Christ are 27 de ani și a venit din Camerun în 2019 la echipa din județul Suceava, Şomuz Fălticeni. Nu știa nimic de România, nici unde e, nici ce limbă se vorbește aici, nici cum arată fotbalul nostru. Din 2022 joacă pentru Unirea Slobozia, echipă cu care a promovat în Superligă în 2024. A ajuns nu numai să știe limba română, ci să și iubească locul care i-a devenit a doua casă. 

În actualul sezon, Afalna a jucat 11 meciuri în tricoul Unirii, a marcat trei goluri și a oferit un assist. A înscris împotriva CFR-ului în prima etapă, în victoria cu Hermannstadt din etapa a noua și a adus cele trei puncte în meciul cu Petrolul, în etapa zece. 

În interviul de mai jos, Christ Afalna ne-a vorbit despre copilăria lui în Camerun, idolii care i-au marcat drumul, despre ce a învățat în România, despre fotbalul ca meserie și bucurie, dar și despre legătura emoțională cu familia, cu fiul său și cu clubul Unirea Slobozia.

„Să muncești și să-ți vezi de treaba ta.”

Cum arăta o zi din copilăria ta în Camerun?

Copilăria mea din Camerun a fost foarte, foarte, foarte fericită, că m-am bucurat de fotbal acolo enorm. Mă duceam la școală dimineața și, când mă întorceam, la ora 1, când intram în casă, aruncam ghiozdanul și direct la fotbal. Până ne chemau mama și tata: „Vino să te speli și te culcă!”. M-am bucurat foarte, foarte mult.

Ca cine visai să joci atunci?

Ca unchiul meu, fratele mamei mele, că era fotbalist înainte și era fundaș central.

El a fost modelul tău?

Da. El a fost modelul meu când eram mic.

Ți-a dat vreun sfat care ți-a rămas în minte?

Doar că „dacă vrei să ajungi fotbalist mare, trebuie să muncești și să-ți vezi de treaba ta, să stai pe locul tău. Să nu te plimbi mult. Stai pe locul tău să muncești și atunci Dumnezeu te-ajută”.

Ți-a zis vreodată că este mândru de tine?

Da. Când eram mic. Am fost la un meci de-ale lui. Aveam cinci-șase ani. A pierdut atunci. Și eu am mers, l-am bătut pe spate și era bucuros și a zis: „Te iubesc prea mult!”. El era idolul meu, mereu mă duceam la meciuri la el.

Te mai gândești la el când joci?

Da, da. Când văd un fundaș central de culoare, direct îmi vine imaginea lui în minte.

Ce ai vrea să știm despre Camerun?

Că e o țară foarte frumoasă și toată lumea te apreciază acolo. 

Ce îți lipsește cel mai mult?

Familia mea. Mama și tata.

Când ai fost ultima dată în Camerun?

Acum doi ani. Atunci a murit mama mea și mi-e greu să mă duc acum.

Ce a însemnat familia pentru tine în carieră?

Tata, mama, sora mea... Mă gândeam mereu la mama mea când jucam. Ziceam: „Trebuie să te scot de aici, să-ți fac o casă mișto, să-ți cumpăr o mașină”. Din păcate, Dumnezeu a luat-o mai devreme și acum trebuie să le fac pentru copilul meu.

Cum ai ajuns în România?

Când am plecat, nimeni nu știa de România. Nici eu. M-am dus la bancă să pun bani pentru dosar. M-au întrebat: „Unde te duci?”. Am zis: „În România”. „Ce limbă vorbesc acolo?”. Am zis: „Engleză!”. Și mi-au zis că nu e engleză... Atunci am auzit prima dată de România.

Dar cum s-a întâmplat? Cum a aflat impresarul tău de Fălticeni? 

El a lucrat cu fostul meu președinte din Camerun. Și eu jucam la echipa de Liga 2, unde era acest președinte și impresarul a venit la un antrenament, m-a văzut și i-a plăcut de mine. Și direct s-a întâmplat: cu dosar, cu documente. Și am ajuns aici, în România. Nici eu nu credeam că puteam să vin aici.

Cum a fost când ai ajuns aici?

Eram foarte fericit. Totul era nou. Casă, magazin, oameni, mașini. Era foarte diferit de Camerun.

Ți-a fost teamă sau mai degrabă erai entuziasmat? 

Era entuziasm, nu era teamă.... Că era prima oară când ieșeam din Camerun. Niciodată nu am fost plecat de acolo.

Ce ai învățat în România?

Să nu mai am încredere în oricine. Că de acolo vine răul.

Ți-ai făcut prieteni apropiați?

Da, dar nu sunt mulți. Maximum doi. Sunt sportivi, dar nu fac fotbal.

Cine te-a învățat cel mai bine limba română?

„Manole”. Fundașul nostru, Gabriel Lazăr. El mereu mă corecta: „Nu zice așa, zi așa!”. M-a ajutat foarte mult. El m-a învățat mult și cu Ibrian. 

Ți s-a părut grea? 

Da, la început era grea, dar apoi m-am obișnuit.

Mi se pare că e o formă de respect să vorbești limba română. 

Nu e respect, pentru mine. E ceva corect. Dacă vrei să te descurci în viață, unde nu se vorbește în limba ta, trebuie să înveți. Vrei lapte și nu știi cum se cere lapte?

Un alt model în fotbal în afară de unchiul tău? 

Samuel Eto'o. Și am văzut, am citit istoria lui și m-a dat și „vână”. Și mi-a plăcut foarte mult.

Cine te-a ajutat cel mai mult în carieră? 

Tatăl meu, care mi-a cumpărat primele ghete. De acolo a început totul.

Cum a fost ziua în care el a venit cu perechea de ghete?  

Am fost foarte fericit. Era după școală. Și eu aveam meci, seara, cu niște prieteni de-ai mei. Și mereu mă duceam cu adidașii rupți. Și când a venit cu ele, le-am purtat la meci atunci. Erau Nike Total 90, știi? Model vechi, albe cu roșu. 

Ai ieșit mândru cu ghetele să le arăți și prietenilor tăi?

Da, foarte, foarte, foarte, foarte. Și toată lumea venea să-mi ceară ghetele. „Te rog, dai-mi ghetele, să mă duc să fac antrenament cu ghete.”

Deci le-ai împărțit și cu prietenii tăi? 

Da. Am făcut două zile așa și după aceea, tatăl meu m-a zis: „Gata! Ghetele astea sunt doar pentru tine, nu și pentru alți oameni”.

Asta poți să zici că este cea mai mare calitate a ta? Că împarți cu oamenii?  

Da, da. Eu așa sunt. Adică eu nu pot să stau și să mănânc singur... Trebuie să împart cu toată lumea. 

Și asta ai transmis și copilului tău? 

Da. Și el știe mai bine. Că dacă are ceva, trebuie să-i dai și mamei, fratelui, celor din jurul lui. 

Care e ultimul sfat pe care l-ai primit aici la Unirea Slobozia? E cineva care ți-a dat un sfat?

Știi că la fotbal toată lumea vine să-ți dea sfaturi. Și eu iau ce e mai bun și ignor restul. Că nu poți să primești tot. Trebuie să primești (ca sfat) ce simți că e bine. Că-n viață înveți, în orice moment înveți lucruri noi. Din greșeli înveți chiar mai mult. 

Simți că fotbalul te-a învățat ceva în viață?

M-a învățat foarte mult lucruri. Că trebuie să fii tot timpul liniștit, concentrat la meci, să nu mai fii cu gândul departe. Doar la fotbal! Să fii prezent acolo și nu te mai uita stânga-dreapta.

„Erau Nike Total 90, știi? Model vechi, albe cu roșu.”

În Superliga, ce fotbalist îți place?

Nistor, Alibec...

Și pe stadioanele din România te-a impresionat ceva?

Da. Suporterii. Mult. Pe „Arcul de Triumf”, cu Dinamo. Era și primul meu meci. Și apoi la noi, tot cu Dinamo. Și după, cu FCSB, pe Arena Națională. Și după aceea, cu Rapid...

Ți se pare că în România fotbalul e iubit de oameni?

Da. Foarte mult. Și am văzut și la noi aici, în Slobozia... Când am avut meciuri la Voluntari, la Sepsi, au venit oameni. Adică le place fotbalul foarte mult.

Ne zici niște momente frumoase pe care le-ai trăit la Unirea Slobozia? 

De la început, când Unirea Slobozia se bătea pentru salvarea de la retrogradare, acuma patru ani, cu Comuna Recea. Și era baraj. Am pierdut la Comuna Recea 2-0. Și am câștigat aici 3-0.

Și a fost plin stadionul?

A fost aproape plin. La Liga 2, era senzațional. Că eram și eu în primul an de Liga 2.

Ce are special echipa aceasta din Slobozia?

Echipa asta are prea multe... Adică se comportă ca o familie. Adică nu lasă pe cineva în afară, ci toți sunt incluși în grupul nostru. Și toată lumea e împreună. Nu se fac clanuri ca la alte echipe.

Și pentru tine ce înseamnă să joci în tricoul Unirii Slobozia? Ce e pasul acesta în cariera ta?

Să demonstrez că știu fotbal și să ajut pe Unirea Slobozia să câștige și ea un titlu. Și așa au zis, când am venit, că nu pot să plec de aici fără să dau un titlu Unirii Slobozia.

Deci ăsta e obiectivul. Nu pleci de aici până nu câștigi titlul cu Unirea Slobozia?

Am câștigat deja Liga 2. Acum vrem să intrăm în Play-off. Adică nu trebuie direct să fii campion, că avem timp și să fim campioni. An de an, putem să ajungem mai departe.

Și ce-i trebuie Unirii Slobozia ca să ajungă în Play-off?

În primul rând să termine stadionul, să atragă oamenii la stadion.

Care e colegul tău preferat de la echipă? Cu cine te înțelegi mai bine?

Eu mă înțeleg cu toată echipa. Asta e foarte bine.

Ai un moment amuzant pe care l-ai trăit aici, la Unirea Slobozia? În care ai râs cu poftă?

Da, mereu, că fără mine toată lumea doarme aici. Mereu! Eu am viață multă.

Dar cine dansează cel mai bine în vestiar?

Eu, în primul rând. Eu dădeam tonul și apoi veneau și alți băieți, Antoche, Dinu, Toma. A, uitați și Toma, dacă e bucuros, dansează foarte bine.

Care e cel mai frumos moment din cariera ta?

Când am promovat echipa Unirii Slobozia in Superliga și când ne-am menținut în Superliga.

Și cel mai greu?

Cel mai greu moment e când am venit aici primul an și am jucat pentru salvarea de la retrogradare. Că era foarte, foarte greu pentru noi. Și toată lumea era cu capul în pământ și Dumnezeu ne-a ajutat și am putut să ne menținem. Mai ales după ce am pierdut 2-0 la Comuna Recea, toată lumea era praf.

Și cum v-ați revenit? Mental, zic.

Mental datorită lui Mister. El a zis: „Băi, intrăm să jucăm, fără frică, fără să fim timorați. O câștigăm, o pierdem, jucăm fără frică!”. Și noroc că am câștigat noi. 

Am o întrebare mai despre sufletul tău. Ce te face pe tine fericit?

Copilul meu.

E aici cu tine? Locuiți împreună?

Nu, el e cu mama lui.

Dacă n-ai fi fost fotbalist, ce crezi că ai fi fost? 

M-aș ocupa de case.

Bun. Am auzit că îți ajutai prietenii să-și facă casele.

Da, am lucrat acolo în fiecare vacanță. Și din banii din construcții, am putut să cumpără primul meu telefon.

Care e cea mai frumoasă calitate a ta?

Că eu mereu sunt alături de oameni care au nevoie de ajutor. Adică, mie îmi place să ajut oamenii. Și să fiu împreună, să stau cu familia mea.

Și un defect pe care vrei să-l îmbunătățești?

E un singur lucru pe care vreau să-l schimb și anume dacă mă supăr pe cineva, nu mai vreau să fac nimic cu el. E închis tot.

Ce faci în timpul liber când nu ești în tricoul Unirii?

Stau acasă, ascult muzică și mă uit la un film, mănânc și mă culc. Și vorbesc cu familia mea la telefon. E foarte important somnul, că eu maxim la 20:00-22:00 mă culc deja. De când am fost la academie în Africa mi-au zis că cel mai important pentru un fotbalist este să se culce devreme și să nu piardă nopțile. Dacă pierzi nopțile, înseamnă că nu mai poți să reziști în teren. Ș

Vreau să te întreb dacă te uiți la televizor la programele românești.

Da, în fiecare dimineață mă uit la televizor.

Ai vreo emisiune preferată?

Nu am emisiuni preferate. Doar să mă uit și să să văd ce s-a întâmplat.

La fotbal?

Mă uit la fotbal, la politică.

Te simți un român?

Da, dacă am făcut deja aproape șase ani aici...

De ce e frumos fotbalul? Tu ce părere ai?

E frumos că te bucuri pe teren și faci un lucru care-ți place, adică pe care-l dorești. Adică nimeni nu te obligă să te duci la fotbal. E o muncă fericită pentru mine și îmi place prea mult.

Christ Afalna nu e doar un mijlocaș important pentru Unirea Slobozia, ci un om care joacă din suflet și trăiește pentru fotbal. Un jucător care visează la titluri, dar care n-a uitat de unde a plecat, ce e important în viață și cum să își păstreze bucuria pe teren. Pentru el, Unirea e o familie. Iar în familia asta, spune el, „nimeni nu e lăsat pe dinafară”.