvinului. A stat chiar în tribuna stadionului în care, peste ani, avea să povestească pentru documentarul Echipa cu inima de fier despre cea mai importantă parte a carierei sale de antrenor. Își amintește și vremea de atunci. Ploua mărunt.
„Și atunci parcă mi-a crescut în mine dorința de a juca la echipa emblemă a județului nostru”, completează fostul fundaș stânga. Nici nu își imagina el atunci câtă bucurie va aduce hunedorenilor.
De la Hunedoara la opt stații de Ghencea
A început fotbalul la Aurul Brad, iar în 1998 dorința copilului din tribună devenea realitate. Florin Maxim ajungea la Corvinul și debuta în Divizia B. Avea 17 ani. Aventura avea să fie scurtă. Opt meciuri mai târziu, fundașul stânga pleca spre București. La 18 ani, Maxim ajungea la Steaua. N-a rămas însă în Ghencea. Au urmat Alba Iulia și UMT (UM Timișoara), echipa pentru care a debutat în prima ligă, pe 5 august 2001, într-un meci cu Rapid. Apoi drumul l-a adus din nou la București. De data aceasta, la opt stații de Ghencea cu tramvaiul 41, printre căminele din Regie.
La Sportul Studențesc avea să petreacă cea mai mare parte a carierei. A prins și retrogradarea, și revenirea în prima ligă, iar în sezonul promovării a marcat de opt ori. Au fost 88 de meciuri în campionat în prima perioadă petrecută în alb, înainte ca povestea să se întrerupă în 2006.
Sportul a retrogradat atunci nu pe teren, ci din cauza problemelor financiare, iar Maxim a plecat la Farul Constanța. Trei sezoane mai târziu ajungea din nou în vestul țării, de data aceasta la Timișoara. Acolo, cariera lui a ieșit pentru prima dată din granițele României.
În sezonul 2009-2010, Florin Maxim a jucat în grupele Europa League. A fost titular la Bruxelles, cu Anderlecht, a intrat împotriva lui Ajax și a fost din nou titular la Zagreb, la singura victorie a Timișoarei din acea grupă, 2-1 cu Dinamo Zagreb.
Avea 28 de ani și nu știa că, peste un deceniu, experiența avea să cântărească într-o alegere făcută nu pentru el, ci pentru jucătorii săi.
Când fotbalul s-a văzut altfel
După Timișoara, Maxim s-a întors pentru încă două sezoane la Sportul Studențesc. Au urmat Petrolul și Concordia Chiajna, iar ultimul tricou al carierei a fost cel al lui FC Voluntari. În 2015, la 34 de ani, încheia un drum de aproape două decenii ca fotbalist, cu peste 200 de meciuri în prima ligă.
Dar n-a plecat din fotbal. Doar a schimbat locul din care îl privea. A rămas la Voluntari, mai întâi aproape de juniori, apoi ca antrenor secund. Timp de câțiva ani a lucrat din staff, până când, în noiembrie 2019, Viitorul Șelimbăr i-a oferit prima echipă pe care să o conducă din postura de antrenor principal.
Primul proiect avea să-i aducă și prima promovare.
În sezonul 2020-2021, Șelimbăr a terminat neînvins cele 18 etape ale sezonului regular din Liga 3, cu 16 victorii și două egaluri. A trecut apoi de Crișul Chișineu Criș și de Măgura Cisnădie la baraje și a urcat în Liga 2.
Maxim nu a mai continuat însă la Șelimbăr.
„Am luat-o puțin personal”
În vara lui 2021, după mai bine de două decenii de când plecase de acolo ca jucător, drumul îl ducea din nou spre Hunedoara.
Corvinul nu se numea încă, oficial, Corvinul. Echipa era CS Hunedoara, juca în Liga 3, iar tribunele nu mai semănau cu cele pe care le văzuse copilul de 10-11 ani, venit la meci împreună cu tatăl său.
„Suporterii nu erau alături de echipă. Echipa se numea CS Hunedoara.”
Au revenit apoi numele, palmaresul și, încet, oamenii în tribune. Pentru Florin Maxim, însă, obiectivul de început era să ducă echipa în locul în care o găsise el, ca jucător.
„Eu am debutat la Corvinul în Liga a 2-a și mi-am dorit enorm să duc echipa acolo, în Liga a 2-a.”
Așa cum el ne-a spus cu sinceritate, a luat misiunea puțin personal. Asta explică ce a urmat în următorii 5 ani.
Dușul rece
Doar că prima încercare n-a dus în Liga 2. În 2022, Corvinul a ajuns până la barajul decisiv pentru promovare. A câștigat prima manșă cu Minaur Baia Mare, 2-1 la Hunedoara, dar a pierdut returul cu 1-4. Un sezon întreg s-a oprit la 90 de minute de obiectivul pe care Maxim îl luase „puțin personal”. Ne-a zis că totul se năruise pentru el. Totuși, spre plăcuta lui surpriză, semnalele din partea primarului Hunedoarei nu a lăsat loc de interpretări. Să i se spună clar să nu-i treacă prin cap să plece a fost declicul.
Urmau să încerce din nou.
Un an mai târziu, de data aceasta acasă, Corvinul a obținut promovarea. Iar Maxim a primit și imaginea care lipsea din povestea începută în tribune, pe o ploaie măruntă, când avea 10-11 ani. Un stadion plin.
„A fost o imagine pe care nu o pot uita și nu o voi uita niciodată. Un stadion alb-albastru, încurajându-ne și, după meci, intrând pe teren alături de noi și de jucători.”
Prima ratare rămăsese însă cu el.
„Câteodată poate ai nevoie de un duș rece, de un șoc să mergi mai departe. Eu cred că m-a întărit acel an și am avut multe de învățat.”
Maxim spune că fusese prea permisiv cu jucătorii și că, privind înapoi, ar fi trebuit să ia alte decizii. Lecția n-a însemnat însă amenzi și nici transformarea vestiarului într-un loc condus prin frică. În cinci ani la Corvinul, spune că nu a amendat niciun jucător.
Are reguli. Jucătorii se cântăresc în fiecare zi. Are principii, dar încearcă, înainte de toate, să le explice de ce există.
„Le facem pentru ei, nu să fim niște sperietori sau să-i amendăm.”
În fiecare zi schimbă ceva la antrenamente, introduce cerințe noi și încearcă să-și țină jucătorii „în priză”. Pentru că, în filozofia lui Maxim, nici măcar o zi obișnuită de antrenament n-ar trebui să treacă pur și simplu, fără să câștigi ceva din ea. Mai ales când vezi în fiecare zi un reminder al visului pe care îl ai de împlinit.
Pe o tablă din vestiar era scrisă o dată. 15 mai. Ziua finalei Cupei României.
O scriseseră pe tablă încă de la începutul sezonului. Nu știau dacă vor ajunge acolo. Știau doar că nimeni nu le putea interzice să se gândească la ziua aceea.
„Nu ne poate opri nimeni din a visa.”
Până atunci mai mai era însă mult. Corvinul a trecut de două tururi preliminare, apoi a câștigat o grupă din care făcea parte și Sepsi, echipă din Superligă și deținătoarea trofeului. În sferturile de finală, la Hunedoara venea CFR Cluj. Stadionul era plin.
Înaintea meciului, Maxim le-a cerut jucătorilor săi ceva ce nu ținea doar de tactică.
„În momentul în care avem mingea, să încercăm să-i atragem pe suporteri de partea noastră. Să încercăm un șut la poartă,să obținem un corner, ca să putem să dăm din mâini, să le cerem cumva suportul fanilor noștri.”
În minutul 11, CFR a rămas în zece oameni după eliminarea lui Tachtsidis. Până la pauză, Marius Lupu a făcut 1-0. După pauză au mai venit trei goluri. 4-0 scria pe tabelă la finalul meciului.
O echipă din Liga 2 tocmai eliminase una dintre cele mai titrate formații ale ultimilor ani din fotbalul românesc. Iar oamenii din tribune făcuseră exact ce sperase Maxim. Crezuseră.
„Au început să creadă și ne-au dat acea energie pe care noi am fructificat-o. Și am reușit să mergem mai departe.”
Două săptămâni mai târziu, tot la Hunedoara, Corvinul a învins-o cu 3-1 pe FC Voluntari și s-a calificat pentru prima dată în istoria clubului în finala Cupei României. Data de pe tablă nu mai era un vis.
Pe 15 mai 2024, la Sibiu, Corvinul Hunedoara și Oțelul Galați au terminat 2-2 după 120 de minute. Trofeul s-a decis la penalty-uri.
Corvinul a câștigat.
Pentru prima dată în istoria clubului.
Șansa pe care nu le-o putea lua
Trofeul a deschis însă o ușă care nu mai fusese deschisă la Hunedoara de 42 de ani. Europa. Corvinul a primit licența pentru Europa League, dar alegerea venea cu un preț. Schimbarea formei de organizare, necesară pentru ca echipa să poată avea drept de promovare în Superligă, trebuia amânată.
Pentru Maxim, alegerea a însemnat și o întoarcere, peste ani, la experiența trăită ca jucător la Timișoara.
„Eu am trăit și eu ca jucător, la Timișoara. Am jucat meciuri internaționale în Europa League și am simțit pe propria piele ce înseamnă un astfel de meci. Nu puteam să le răpim băieților șansa aceasta.”
Așa că au ales Europa. Și primul drum i-a dus în Ungaria, la Paks.
Corvinul, din nou în Europa
Hunedorenii reveneau în cupele europene după 42 de ani. Adversara tocmai câștigase Cupa Ungariei și terminase campionatul pe locul secund. Pe teren, diferența de pe hârtie a dispărut. Sergiu Buș a deschis scorul. Marius Lupu a marcat de trei ori. Paksi - Corvinul 0-4.
Maxim spune că victoria nu l-a surprins. Proporțiile ei, poate. Iar cele patru goluri avantaj au produs, înaintea returului, un gând care s-a strecurat aproape inevitabil în jurul echipei.
„N-au cum să ne dea 5!”
N-au dat. Paksi a câștigat returul cu 2-0, iar Corvinul a mers mai departe. A urmat Rijeka. 0-0 la Sibiu, apoi returul din Croația. Rijeka a marcat repede, dar Corvinul a primit în repriza a doua șansa de a egala. Sergiu Buș, omul care deschisese seara de la Paks, a ratat un penalty.
Florin refuză însă să transforme ratarea într-un reproș. Tocmai pentru că știe cum se simte un astfel de moment. Ca jucător, la Farul, fusese desemnat să execute un penalty împotriva Stelei, deși simțea că nu ar trebui să o facă. A ratat. De atunci, spune că nu mai stabilește un singur executant. Are trei-patru jucători pregătiți, iar alegerea le aparține în funcție de cum se simt în acel moment.
La Rijeka, mingea n-a intrat. Corvinul a pierdut cu 0-1 și aventura europeană s-a oprit. Au rămas însă patru goluri la Paks, o dublă în care o echipă din Liga 2 a stat la un penalty de egalitate în fața viitoarei campioane a Croației și experiența pentru care, cu câteva luni înainte, alesese să amâne un alt vis.
Superliga.
Visul rămas în așteptare
În sezonul 2025-2026, Corvinul a terminat neînvinsă cele 21 de etape ale sezonului regular din Liga 2. Iar pe 7 mai, la Hunedoara, o victorie cu 2-0 împotriva lui FC Voluntari a făcut ca promovarea să devină matematică.
După 34 de ani, Corvinul revenea în prima ligă.
Câteva zile mai târziu, echipa lui Maxim devenea și campioana Ligii 2.
Când ajunsese la Hunedoara, în 2021, găsise o echipă de Liga 3 care încă se numea CS Hunedoara și tribune din care dispăruseră mulți dintre suporteri. Cinci ani mai târziu, avea în spate o promovare în Liga 2, o Cupă a României, meciuri europene și, în sfârșit, drumul deschis spre Superligă. Dar Maxim vorbește despre ce s-a construit la Hunedoara mai degrabă la plural decât la singular.
„Nu sunt boss-ul nimănui, eu sunt parte din această echipă.”
Spune că încearcă să fie antrenorul pe care și l-ar fi dorit el atunci când era jucător. Nu intră în viața privată a fotbaliștilor, nu îi amendează și preferă să vorbească cu ei „părintește, frățește”, atunci când situația o cere.
Întors în vechea tribună a stadionului din Hunedoara pentru interviul cu Superliga.ro, vorbește despre Corvinul ca despre un proiect care abia începe să capete dimensiunea pe care și-o dorește. Stadion. Bază de pregătire. Academie. O proiecție pe minimum cinci ani.
„Să facem din Corvinul noul Atletico Madrid!”
Nu vorbește despre copierea unui club. Vorbește despre identitate, despre legătura dintre echipă și oraș și despre construirea unui loc în care jucătorii să-și dorească să vină. Iar când este întrebat dacă se vede plecând, Maxim nu pare grăbit. Cine ar vrea să se grăbească să plece, atunci când acasă se simte bine.
Peste mai bine de trei decenii, copilul care văzuse primul meci al Corvinului cu tatăl său, pe o ploaie măruntă, vorbește despre ce a reușit să facă pentru echipa la care își dorea atunci doar să ajungă. Și câte mai are de realizat de acum înainte pe Drumul Corvinilor.
„Un copil de la Brad, crescut de un maistru miner și o mamă care a lucrat în alimentară, a reușit să câștige un trofeu, să promoveze o echipă ca și Corvinul și să aibă multe de demonstrat în viitor.”
