La Arad, fotbalul nu e doar joc, e ritual. „E o poveste foarte frumoasă”, spune Alexandru Benga, astăzi unul dintre căpitanii UTA‑ei, despre fenomenul care strânge orașul laolaltă, de la medici și profesori până la preoți care nu lipsesc de la meciurile de acasă. Născut și format la FC Brașov, Benga a traversat Bulgaria, Cipru, Polonia și Azerbaidjan, apoi liniștea lui s‑a așezat la Arad, unde „cam trăiește ceea ce a visat” ca puști. Adică să joace la un club cu tradiție, suporteri și o stare de spirit.

Din august 2020, a adunat peste 150 de apariții și a evoluat într‑un lider care spune că „trebuie să conduci prin puterea exemplului și prin acceptare, nu prin impunere”. Iar filosofia lui pentru fotbalul de azi curge firesc: profesionalism 24/24, bucurie păstrată cu dinții, dribblingul ca dialog cu tine însuți, pasa ca încredere în celălalt.

Pentru început, vreau să te întreb de ce crezi că există dragostea asta pentru UTA și pentru fotbal în general?
E o poveste foarte frumoasă tot fenomenul care este în jurul acestei echipe. Locul lui în oraș, în comunitate, dragostea oamenilor pentru club, indiferent de categoria socială sau de domeniul de activitate, de vârstă. Poți să rămâi surprins că poți să găsești preoți care vin la meci și nu lipsesc de la niciun meci de acasă. Medici sau oameni din orice domeniu de activitate din Arad care sunt foarte legați de acest club. Clubul în sine, având o istorie bogată aici la Arad și în vremurile mai îndepărtate cu foarte multe performanțe, era un loc unde oamenii puteau să aibă clipe de bucurie și de fericire. Și de comuniune, pentru că veneau foarte mulți oameni mereu la Arad, la meciurile de acasă, stadionul era și este aproape plin. Oamenii se întâlneau să petreacă clipe frumoase alături de echipa iubită.

„E o mulțumire, o împlinire sufletească că ceea ce ai visat oarecum s-a îndeplinit”

Tu cum te simți aici? Știu că te-am văzut acum vreo două sezoane și părea că ești aici de mulți ani. Părea că te-ai născut aici și ești de-al clubului.
Și eu am sentimentul ăsta pentru că e o chimie foarte frumoasă între mine și club și tot acest fenomen și are o logică pentru că eu când m-am hotărât să mă apuc de fotbal când eram mic și am visat să joc la o echipă cu tradiție. Aș spune așa, aș lua un pic de la Barcelona aș fura „mai mult decât o echipă”, cum au ei motto-ul, adică o echipă cu suporteri, o echipă care îți dă o anumită stare de spirit și în afara gazonului și cumva pot să spun că aici la Arad cam trăiesc ceea ce am visat atunci când eram mic. Și cumva e așa o mulțumire, o împlinire sufletească că ceea ce ai visat oarecum s-a îndeplinit.

Și acum ai ajuns un lider al vestiarului. Cum te simți din această postură?
Nu conștientizez foarte mult chestia asta pentru că totul a devenit natural. Lucrul acesta s-a întâmplat ca o consecință a faptelor pe care le-am făcut sau le fac zi de zi. Pentru mine partea asta de lider mi se pare că trebuie să vină ca o consecință a ceea ce faci și a ceea ce ești. Dacă e să-mi arăt eu viziunea despre cum arată un lider sau un căpitan, tot timpul voi spune că trebuie să conduci prin puterea exemplului și prin acceptare, nu prin impunere. Prin ceea ce faci pe terenul de antrenament, în afara lui, înainte de antrenament, după antrenament, prin exemplu. Mi se pare că așa e cel mai bun mod de a atrage și oamenii lângă tine și de a fi o oglindă a ceea ce înseamnă profesionalismul.

Tu când erai mic, la începutul visului, ai avut un exemplu de lider în vestiar?
Crescând cu Generația de Aur, exemplul cel mai elocvent a fost Gheorghe Hagi, care era un lider. Nu știam cum era în afara terenului, dar pe teren pe mine mă impresiona foarte tare, cum își asuma responsabilitatea și cum în orice moment greu reușea să creeze lucruri care făceau diferența pe teren și la echipa națională, și la echipele de club la care a jucat. Atunci am început să joc fotbal și nu ratam niciun meci pe care echipa națională îl juca sau echipele lui de club.

„Poți să iei toate avantajele pe care societatea ta sau cultura tale le are și să le pui în dezvoltarea fotbaliștilor și a jocului de fotbal”

De-a lungul carierei, ai jucat în mai multe țări: Bulgaria, Polonia, Cipru, Azerbaijan. Unde simți că ai învățat cel mai mult și ca fotbalist, dar și ca om?
Cred că în Polonia. Tot timpul am avut o slăbiciune pentru ei, având în vedere toate greutățile prin care a trecut această țară în trecut, mai ales în al doilea război mondial. Mereu am avut o afinitate pentru acest popor. Ce m-a impresionat cel mai tare este puterea lor de a se reinventa. Au avut de reconstruit o țară întreagă și au făcut-o foarte bine și acum sunt la un nivel foarte înalt. Lucrul ăsta m-a impresionat, pentru că am văzut și cum se face asta. Fiecare om își face treaba, este în locul unde este și o face serios și bine. Au sentimentul ăla de comunitate, de comuniune, de întrajutorare și mi-a plăcut foarte mult. Apoi pe partea asta de fotbal, la fel, într-o continuă dezvoltare. Eu tot timpul spun că sunt ca o mică Germanie, adică și ca infrastructură, stadioane noi, metode super faine de pregătire și cred că dintre experiențele pe care le-am avut eu, Polonia e printre cele mai bune.

Putem spune că un jucător joacă pe teren exact cum este mentalitatea țării?
În mod general, poți să spui lucrul ăsta. Pentru că particularitățile noastre, ale fotbaliștilor, clar vin și din mediu, din cum am crescut. Dacă ai abilitatea să înțelegi lucrul ăsta foarte bine și foarte devreme, poți să iei toate avantajele pe care societatea ta sau cultura tale le are și să le pui în dezvoltarea fotbaliștilor și a jocului de fotbal. Noi nu putem să elaborăm un joc de fotbal cum au echipele nordice, cu caracteristici specifice țărilor din nord. Și atunci noi, dacă ne înțelegem un pic rădăcinile și felul nostru de a fi, putem să avem un avantaj din chestia asta și da, în mare parte suntem o oglindă a societății în care trăim.

Și crezi că fotbalistul român și-a înțeles rădăcinile?
Eu cred că aici e o discuție foarte lungă. Nu știu dacă e conștient de rădăcinile pe care le are, dar, intuitiv, sigur da. Cu particularitățile pe care noi le avem ca țară și ca sistem de dezvoltare, fotbalistul român a reușit să se adapteze și totuși cumva să răzbească și să reușească să facă performanță. Acum, sigur, generațiile s-au schimbat, ai acces la mult mai multă informație, ai acces și la liberă trecere, sunt foarte mulți jucători care au făcut o bună parte din juniorat în țări mult mai bine dezvoltate și astfel au reușit să se dezvolte și să ajungă la un nivel mai înalt și bineînțeles să dea și oamenilor care sunt în țară anumite exemple. Exemple de cum poți crește ca un fotbalist profesionist din țările de vest.

„La mine, totul pleacă de la bucurie”

Cum vezi tu profesionalismul în fotbal?
Să înțelegi că, în primul rând, meseria asta de fotbalist nu se rezumă la timpul petrecut la stadion sau pe terenul de antrenament. Este o meserie care necesită atenție 24 de ore din 24 de ore. Începând de la felul cum te odihnești, cum mănânci, cum te antrenezi pe teren la antrenament, cum te antrenezi înainte, cum te refaci. Deci cu cât ai mai mare atenție și faci lucrurile optime, cu atâta performanța ta crește. De fapt, cred că despre asta e vorba. Trebuie să înțelegi că trebuie să îi dai foarte mult timp și energie.

Tu cum îți îngrijești acum corpul, dar și mintea?
Păi eu, mai ales având și o vârstă mai înaintată, e nevoie să am foarte mare atenție la tot ceea ce fac în afara stadionului și în afara antrenamentului, dar totul pleacă sincer la mine de la bucuria asta. Mereu am avut și nu mi-am pierdut bucuria asta de a juca fotbal și atunci asta e baza. Și într-adevăr este nevoie să faci sacrificii în alimentație, nu poți să mănânci ce vrei, odihna iar e foarte importantă. Sunt metodele de recuperare care îți iau foarte mult timp și uneori nu prea vrei să le faci. Dar pentru că am bucuria asta și îmi doresc foarte mult să joc fotbal, lucrurile astea nu le văd ca fiind foarte grele. Și sunt atent la tot ce fac. Cum am zis, mă odihnesc foarte bine, am o dietă foarte echilibrată și mă antrenez foarte mult.

Te antrenezi și înainte, și după antrenament?
Da.

Adică sală sau refacere?
La sală sunt tot felul de protocoale sau de exerciții de antrenament pentru prevenirea accidentărilor, pentru întărirea mușchilor, care chiar contează în jocul de fotbal. Și petrec foarte mult timp în sală și cum am zis, o fac pentru că îmi place, adică nu o simt ca pe obligație sau ca pe o presiune. E important și trebuie să ne păstrăm chestia asta de bucurie și de fericire în jocul de fotbal, pentru că de aici izvorăsc lucrurile bune. Și pentru copii și juniori, și pentru noi ca sportivi profesionisti, și pentru suporteri.

Te vezi antrenor?
Mă văd antrenor. Nu știu dacă o să și fiu, pentru că nu m-am hotărât încă. Acum sunt la stadiul în care experimentez și la stadiul în care rezolv treaba cu birocrația. Mă școlesc în toate privințele și în partea asta de antrenorat, încerc să-mi iau licențele, carnetele și să fac toți pașii necesari, chiar dacă, încă o dată, nu sunt sigur că o să iau pe drumul ăsta, încă nu m-am hotărât. Încerc să experimentez și sunt sigur că o să păstrez în domeniul în care o să activez aceeași motivație și plăcere pe care o am și acum în cariera asta de jucător.

Așa ai fost de la început? Sau bucuria asta a fost mai degrabă dezvoltată?
De la început a fost asta. Când am început să joc fotbal, nu aveam o istorie de sport în familie, pur și simplu am văzut un meci de fotbal și am zis gata, acesta e sportul pe care-l iubesc. Erau vremurile în care stăteam toată ziua afară cu vecinii și jucam toate sporturile posibile de dimineață până seara. Era perioada aia în România cu Generația de Aur, cum am zis și mai devreme, perioada campionatului mondial din America, după aia din Franța în 1998 și eram no, toți copiii, super conectați la tot ce se întâmplă din punct de vedere fotbalistic. Întâietate avea jocul de fotbal pe stradă și așa s-a născut pasiunea asta a mea pentru acest sport. Au fost momente, sincer, când nu neapărat că mi-a scăzut bucuria, dar au fost și multe piedici în calea acestei pasiuni sau bucurii, dar mă bucur că am trecut peste ele și mi-am păstrat aceleași sentimente și acum.

Care a fost cea mai mare piedică?
Așa, sincer, cea mai mare piedică a fost tocmai sentimentul ăsta pe care îl aveam când eram copil, că fotbalul e ceva foarte, foarte serios. E foarte serios și nu-ți permiți să greșești, să încerci ceea ce vrei la antrenamente sau la meciuri. Meciurile pe care le aveam când eram junior. Să zic că era un sentiment excesiv de militărie. Asta am resimțit eu, pentru că mereu am identificat dragostea asta pentru sport cu creativitatea, cu bucuria, cu spontaneitatea și cumva de fiecare dată când lucrurile astea erau estompate, simțeam în interiorul meu o frustrare. Acum când stau și mă uit în urmă, mă bucur că pot conștientiza aceste detalii și cred că pot să dau și eu mai departe niște lucruri care îi pot ajuta cel puțin pe micii jucători de fotbal.

„Am ajuns la concluzia că nu mi-aș dori să fiu antrenorul copilului meu”

Ce crezi că are nevoie un fotbalist junior, un copil din România, atunci când începe să joace fotbal?
În primul rând, copiii au nevoie de foarte multă libertate pe teren. Au nevoie de foarte mult spațiu unde să încerce, cel puțin în prima parte a carierei lor, când sunt mici, tot ce le trece prin cap legat de fotbal, pentru că așa acumulează experiență. Să fie încurajați să încerce și să aibă inițiativă, să-și dezvolte capacitatea asta de a lua decizii. Ușor, ușor, chiar dacă sunt la o vârstă fragedă, ei înmagazinează orice experiență pe care o au și se dezvoltă permanent, dacă sunt încurajați și se simt protejați. De asta cred că au nevoie în prima parte și pe tot drumul ăsta de formare de foarte multă înțelegere, de foarte mult apel la entuziasm. Până la 16 ani nu trebuie să te intereseze rezultatul. Pe tine trebuie să te intereseze cum creezi jucătorii, individual, că tu îi pregătești practic pentru fotbalul mare, când ajung sus.

Cum ar fi să-ți antrenezi copilul și să-l formezi în așa fel încât greșeala să nu aibă loc în creșterea lui? Să nu-i fie frică.
Eu am stat și m-am gândit foarte mult la chestiile astea și am ajuns la concluzia că nu mi-aș dori să fiu antrenorul copilului meu. Mi-aș dori să îi rămân doar tată. Pentru că sunt două lucruri total diferite. Cred că ar fi o presiune și pentru mine, dar mai ales pentru ei, de fapt, că am mai mulți copii care joacă fotbal. Legat de asta mi-aș dori să le rămân tată. Cred că ar fi mult mai sănătos pentru relația dintre părinte și copil să fie o diferențiere clară.

Apoi legat de greșeală, n-aș face un mare caz din chestia asta, adică n-am cunoscut încă un om care să nu greșească în viața lui. Doar Iisus Hristos ca om nu a făcut nicio greșeală, niciun păcat. Deci nu există om fără să greșească. Adică l-aș încuraja mereu să învețe din greșeli, să înțeleagă de ce s-a petrecut acea greșeală și să o ia de la capăt fără nicio problemă. Pentru că dacă nu te raportezi la greșeală și la lucrurile care nu îți ies, cred că poți să treci peste ele mult mai repede, dar și să evoluezi mult mai rapid.

În evoluția ta, care e cea mai mare lecție pe care ți-a dat-o fotbalul?
Din cum văd eu, fotbalul se oglindește sau se aseamănă foarte bine cu viața. Și fac așa o paralelă, când ai mingea la picior și driblezi e ca și cum ai fi un om care trece prin greutățile vieții. Sau când dai o pasă unui coechipier, ca să poți să realizezi o pasă, trebuie să te înțelegi cu coechipierul, să ai o colaborare cu el, o coordonare, un lucru în echipă. În viață ai nevoie să trăiești așa într-o comunitate, într-o comuniune cu oamenii, cu vecinii, cu cei din orașul tău. Cred că cea mai importantă lecție este să o iei mereu de la capăt și să nu-ți pierzi bucuria. Sunt zeci de mii de antrenamente, sute de meciuri pe care le-am jucat. Dacă stau așa să trag o linie, sentimentele au fost mereu aceleași, de entuziasm și de nerăbdare să înceapă meciul sau antrenamentul. Și în viață aștepți o nouă zi cu curiozitate și nerăbdare. Și cumva cred că asta e lecția. N-am stat așa mult să mă gândesc, dar cred că asta ar fi o lecție importantă.

Ai zis despre pasă. Știu că pasa este și subiectul licenței tale pentru examenul de antrenorat, dar vreau să te întreb dacă nu cumva pasa e cel mai important element din fotbal, apropo de conexiune. Poate da, golul e cel mai decisiv, dar fără pasă n-ai ajunge acolo, nu?
Așa e, ai dreptate. Pasa e foarte importantă. Eu însă aș începe de la dribbling, sincer. Pentru că, totuși, seara sau când se termină ziua și ne terminăm programul de lucru sau când ne terminăm întâlnirile, rămânem singuri mereu în fața oglinzii noastre. Mereu. Și când ne trezim, prima oară suntem singuri. Așa e și în dribbling, când ai mingea la picior, ești tu cu mingea și ai nevoie să te miști foarte bine, așa încât adversarii să nu îți ia mingea. Deci să treci cu bine peste toate obstacolele pe care le ai. La fel cum și noi, ca oameni, în primul rând trebuie să ne rezolvăm problemele pe care le avem noi cu noi, ca să putem după aceea să ajungem să dăm o pasă bună.

Ultima mea întrebare este dacă ar fi să trimiți un mesaj pentru noua generație de fotbaliști, care ar fi acel mesaj?
Le-aș spune că e super fain sportul ăsta, să se bucure de el. Acum e problema asta care e deja super discutată și super analizată, problema gadgeturilor care acaparează viața tinerilor. Le-aș spune că dacă îi dau timp fotbalului și jocului, o să găsească cu siguranță o grămadă de bucurii și pe teren. Bucurii chiar mai durabile sau mai intense decât timpul petrecut în fața dispozitivelor electronice. Am discuția asta foarte multe ori cu colegii mei de aceeași vârstă și când ne aducem aminte de jocurile pe care le aveam în copilărie, care acum par prostești, plictisitoare, și când discutăm despre ele, avem un sentiment în stomac de super mare bucurie sau super mare plăcere. Cel puțin noi de vârsta noastră nu am da niciodată sentimentul ăsta pe altceva. Nu știu dacă prin gadgeturi poți să ajungi la un nivel de trăire și de bucurie atât de mare ca acel sentiment pe care îl aveam atunci când eram pe stradă, când eram mici. Cred că nivelul de dopamină era mult mai mare și mult mai intens față de nivelul de dopamină pe care ți-l dă tableta sau telefonul. Deci, asta le-aș zice: să dea timp fotbalului.

La UTA, bucuria e busola. Benga a înțeles-o simplu: întâi driblezi tu cu tine, îți reglezi pașii, îți domolești fricile, apoi pasezi și ai încredere în celălalt. De aici se construiește golul pe teren, iar în viață se formează comunitățile care umplu stadionul și vestiarele care cresc, cu calm, un lider așa cum e Alex.

Concluzia e clară. ”Bătrâna Doamnă” va rămâne tânără prin astfel de oameni. În centrul apărării, Alexandru Benga ține sus standardul și spiritul: nu doar un căpitan, ci o stare de echilibru care face loc bucuriei să joace mai departe.