Fotbalistul care a împlinit 23 de ani în această vară a ajuns în prima divizie la Politehnica Iași, de acolo a ajuns și pe radarul celor de la FCSB, care l-au transferat în iarnă. A jucat 15 meciuri în tricoul campioanei en-titre, având un singur gol marcat dar unul extrem de important, golul egalizator pe Toumba, în meciul cu PAOK din Europa League, câștigat de FCSB cu 2-1 în play-off-ul pentru optimi.
A plecat de la FCSB cu trofeul de campion, iar acum este gata să demonstreze în tricoul lui U Cluj. Andrei ne-a spus povestea lui, care a început chiar în Giulești, locul în care a făcut pentru prima dată cunoștință cu fotbalul și în care s-a decis care va fi viitorul său.
Hai să mergem la începuturi. Spune-mi cum a început fotbalul pentru tine.
Fotbalul pentru mine a început la vârsta de șase ani. M-au dus, țin minte, m-au dus părinții mei la Sportul Studențesc și era un antrenor pe teren. Stătea pe marginea terenului în fund și scria niște chestii pe foaie. Era domnul Cătălin Cismaș, primul meu antrenor. Și l-am întrebat dacă ar vrea să mă aducă și pe mine la fotbal și cum să procedeze. Și dânsul era antrenor la o grupă cât doi ani mai mare decât mine, la grupa 2000. Și mi-a zis să vin din seara la ora 4-5 la grupa respectivă. Și m-am dus acolo. Țin minte că nu știam absolut nimic. Deci, efectiv, când începea mingea de la centru, eu stăteam în terenul advers. Adică eram total depășit de situație. Dar a început să-mi placă. Bine, oricum îmi plăcea de mic fotbalul. Când primeam un cadou, o mașinuță cu telecomandă ultimul tip sau o minge de 10 lei, eu alegeam tot timpul mingea. Și m-am dus la antrenament. Apoi am continuat să joc. Și ulterior am rămas mult timp la grupa de 2000. Mă duceam la grupa mea la 2002, doar așa, la anumite meciuri.
Ai încercat și alte sporturi sau a fost doar fotbal pentru tine?
Doar fotbal și atât. La școală am mai făcut și altele. Când mă descurcam așa mai multe sporturi, mă mai lua domnul diriginte. Era profesor de sport și m-a dat și la volei, și la ping pong, și la badminton, la toate chestiile.
Și erai bun?
Da, mă descurcam.
Dacă ți-am întreba părinții, cum era Andrei atunci când era mic, ce ar spune ei?
Destul de rău, vor spune. Nu rău în sensul de obraznic, dar rău în sensul de că mi-am spart capul de două ori, m-am tăiat la mână când mă jucam cu prietenii. Deci, cum am spus, făceam tot felul de prostioare.
Și acum?
Acum sunt un băiat cuminte. La locul meu, încerc să mă axez cât de mult pot pe fotbal. Asta fac în mare parte. Vin la antrenament, mă întorc, apoi seara merg la sală sau petrec timp alături de prietena mea.
Ce crezi că ai moștenit de la mama ta și ce ai moștenit de la tatăl tău? O trăsătură.
O trăsătură... De la mama mea cred că am moștenit să fiu așa caterincă tot timpul, să fiu zâmbăreț, să râd peste tot în orice situație. Și de la tatăl meu cred că am moștenit partea asta de motivație în ceea ce fac, să fiu foarte axat pe ceea ce fac, în cazul meu, fotbalul.
Părinții tăi au fost dintotdeauna de acord să faci fotbal?
Da, și m-au susținut dintotdeauna. Țin să le mulțumesc și pe această cale. Au fost peste tot când aveam turnee finale sau așa mai departe. Veneau peste tot pe la Techirghiol, pe la Constanța, peste tot, peste tot veneau. Erau mai mulți părinți și ne făceau galerie, se pictau pe față cu tobe. Era foarte, foarte drăguț și chiar câștigam majoritatea turneelor pe care le jucam.
Cât de important este pentru un copil să-și vadă părinții constant în tribune?
Este foarte important să vezi că ești susținut, că părinții sunt alături de tine în orice situație, că te susțin din toate punctele de vedere, nu doar financiar, pentru că asta este partea care se gândește toată lumea, financiară. Dar trebuie să te susțină și pe partea emoțională și pe partea... Sunt mai multe părți și este foarte, foarte important.
„Am o imagine al unui meci din Giulești când am fost cu mama mea”
Ai declarat că te-ai născut în Giulești, acolo ai început și să mergi pe stadion. Îți mai amintești primul meci la care ai fost?
Nu, nu îmi mai amintesc. Eram foarte mic. Mergeam la mai multe meciuri alături de mama mea, dar primul meci cu siguranță a fost pe stadionul vechi, pe Valentin Stănescu, dar nu mai știu exact care a fost. Eram foarte mic.
La meci cu mama, de obicei, băieții merg la meci cu tatăl?
Mergeam câteodată cu mami, câteodată cu amândoi, dar am o imagine în cap al unui meci când am fost cu mama mea și aia mi-a rămas întipărită, dar, de obicei, apoi când am mai crescut, mergeam cu prietenii pe Giulești.
Și cântai cu mama ta?
Când mergeam cu ea, stăteam în tribună. Când mergeam cu prietenii, stăteam în peluză.
Cum ți se părea atmosfera din Giulești copil fiind?
Păi, probabil că asta m-a și atras așa mai mult. Oricum îmi plăcea fotbalul mult, dar când am văzut și atmosfera de pe Giulești, cu galeria, fanii care cântau tot timpul, am zis că ăsta e sportul pe care vreau să-l fac toată viața mea.
Dar când ai ajuns în Giulești, din postura de jucător, cum a fost?
Țin minte că îmi dădeau mesaje toți prietenii care sunt în galeria Rapidului sau care sunt rapidiști și îmi ziceau că o să vină să mă vadă și că dacă dau eu gol, să dau eu gol, dar să câștige Rapid. Și eu le ziceam că nu, că vreau să dau gol să câștig eu.
Și dacă ai fi dat gol, se pregăteau să te huiduie?
Nu cred. Sper să nu. Sper să nu, deși probabil ar fi făcut-o. Și sora mea se duce la meciuri în galeria Rapidului și am avut câteva dispute mai aprinse pe această temă.
Dar vorbiți, sunteți bine.
Nu, nici o problemă. Cu toate că probabil dacă o să înscriu, sigur, mă înjură. (n.r. râde)
„Am făcut pariu cu impresarul, dacă dau 10 goluri plecăm în prima ligă”
Cum ai ajuns din București, tocmai în Oradea și cum a fost această schimbare pentru tine?
La vârsta de 18 ani, neîmpliniți, erau încă 17 ani și 9 luni, ceva de genul, mi-a propus impresarul meu să mergem la Oradea, să semnez primul meu contract profesionist. Mi-a spus că acolo mi se va da șansă, că voi avea multe minute în picioare, să mă pun pe picioare din toate punctele de vedere, fizic, cu minute, să am experiență. Și apoi, dacă o să joc bine, am făcut și un pariu cu el, că dacă o să dau 10 goluri, minimum, o să plecăm la Liga 1. Primul sezon a fost puțin mai așa și așa, am dat 2 goluri și 3 assist-uri, mi se pare și apoi, sezonul următor, am dat vreo 13 goluri și 8 assist-uri. Am obținut și vreo 15 penalty-uri, adică a fost un sezon foarte bun. Și s-a ținut de promisiune, am ajuns la Iași.
Apropo de primul tău contract, mai știi ce ți-ai cumpărat din primul tău salariu?
Da, o pereche de adidași.
De fotbal?
Nu, fix în momentul ăla aveam nevoie de o pereche de adidași și mi-a zis mami, când intra salariul, poți să îți iei adidași.
Îi mai ai?
Cred că sunt acasă, da.
Ai spus într-un alt interviu că ai avut o perioadă de rătăcire la începutul carierei. Te-ai gândit într-un moment să renunți la fotbal?
Asta a fost chestia care probabil m-a ajutat foarte tare. Nici o clipă nu mi-a venit gândul ăsta în cap să renunț. Adică tot timpul am avut chestia asta în cap, că voi reuși odată și odată. Și chestia asta m-a ajutat foarte tare să nu renunț.
Fotbalistul care a împlinit 23 de ani în această vară a ajuns în prima divizie la Politehnica Iași, de acolo a ajuns și pe radarul celor de la FCSB, care l-au transferat în iarnă. A jucat 15 meciuri în tricoul campioanei en-titre, având un singur gol marcat dar unul extrem de important, golul egalizator pe Toumba, în meciul cu PAOK din Europa League, câștigat de FCSB cu 2-1 în play-off-ul pentru optimi.
A plecat de la FCSB cu trofeul de campion, iar acum este gata să demonstreze în tricoul lui U Cluj. Andrei ne-a spus povestea lui, care a început chiar în Giulești, locul în care a făcut pentru prima dată cunoștință cu fotbalul și în care s-a decis care va fi viitorul său.
Hai să mergem la începuturi. Spune-mi cum a început fotbalul pentru tine.
Fotbalul pentru mine a început la vârsta de șase ani. M-au dus, țin minte, m-au dus părinții mei la Sportul Studențesc și era un antrenor pe teren. Stătea pe marginea terenului în fund și scria niște chestii pe foaie. Era domnul Cătălin Cismaș, primul meu antrenor. Și l-am întrebat dacă ar vrea să mă aducă și pe mine la fotbal și cum să procedeze. Și dânsul era antrenor la o grupă cât doi ani mai mare decât mine, la grupa 2000. Și mi-a zis să vin din seara la ora 4-5 la grupa respectivă. Și m-am dus acolo. Țin minte că nu știam absolut nimic. Deci, efectiv, când începea mingea de la centru, eu stăteam în terenul advers. Adică eram total depășit de situație. Dar a început să-mi placă. Bine, oricum îmi plăcea de mic fotbalul. Când primeam un cadou, o mașinuță cu telecomandă ultimul tip sau o minge de 10 lei, eu alegeam tot timpul mingea. Și m-am dus la antrenament. Apoi am continuat să joc. Și ulterior am rămas mult timp la grupa de 2000. Mă duceam la grupa mea la 2002, doar așa, la anumite meciuri.
Ai încercat și alte sporturi sau a fost doar fotbal pentru tine?
Doar fotbal și atât. La școală am mai făcut și altele. Când mă descurcam așa mai multe sporturi, mă mai lua domnul diriginte. Era profesor de sport și m-a dat și la volei, și la ping pong, și la badminton, la toate chestiile.
Și erai bun?
Da, mă descurcam.
Dacă ți-am întreba părinții, cum era Andrei atunci când era mic, ce ar spune ei?
Destul de rău, vor spune. Nu rău în sensul de obraznic, dar rău în sensul de că mi-am spart capul de două ori, m-am tăiat la mână când mă jucam cu prietenii. Deci, cum am spus, făceam tot felul de prostioare.
Și acum?
Acum sunt un băiat cuminte. La locul meu, încerc să mă axez cât de mult pot pe fotbal. Asta fac în mare parte. Vin la antrenament, mă întorc, apoi seara merg la sală sau petrec timp alături de prietena mea.
Ce crezi că ai moștenit de la mama ta și ce ai moștenit de la tatăl tău? O trăsătură.
O trăsătură... De la mama mea cred că am moștenit să fiu așa caterincă tot timpul, să fiu zâmbăreț, să râd peste tot în orice situație. Și de la tatăl meu cred că am moștenit partea asta de motivație în ceea ce fac, să fiu foarte axat pe ceea ce fac, în cazul meu, fotbalul.
Părinții tăi au fost dintotdeauna de acord să faci fotbal?
Da, și m-au susținut dintotdeauna. Țin să le mulțumesc și pe această cale. Au fost peste tot când aveam turnee finale sau așa mai departe. Veneau peste tot pe la Techirghiol, pe la Constanța, peste tot, peste tot veneau. Erau mai mulți părinți și ne făceau galerie, se pictau pe față cu tobe. Era foarte, foarte drăguț și chiar câștigam majoritatea turneelor pe care le jucam.
Cât de important este pentru un copil să-și vadă părinții constant în tribune?
Este foarte important să vezi că ești susținut, că părinții sunt alături de tine în orice situație, că te susțin din toate punctele de vedere, nu doar financiar, pentru că asta este partea care se gândește toată lumea, financiară. Dar trebuie să te susțină și pe partea emoțională și pe partea... Sunt mai multe părți și este foarte, foarte important.
„Am o imagine al unui meci din Giulești când am fost cu mama mea”
Ai declarat că te-ai născut în Giulești, acolo ai început și să mergi pe stadion. Îți mai amintești primul meci la care ai fost?
Nu, nu îmi mai amintesc. Eram foarte mic. Mergeam la mai multe meciuri alături de mama mea, dar primul meci cu siguranță a fost pe stadionul vechi, pe Valentin Stănescu, dar nu mai știu exact care a fost. Eram foarte mic.
La meci cu mama, de obicei, băieții merg la meci cu tatăl?
Mergeam câteodată cu mami, câteodată cu amândoi, dar am o imagine în cap al unui meci când am fost cu mama mea și aia mi-a rămas întipărită, dar, de obicei, apoi când am mai crescut, mergeam cu prietenii pe Giulești.
Și cântai cu mama ta?
Când mergeam cu ea, stăteam în tribună. Când mergeam cu prietenii, stăteam în peluză.
Cum ți se părea atmosfera din Giulești copil fiind?
Păi, probabil că asta m-a și atras așa mai mult. Oricum îmi plăcea fotbalul mult, dar când am văzut și atmosfera de pe Giulești, cu galeria, fanii care cântau tot timpul, am zis că ăsta e sportul pe care vreau să-l fac toată viața mea.
Dar când ai ajuns în Giulești, din postura de jucător, cum a fost?
Țin minte că îmi dădeau mesaje toți prietenii care sunt în galeria Rapidului sau care sunt rapidiști și îmi ziceau că o să vină să mă vadă și că dacă dau eu gol, să dau eu gol, dar să câștige Rapid. Și eu le ziceam că nu, că vreau să dau gol să câștig eu.
Și dacă ai fi dat gol, se pregăteau să te huiduie?
Nu cred. Sper să nu. Sper să nu, deși probabil ar fi făcut-o. Și sora mea se duce la meciuri în galeria Rapidului și am avut câteva dispute mai aprinse pe această temă.
Dar vorbiți, sunteți bine.
Nu, nici o problemă. Cu toate că probabil dacă o să înscriu, sigur, mă înjură. (n.r. râde)
„Am făcut pariu cu impresarul, dacă dau 10 goluri plecăm în prima ligă”
Cum ai ajuns din București, tocmai în Oradea și cum a fost această schimbare pentru tine?
La vârsta de 18 ani, neîmpliniți, erau încă 17 ani și 9 luni, ceva de genul, mi-a propus impresarul meu să mergem la Oradea, să semnez primul meu contract profesionist. Mi-a spus că acolo mi se va da șansă, că voi avea multe minute în picioare, să mă pun pe picioare din toate punctele de vedere, fizic, cu minute, să am experiență. Și apoi, dacă o să joc bine, am făcut și un pariu cu el, că dacă o să dau 10 goluri, minimum, o să plecăm la Liga 1. Primul sezon a fost puțin mai așa și așa, am dat 2 goluri și 3 assist-uri, mi se pare și apoi, sezonul următor, am dat vreo 13 goluri și 8 assist-uri. Am obținut și vreo 15 penalty-uri, adică a fost un sezon foarte bun. Și s-a ținut de promisiune, am ajuns la Iași.
Apropo de primul tău contract, mai știi ce ți-ai cumpărat din primul tău salariu?
Da, o pereche de adidași.
De fotbal?
Nu, fix în momentul ăla aveam nevoie de o pereche de adidași și mi-a zis mami, când intra salariul, poți să îți iei adidași.
Îi mai ai?
Cred că sunt acasă, da.
Ai spus într-un alt interviu că ai avut o perioadă de rătăcire la începutul carierei. Te-ai gândit într-un moment să renunți la fotbal?
Asta a fost chestia care probabil m-a ajutat foarte tare. Nici o clipă nu mi-a venit gândul ăsta în cap să renunț. Adică tot timpul am avut chestia asta în cap, că voi reuși odată și odată. Și chestia asta m-a ajutat foarte tare să nu renunț.
„Tremuram din toate încheieturile la debut”
Cum a fost trecerea la Iași și la Superliga?
Da, la polul opus, să zic așa. Prima oară am fost, n-am semnat direct, am fost în probe, vreo două cantonamente. Era antrenor Leo Grozavu și a fost primul în cantonament la Brașov. Am stat vreo cinci zile și am avut un triunghi așa de amicale. Am avut o repriză cu Farul Constanța și o repriză cu... Nu mai știu cu cine, cu Buzău, nu mai știu exact. Am jucat repriza cu Farul Constanța, am jucat foarte bine. Am dat și un șut la distanță, dar am dat bară. Ulterior m-am așezat în cantonamentul de la Bansko din Bulgaria. Acolo am avut mai multe amicale. Într-unul din amicale am reușit să înscriu, am câștigat cu 1-0. Când mai aveam vreo 3-4 zile de cantonament, mi-a zis că a vorbit cu conducerea să dea drumul acte, să mă cumpere de la FC Bihor. Și am fost foarte fericit. Am vorbit cu agentul și ulterior s-a făcut mutarea, s-a realizat. După am avut prima etapă cu CFR Cluj, aici la Cluj. Și eram titular. Nu mi-a venit să cred că sunt titular la debut. Aveam niște emoții... Efectiv, toată lumea din vestiar mă întreba, ești bine, ești bine? Eu ziceam, da, sunt bine, n-am nimic. Dar eu tremuram din toate încheieturile. După am intrat pe teren. Tot așa nu-mi venea să cred. Și cu o echipă ca CFR Cluj. Și în minutul trei am dat și gol. Pe care mi l-a anulat după. Cu VAR, a fost un ofsaid mic. Și după meci râdeam cu foștii mei colegi, că tot timpul îi întrebam. Când jucam la Liga 3, îi întrebam, oare cum o fi să dai gol? Să te bucuri și apoi să fie anulat de VAR. Și fix atunci mi s-a întâmplat.
Dar cum e senzația asta să dai gol, să începi să te bucuri și după aia să fie anulat?
Acum probabil dacă mi s-ar întâmpla, aș fi obișnuit cu situația și n-aș mai... Dar atunci a fost destul de... Adică de la emoții, de la entuziasm maxim și apoi demoralizant.
Apoi te-ai întors la București în momentul în care te-ai transferat la FCSB. Cum a fost acea perioadă pentru tine?
După un sezon și jumătate petrecut la Iași. M-a sunat domnul Cornel Șfaițer, după meciul cu Craiova. Am avut meci cu Craiova. Am dat și assist meciul ăla, dar din păcate am pierdut vreo 4-1. Și a doua zi m-a sunat, când eram în avion. M-a sunat domnul Șfaițer. I-am zis, sunt în avion, vă sun eu când aterizez. Când aterizez, când venim în Iași. L-am sunat și mi-a spus că, uite, există această oportunitate de a merge la FCSB. La momentul respectiv, i-am zis că nu am cum să refuz să... Dacă asta este șansa mea să joc la un nivel înalt, asta voi face. Nu am cum să refuz FCSB-ul.
Ce s-a schimbat la tine în perioada petrecută la FCSB?
Păi... Nu știu dacă pot spune că s-a schimbat ceva... Nu este o chestie majoră, pentru că n-am petrecut foarte mult timp acolo. Am dat de niște condiții senzaționale de antrenament, de care nu am ce să comentez. Niște oameni foarte profesioniști, un grup foarte unit. Băieții sunt senzaționali. Am încercat să profit la maximum de toate șansele care mi s-au dat. Am debutat și în Europa League, am și marcat, așa că... Nu mi s-au întâmplat decât lucruri bune.
Cum se simte să marchezi în Europa League? A fost și un gol important.
Da, și atunci a fost un moment... Când am văzut că intră mingea în plasă, nu știam cum să mă bucur. Am alergat spre gol și m-am dat pe genunchi. A fost un moment pe care nu-l voi uita niciodată.
Și ai conștientizat în momentul ăla ce ai realizat?
Sincer să fiu, nici după meci. A doua zi am început să realizez un pic ce am făcut. Și că am înscris într-un meci de Europa League în faza eliminatorie. Adică, nici măcar în grupe. Și la debut. Adică, a fost un moment excepțional. Și cu echipă precum PAOK. Și cu echipă mare pe un stadion greu.
Cum a fost atmosfera?
Foarte frumoasă. Adică, efectiv, tot stadionul cânta. Mă uitam peste tot, oriunde. Și la VIP, și la tribune, și la peluze. Tot stadionul cânta.
Ți s-au părut copleșitoare în anumite momente?
La început, când a început meciul, mă gândeam că există posibilitatea să intru. Aveam așa emoții. Apoi am ieșit la încălzire prin prima repriză la final. Și la pauză mi-a zis, m-a chemat preparatorul, Toni, și mi-a zis că o să intru eu cu Dawa. Și de atunci, ușor, ușor, au început să mi se ducă emoțiile. Până am intrat pe teren, au fost ok.
Cum a fost pentru tine momentul în care ai ridicat trofeul de campion alături de FCSB?
Da, un moment unic. Un moment la care visează orice jucător de când se apucă de fotbal. Să câștige un campionat, să fie campion cu echipa lui. M-ai întrebat mai devreme ce s-a schimbat. Uite, asta s-a schimbat. Au fost niște momente pe care, nu știu dacă, adică cu siguranță, la momentul ăla nu aveam altundeva la o echipă din țară să realizez lucrurile astea, să fiu campion, să debutez în Europa League, să joc alături de niște jucători cu greutate. Asta a fost lucrul, ca să-ți răspund și la întrebarea precedentă.
Și dacă ar fi să iei un singur lucru pe care l-ai învățat despre tine din acea perioadă, care ar fi acela?
Să nu mă dau bătut, oricât de greu mi-ar fi.
„La U Cluj simt opusul a ceea ce simțeam la FCSB”
Cum ai luat decizia de a semna cu Universitatea Cluj?
A fost prima oară discuția să merg împrumut la o echipă. Erau mai multe echipe interesate, să zic așa, faptul că m-a bucurat la momentul respectiv. După a intrat și U Cluj pe fir și a fost vorba de un împrumut, prima oară. După ce am ajuns aici, am debutat cu Farul, am jucat bine și după meci m-a sunat Gabi, domnul Gabi Giurgiu, și mi-a zis că să vin până la birou că avem ceva de vorbit. Eu m-am speriat, am zis că e grav, am zis că cine știe, adică nu pot să-mi zic la telefon sau... Nu, că hai, știi mai bine. Și când am ajuns acolo, mi-au propus acel schimb între mine și Thiam. Apoi am analizat puțin ziua respectivă eu cu familia, cu agentul, cu prietena și am ajuns la decizia că asta este pentru moment cea mai bună decizie pentru mine, să cresc, este un mediu mai bun pentru mine aici.
Ce înseamnă pentru tine atunci când antrenorul îți spune - „Ia mingea, fă ce vrei”?
Înseamnă încredere totală și înseamnă exact opusul a ceea ce simțeam la FCSB, că mi-e frică să pierd mingea.
Asta urma să te întreb, nu ai jucat foarte mult pentru că a venit accidentarea. Spune-mi în primul rând dacă este cea mai grea din cariera ta de până acum sau ai mai avut și altele?
Eu nu am avut accidentări așa niciodată, adică accidentări musculare, mulțumesc lui Dumnezeu, nu am avut niciodată. Am mai avut acum vreo patru ani o entorsă tot așa la gleznă și atunci am stat o lună. Bine, atunci era și vacanță, s-a legat cumva cu vacanța și am stat vreo două luni în total. Dar așa n-am avut niciodată, era doar entorse și chestii de genul ăsta.
Cum a fost momentul accidentării pentru tine? Cum s-a întâmplat?
A fost antrenament, adică nu a fost vina nimănui, pur și simplu a fost vina mea. fost o minge în aer, am vrut să dau din vole și atunci mi-a ciupit mingea un coleg și am dat-o în talpa lui și mi s-a dus genunchiul lateral. Am simțit că nu este foarte grav, dar este ceva acolo, pentru că nu mi-a pocnit genunchiul sau ceva de genul ăsta, dar am simțit că mi s-a contractat în lateral. A doua zi am încercat să mă antrenez, am văzut că mă doare când lovesc mingea și apoi am fost trimis la RMN, unde s-a văzut că e vorba despre o ruptură parțială de ligament.
Cum e să stai departe de teren?
Oribil. Nu-mi plac aceste perioade, cred că niciunui jucător nu-i plac aceste perioade. Pur și simplu nu mai ai răbdare să intri din nou, să te bucuri de fotbal, să driblezi, să pasezi. Este o perioadă foarte urâtă, dar fac parte și aceste perioade din viața unui sportiv și trebuie să le acceptăm și să luăm doar lucrurile bune din el.
Despre suporterii lui U Cluj ce ne poți spune?
Este o echipă cu tradiție. Mi s-a spus când am ajuns aici, că sunt niște suporteri minunați care sunt alături de echipă și îmi place ideea că au venit și ne-au spus clar că ei nu se uită neapărat la rezultat, doar să vadă că lăsăm totul pe teren. Ei dacă văd că lăsăm totul pe teren și echipa ar pierde sau ceva de genul, ne zic că nu au ce să ne reproșeze.
E important pentru un jucător să simtă că suporterii sunt acolo indiferent? Adică, indiferent de rezultat, dacă prestația e bună, nu?
Bineînțeles, pentru că în acest joc de fotbal, suporterii fac mai mult de jumătate din acest sport, cu atmosfera, cu galeriile, cu susținerea din tribune și ajută foarte mult pe cei de pe teren.
Deci simți clar că există momente când în teren, dacă nu merg lucrurile bine, iei energie de la galerie?
Da, bineînțeles. Dacă simți că pierzi o minge sau ceva de genul, când vezi că te încurajează tribuna, banca de rezerve, automat îți iei energia de acolo și te duci să o recuperezi instant.
Ce poreclă aveai atunci când erai mic și spunem dacă te mai strigă cineva așa și acum?
Da, mi se spunea „Ardei”, când eram mic, și toată lumea care mă cunoaște mai bine de 10 ani mă strigă așa, pentru că așa am rămas pentru ei. Antrenorul de care vă ziceam, domnul Cătălin Cismaș, erau foarte mulți Andrei. Erau vreo șapte sau opt Andrei. Și unuia îi zicea după numele de familie, unuia îi zicea Andrei, mie mi-ai zis „Ardei”, pentru că eram mic și rapid și mi-a zis că sunt ca un ardei iute. Și de atunci toți părinții și toți prietenii pe la școală le ziceam tuturor să îmi zică „Ardei”, că mie îmi plăcea și acum îmi place, nu mă supără, cu toate că sunt mai mare și pare puțin ciudat, dar nu mă supără, îmi place.
Regreți ceva din cariera ta?
Absolut nimic.
Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din fotbal?
Perioada pe trecută la FCSB. Debut Europa League, campionat câștigat, Super Cupă.
Dar cea mai tristă?
Cea mai tristă perioadă, cred că a fost când eram pe la Liga a 3-a și vedeam că lucrurile nu merg chiar așa cum am dorea la momentul respectiv și deja a început să îmi scadă încrederea, cu toate că eu munceam în continuare. Dar a fost așa o perioadă de rătăcire, cum am zis, în care eram la un nivel destul de jos, încercam să ajung la un nivel mai înalt, niciodată nu m-am oprit din muncă, dar atunci am avut o perioadă așa în care eram între ciocan și nicovală.
Te-ai gândit vreodată că poate nu se va întâmpla să ajungi mai sus?
Asta am spus și mai devreme. Tot timpul în capul meu a fost că voi reuși și că voi reuși și că nu există altă variantă. Adică și dacă, Doamne ferește, se întâmpla ceva, tot în domeniul ăsta mergeam ori antrenor, ori profesor. Deci nu m-am gândit niciodată să renunț.
Dacă te-ai putea întoarce să vorbești cu tine de la 16 sau 17 ani, ce sfat ți-ai da?
Când eram mai mic, nu prea... adică vedeam că pe teren îmi ies lucruri din talent și oarecum neglijam partea asta de extra - sală, antrenamente individuale și poate că dacă aș vorbi cu mine de atunci, i-aș spune să muncească cum o fac acum.
Spune-mi ce îți place să faci în timpul liber, că am văzut că nu prea ești pasionat Xbox, PlayStation.
Nu îmi plac jocurile video, nu mă pasionează. Adică mi-au și luat ai mei când era mai mic Xbox. M-am jucat de două, trei ori pe el și l-am lăsat. Dacă mă duc la fotbal, nu-mi place să mă joc pe PlayStation. Îmi place să mă joc la sintetic cu prietenii. Îmi place să conduc, îmi plac foarte tare mașinile. Îmi place să ies în oraș, să mă duc la un restaurant. După vacanțe nu pot să zic că sunt așa disperat, dar mă duc și în vacanțe, îmi place. Odată ce ajung acolo, îmi place.
Mai ales când nu ai multe.
Da, nici nu am multe vacanțe nici nu prea am timp, dar timpul pe care-l am... De obicei, când eram la București, m-am dus în vacanță, că eram alături de familie și îi vedeam și am avut și de o vacanță. Dar acum când sunt plecat, de obicei prefer să merg la București și apoi o consider vacanța mea alături de familie și fac acolo lucruri.
Ai câteva tatuaje din ce am studiat. Spune-mi dacă există vreunul care are o semnificație specială sau toate au?
Păi, majoritatea. Am încercat să le facă o poveste oarecum și nu l-am făcut pe totul acela. Adică am făcut câte unul, că mi-au venit pe parcurs ideile și cu lucruri care s-au întâmplat în viața mea și am vrut să le aplic pe picior pentru că îmi plac. Și cum se văd, îmi plac îmi plac și tatuajele.
Dacă ai putea să faci schimb de tricouri cu orice fotbalist de pe această planetă, pe cine alegi și de ce?
Am doi, între care oscilez. Între Messi și Neymar. Îmi plac foarte tare amândoi. Messi, clar, este cel cu trofeele și așa mai departe și cu golurile. Neymar este mai mult cu spectacol. Fantezia. Dar dacă ar fi să aleg unul, cred că ar fi Messi.
Andrei, spune-mi ce obiective ți-ai propus alături de U Cluj în acest sezon?
În primul rând este obiectivul echipei, care este accederea în play-off. Și ulterior de acolo o să ne stabilim următoarele obiective. Pe plan personal, să-mi revin acum după accidentarea asta. Și să adaug goluri, assist-uri, să ajut echipa.
Mai am o întrebare pentru tine. Spune-mi cum se simte să ai în echipă jucători precum Dan Nistor și Alexandru Chipciu?
Sunt niște jucători care, așa, când îi vezi la televizor, par recalcitranți, că tot timpul gesticulează și vorbesc. Dar când am ajuns în vestiar, am observat că sunt fix opusul. Că te ajută, sunt băieți buni, calzi, care glumesc. În teren nu-ți reproșează absolut nimic, doar încurajări dacă este cazul. Adică, chestia asta m-a mirat un pic față de ce văzusem și ce așteptări aveam. Și îmi place lucrul ăsta.
Și, cu toate, astea ai și ce învăța de la ei.
Dan Nistor, care probabil va deveni jucătorul cu cele mai multe meciuri în Liga 1. Și Alex Chipciu, care știm cu toți pe la ce echipă a jucat și ce jucător este cu selecția națională. Și, pe lângă asta, sunt și un exemplu bun faptul că, la vârstele lor, încă sunt pe teren și joacă la cel mai înalt nivel. Este un exemplu clar pe care ar trebui să-l urmeze toată lumea.
