-1781863258953-large.webp)
Jayson Papeau va juca pentru a treia oară în Superliga. „Îmi place România. Și îmi place fotbalul din această țară, pentru că oamenii de aici iubesc fotbalul. Așa că ne potrivim. Ei iubesc fotbalul, iar eu iubesc să dau speranță și zâmbet oamenilor”, ne-a zis în timpul interviului în care ne-a povestit și cum fotbalul l-a însoțit toată viața, deși nu i-a fost ușor.
La 20 de ani, după ce ieșea de la jobul dintr-un depozit în care împacheta cutii și le urca într-un camion, juca fotbal la liga a opta din Franța. A promovat în a șaptea, apoi a urcat 3 divizii până la liga a patra. Încă lucra, de data asta într-o școală, unde supraveghea copiii.
După un singur sezon, a semnat în prima ligă din Franța, cu Amiens. Drumul l-a continuat în Polonia, apoi în tricoul Rapidului, fiind unul dintre cei mai spectaculoși jucători străini din Superliga în ultimii ani. Sosit în iulie 2022, avea să treacă în toamnă prin momente dureroase, accidentându-se într-un meci cu FC Botoșani. Diagnosticul a fost trist pentru el și pentru tribunele rapidiste: ruptură de ligamente și fractură de peroneu. A stat 4 luni departe de gazon, însă știa că visul lui cu fotbalul nu se oprise.
După doi ani în Giulești, deși prelungise contractul, a ales să plece în Qatar, pentru că la Rapid nu i se mai acordau atât de multe șanse să își arate creativitatea pe teren. Ne-a zis că nu se mai gândea să revină în România, dar simțea că a făcut lucruri bune la Rapid, însă nu suficient. Așa că s-a întors după un an la Unirea Slobozia. Nici după cinci luni, avea să treacă iar printr-o accidentare care îl împiedica să încheie sezonul pe teren. Printre cuvintele prin care și-a luat la revedere de la fotbalul românesc, a strecurat și „ne vedem”, pentru că știa că va reveni „mai puternic ca niciodată”.
Acum cinci zile a împlinit 30 de ani și i-a sărbătorit semnând pentru un club de tradiție din România. Te invităm să citești povestea lui Jayson, de la meciurile cu tatăl și frații, la cele de pe Francisc Neuman. A început să joace din iubire pentru fotbal și tot această iubire i-a menținut tonusul și pasiunea pentru acest sport. Știe că ce arată pe teren, creativitatea lui, aduce zâmbete pe buze. Și, la urma urmelor, asta e și ceea ce crede că este rolul lui pe teren. Să ofere speranță, să bucure suporterii, să inspire copiii să spună „Vreau să fiu ca el”.
Cum a fost viața ta în Melun?
Melun este orașul unde se află spitalul, adică orașul în care m-am născut, dar eu am locuit într-un oraș numit Le Mée. Este foarte aproape, practic, la graniță cu Melun. Și toată viața mea a fost acolo. Mama mea încă locuiește acolo, familia mea încă este acolo. Așa că da, a fost o perioadă foarte frumoasă și o port cu mine în inimă.
Cum a fost copilăria ta acolo? Doar fotbal și fotbal?
Da, da. Aveam doi frați mai mari. Tatăl meu a fost și el fotbalist profesionist. Așa că atunci când am apărut eu, el încă juca. Frații mei jucau fotbal, iar mama mea iubea fotbalul. Așa că totul a fost de genul: „bine, fac la fel”. Și asta s-a întâmplat. În fiecare zi în care aveam posibilitatea să ies și să joc fotbal cu prietenii, făceam asta.
Și ce a spus mama ta când i-ai spus că vei fi fotbalist?
Totul a început când eram la școală, aveam 18 ani. În Franța avem bacul. Iar după bac, ea mi-a spus: „bine, trebuie să decizi, dacă vrei să continui cu fotbalul, e mai bine să faci o facultate cu program scurt, dar să ai la final o diplomă”. Așa că ezitam, pentru că voiam să merg la ceea ce numim STAPS (Facultatea de Științe și Tehnici ale Activităților Fizice și Sportive), e facultatea de sport.
Și i-am spus: „voi merge la Facultatea de sport”. Aceasta dura mai mult. Ai cinci ani ca să devii profesor de sport. Dacă continui, poți face și altceva. Dacă te oprești înainte, ai câteva opțiuni, dar nu foarte importante. Și i-am spus că asta voi face. Ea m-a sfătuit să aleg programul scurt, iar după un an sau doi aveam diploma, dar eu am vrut sa încerc. Și ea a avut dreptate, pentru că după doi ani acolo mi-am dat seama că nu pot continua. Era bine, îmi plăcea să învăț, pentru că era despre toate sporturile. Învățai regulile, învățai cum a fost creat sportul. Era interesant pentru mine. Dar era prea mult în combinație cu fotbalul. Așa că după acei doi ani m-am oprit și am început să muncesc. Munceam dimineața, dormeam puțin, apoi mergeam la fotbal. Și am continuat așa doi, trei ani.
Și ce job aveai?
Tot ce puteam, orice, ca să câștig bani. Pentru că în perioada aceea nu mai aveam nicio legătură cu școala. Și încă locuiam cu mama mea. Așa că trebuia să o ajut în casă cu tot și făceam orice puteam, ca să am bani și să o ajut puțin. Și în același timp să strâng niște bani pentru școala de șoferi, pentru mașină. Și trebuia să le fac pe cont propriu.
Lucram în depozite unde trebuia să împachetezi cutii. Făceam niște cutii mari, le împachetam cu folie, iar apoi le încărcam în camion. Și de acolo mergeau la livrare. Nu era un job bun. Era foarte devreme dimineața. Tot corpul durea, spatele, tot. Dar în Franța, când vrei să începi să muncești, de cele mai multe ori începi cu asta. E un job care nu are neapărat valoare. Dar în acel moment, banii erau bani. Așa că trebuia să-i câștig.
Făceam niște cutii mari, le împachetam cu folie, iar apoi le încărcam în camion.
Tot corpul durea, spatele, tot.
Sunt curiosă. După această perioadă, cum a fost ziua în care ai semnat primul tău contract în fotbal și ai primit bani ca să joci?
Jucam în liga a opta în Franța. Jucam în Le Mée, orașul meu. Eram cu prietenii mei și jucam din plăcere. Dar aveam în minte ideea că pot merge mai departe, deși aveam deja 20 de ani. Era foarte greu să semnez la acea vârstă. Am continuat așa încă un sezon, două sezoane. Iar într-un meci am jucat împotriva celor de la Melun. Și un prieten de-al meu i-a spus unui jucător de la Melun: „să-l vezi pe numărul 10 al nostru, o să vă omoare”. Despre mine vorbea. Am jucat meciul și am jucat foarte bine. Am câștigat cu 2-0, iar tipul acela a venit la mine și a spus: „cunosc o echipă în liga a patra. Sainte-Geneviève. Le voi spune să vorbească cu tine. Așa că fii pregătit, nu se știe niciodată”.
Eu i-am zis că vreau să rămân acolo unde locuiam. Aveam deja 22 de ani. Totuși, cei de la echipa din liga a patra au venit să mă vadă în ultimul meci al sezonului. Am câștigat cu 5-0 și am promovat în liga a șaptea. Și au venit la mine și au spus: „bine, trebuie să vorbim”. Eu îmi făcusem planuri să merg în vacanță cu prietenii mei în Spania. Am avut o întâlnire cu antrenorul și directorul sportiv. Și mi-au spus că îmi dau 600 euro.
Eu nu puteam refuza, pentru că urcam trei divizii. Jucam împotriva echipelor secunde ale unor cluburi de prima ligă: Lens, Lille, Reims. Era nivel național, așa că nu puteam refuza. Nu era fotbal profesionist, dar liga se numea National 2. Iar nivelul de deasupra era liga profesionistă din Franța.
Deci, am făcut asta și am stat doar un sezon. Iar după acel sezon am semnat în prima ligă, asta pentru că am început bine. În două, trei luni deja se vorbea: „acest club din liga a treia te vrea, acest club din liga a doua te vrea”. Eu eram: „imposibil!”. Eu încă lucram și trebuia să merg la fotbal. Dar nu mai lucram în depozit. Lucram în școală, ca asistent. Trebuia să am grijă de copii.
Deși aveam oferte, nu am plecat în iarnă. Așteptam o ofertă din liga a doua, ceea ce pentru mine era ceva uriaș, pentru că jucam în liga a opta cu un an înainte. Am rămas și am vrut să văd ce se întâmplă la finalul sezonului.
În martie, un club din prima ligă a vrut să fac un test fizic la ei. Mi-au arătat baza de antrenament. Pentru mine era incredibil. Era exact ce vedeam la televizor. După ce am trecut testul, am vorbit cu antrenorul și cu conducerea clubului. Și mi-au spus „Bine ai venit!”, deși eu nici nu semnasem.
M-am întors acasă și am simțit că ceva bun urmează să se întâmple. O lună mai târziu, m-au sunat când eram la muncă. M-am dus direct la biroul șefei mele și i-am spus: „trebuie să plec”. Era 2019 și eu aveam 23 de ani.
M-am dus direct la biroul șefei mele și i-am spus: „trebuie să plec”.
Cum se numea echipa?
Amiens.
Iar după aceea ai plecat în Polonia.
După aceea am făcut un sezon în prima ligă cu Amiens. Dar nu am jucat, pentru că aveau prea mulți jucători buni. Și pentru mine era puțin prea sus. Dar în toate acele șase luni, cât am fost la ei, am învățat. Iar în iarnă am plecat împrumut la o echipă din liga a doua, Chambly. Acolo am avut debutul profesionist.
Am avut primul meci în Cupă, al doilea în campionat. Am dat pasă de gol, iar în minutul 30 cineva m-a lovit și mi-am rupt aductorul. Așa că am stat pe margine două luni și jumătate. Iar în ziua în care am revenit, am călătorit cinci sau șase ore. Și când am ajuns la hotel, ne-au spus că de mâine campionatul se oprește din cauza virusului COVID. Deci… Sfârșit.
S-a încheiat și Amiens a retrogradat în liga a doua, pentru că sezonul a fost oprit. Așa că atunci când m-am întors în iulie, eram în liga a doua. Am jucat tot sezonul în liga a doua. Iar sezonul următor era ultimul meu an de contract, pentru că semnasem pe trei ani. Iar antrenorul mi-a spus că voi juca, dar alți doi jucători erau favoriții lui pentru postul de titular. Așa că am spus că nu pot face un sezon în felul acesta, să stau pe bancă și am încercat să fac tot ce pot ca să plec. Și am plecat în Polonia, la Warta Poznań.
Iar după aceea la Rapid, apoi o pauză scurtă și te-ai întors în România, la Unirea Slobozia. Ai simțit că ai lăsat ceva neterminat aici?
Aș putea spune da, dar aș putea spune și nu. Pentru că atunci când am plecat nu mă gândeam că mă voi întoarce într-o zi în România. Dar pot spune și da, pentru că am făcut lucruri bune la Rapid, dar nu suficient. Pentru că am calități. Sunt un jucător bun. Dar ceea ce definește un jucător bun în fotbalul de azi sunt statisticile. E bine să ai calități, să faci spectacol, dar dacă nu marchezi și nu dai pase decisive, se va spune că nu ai făcut un sezon bun. Așa că, din punctul acesta de vedere, da, a rămas neterminat.
Ai marcat goluri frumoase. Îmi amintesc golul cu Voluntari la 2-0 pentru ei în Giulești, când toți suporterii cântau „Viața mea o-mpart alături de Voluntari”. Și golul cu Craiova în tricoul Unirii Slobozia. Spune-mi, te rog, ce îți place cel mai mult la tine, cel de pe teren?
Creativitatea mea. Pentru că atunci când am început fotbalul, am început pentru asta. Pentru plăcere. Pentru că înainte să fie sport, este pasiune. Dacă nu iubești fotbalul, nu poți juca, nu poți deveni cu adevărat fotbalist. Joci pentru că îți place. Ok, ai bani și toate cele, dar eu joc pentru că, atunci când am început, am făcut-o din iubire pentru fotbal. Asta e cel mai important pentru mine. Și când îl văd acum pe Cherki la Manchester City, spun același lucru. Pentru mine ăsta este fotbalul.
Oamenii vin la stadion, sunt minus cinci, minus șase grade, ies de la muncă și tot vin la stadion. Nu pot veni să vadă un 0-0 și să nu se bucure. Fotbalul trebuie să aducă zâmbete și… trebuie să-i facă pe copii să spună: „vreau să fiu ca el, vreau să joc”. Iar noi trebuie să le oferim starea asta. Ăsta e motivul pentru care iubesc fotbalul. Și dacă trebuie să mă definesc, aș spune că îmi place creativitatea mea.
Știi, Arsène Wenger spunea că fotbaliștii le dau oamenilor speranță după o săptămână de muncă.
Sunt de acord, pentru că muncești, ai presiune la muncă, poți avea presiune acasă, poți avea probleme de sănătate, poți avea multe lucruri. Și vezi oameni, unii sunt în scaune rulante, și tot vin la fotbal. Dacă vin pentru asta, înseamnă că fotbalul e imens. Trebuie să existe bucurie. Fotbalul e ca o terapie pentru cei mai mulți oameni. Și pentru noi, ca jucători.
-1781865148018-large.webp)
Înainte să fie sport, este pasiune.
Când am început să joc, am făcut-o din iubire pentru fotbal.
Vreau să te întreb cum a fost sentimentul când ai marcat prima dată în Doha, pentru Al-Markhiya, iar băiețelul tău era pentru prima dată pe stadion?
A fost frumos, foarte frumos. Nu doar pentru că am marcat, ci pentru că soția mea era cu el în tribune și a filmat, iar el se bucura, deși nu era atmosferă, stadionul era gol. Dar el era în picioare, striga și era concentrat pe meci, pe toată durata meciului. Iar acasă nu e așa. Aleargă peste tot, se joacă. Dar în timpul meciului la stadion stătea și se uita două ore. Și când am văzut filmarea, am spus: „e fericit”. Și asta e cel mai important pentru mine.
Așa că dacă marchez, OK, e bine, dar dacă el e fericit, pentru mine înseamnă totul.
Știu că ai scris pe Instagram: Mini Papeau.
Da. Acum îi dau multe nume: Junior Papeau, Mini Papeau. Îi place fotbalul. Vrea să joace fotbal, are doi ani și acasă tot lovește mingea, lovește, lovește. Și pentru mine e frumos să văd asta. Sunt foarte fericit că îi place ceva. Personal nu vreau neapărat să fie fotbalist. Mi-ar plăcea, dar el va decide. Iar acum mă bucur pentru că îi place fotbalul. Sper să-i placă pentru mult timp.
Și dacă va alege să fie fotbalist, sunt curioasă care ar fi cel mai important sfat pe care i l-ai da?
Mai întâi i-aș spune că nu va fi același fotbal, pentru că față de trecut e complet diferit. Acum, nu-mi place să spun asta, dar e business. Înainte era tot business, dar nu erau aceiași bani implicați. Așa că primul lucru ar fi să-i spun că e business, deci nu poți avea încredere în oricine. Iar eu știu ce spun. Iar al doilea lucru ar fi: „Joacă de plăcere”. Dacă într-o zi ar veni acasă și ar spune că nu știe dacă mai vrea să continue, i-aș zice să se oprească. Pentru că dacă începi să gândești așa. atunci un an mai târziu, trei ani mai târziu, nu se va întâmpla ceva grav, dar nu vei mai simți la fel fotbalul. Și nu vreau să ajungă să se sature de fotbal. Vreau să se bucure. Și dacă va vrea să devină fotbalist, îl voi ajuta. Și îi voi spune să aibă grijă de corpul lui.
Anul trecut te-ai întors în Superliga la Unirea Slobozia. Cum a fost să fii din nou în România?
Ca să fiu sincer, îmi place. În Qatar era diferit, pentru că nu aveam cantonament. Nu mergeam la hotel înainte de meci. Era diferit. Așa că aveam mai mult timp cu familia mea. Și asta mi-a plăcut. Dar îmi place și aici, pentru că iubesc fotbalul. Îmi place să călătoresc. Uneori e puțin enervant pentru că e prea mult, dar face parte din meserie. Așa că am fost fericit că m-am întors la acest ritm. Și îmi place țara. Îmi place România. Și îmi place fotbalul de aici, pentru că oamenii de aici iubesc fotbalul. Așa că ne potrivim. Ei iubesc fotbalul, iar eu iubesc să dau speranță și zâmbet oamenilor. Așa că sunt fericit să mă întorc.
„O să revin mai puternic ca niciodată”
În octombrie 2025 semna cu Unirea, iar în februarie 2026 înfrunta din nou un moment greu în Superliga: ruptură de ligament colateral și de menisc. Francezul a părăsit terenul în lacrimi, iar Dinamo a câștigat atunci cu 1-0 pe Arena Națională. Puțin timp după accidentare, Jay a postat pe contul să de Instagram următorul mesaj: „Probabil a fost ultimul meu meci din acest sezon. Într-adevăr, ligamentul meu colateral medial este rupt, printre altele, așa că voi avea nevoie de o intervenție chirurgicală. Ar trebui să lipsesc aproximativ 3-4 luni. Desigur, este o veste foarte proastă pentru mine, dar voi face tot posibilul să revin mai puternic ca niciodată. A fost o plăcere să revin în România, ne vedem!”
81 de meciuri, 10 goluri și 9 assist-uri a adunat mijlocașul în Superliga. Statistici pe care le va îmbunătăți în tricoul Bătrânei Doamne.
Jayson Papeau a revenit mai puternic ca niciodată. Și nu e prima dată. Suporterii Superligii se vor bucura din nou de creativitatea lui pe teren. Acum, când refrenul Allez, Papeau, Allez se va auzi pe stadionul Francisc Neuman din Arad.
Jayson Papeau va juca pentru a treia oară în Superliga. „Îmi place România. Și îmi place fotbalul din această țară, pentru că oamenii de aici iubesc fotbalul. Așa că ne potrivim. Ei iubesc fotbalul, iar eu iubesc să dau speranță și zâmbet oamenilor”, ne-a zis în timpul interviului în care ne-a povestit și cum fotbalul l-a însoțit toată viața, deși nu i-a fost ușor.
La 20 de ani, după ce ieșea de la jobul dintr-un depozit în care împacheta cutii și le urca într-un camion, juca fotbal la liga a opta din Franța. A promovat în a șaptea, apoi a urcat 3 divizii până la liga a patra. Încă lucra, de data asta într-o școală, unde supraveghea copiii.
După un singur sezon, a semnat în prima ligă din Franța, cu Amiens. Drumul l-a continuat în Polonia, apoi în tricoul Rapidului, fiind unul dintre cei mai spectaculoși jucători străini din Superliga în ultimii ani. Sosit în iulie 2022, avea să treacă în toamnă prin momente dureroase, accidentându-se într-un meci cu FC Botoșani. Diagnosticul a fost trist pentru el și pentru tribunele rapidiste: ruptură de ligamente și fractură de peroneu. A stat 4 luni departe de gazon, însă știa că visul lui cu fotbalul nu se oprise.
După doi ani în Giulești, deși prelungise contractul, a ales să plece în Qatar, pentru că la Rapid nu i se mai acordau atât de multe șanse să își arate creativitatea pe teren. Ne-a zis că nu se mai gândea să revină în România, dar simțea că a făcut lucruri bune la Rapid, însă nu suficient. Așa că s-a întors după un an la Unirea Slobozia. Nici după cinci luni, avea să treacă iar printr-o accidentare care îl împiedica să încheie sezonul pe teren. Printre cuvintele prin care și-a luat la revedere de la fotbalul românesc, a strecurat și „ne vedem”, pentru că știa că va reveni „mai puternic ca niciodată”.
Acum cinci zile a împlinit 30 de ani și i-a sărbătorit semnând pentru un club de tradiție din România. Te invităm să citești povestea lui Jayson, de la meciurile cu tatăl și frații, la cele de pe Francisc Neuman. A început să joace din iubire pentru fotbal și tot această iubire i-a menținut tonusul și pasiunea pentru acest sport. Știe că ce arată pe teren, creativitatea lui, aduce zâmbete pe buze. Și, la urma urmelor, asta e și ceea ce crede că este rolul lui pe teren. Să ofere speranță, să bucure suporterii, să inspire copiii să spună „Vreau să fiu ca el”.
Cum a fost viața ta în Melun?
Melun este orașul unde se află spitalul, adică orașul în care m-am născut, dar eu am locuit într-un oraș numit Le Mée. Este foarte aproape, practic, la graniță cu Melun. Și toată viața mea a fost acolo. Mama mea încă locuiește acolo, familia mea încă este acolo. Așa că da, a fost o perioadă foarte frumoasă și o port cu mine în inimă.
Cum a fost copilăria ta acolo? Doar fotbal și fotbal?
Da, da. Aveam doi frați mai mari. Tatăl meu a fost și el fotbalist profesionist. Așa că atunci când am apărut eu, el încă juca. Frații mei jucau fotbal, iar mama mea iubea fotbalul. Așa că totul a fost de genul: „bine, fac la fel”. Și asta s-a întâmplat. În fiecare zi în care aveam posibilitatea să ies și să joc fotbal cu prietenii, făceam asta.
Și ce a spus mama ta când i-ai spus că vei fi fotbalist?
Totul a început când eram la școală, aveam 18 ani. În Franța avem bacul. Iar după bac, ea mi-a spus: „bine, trebuie să decizi, dacă vrei să continui cu fotbalul, e mai bine să faci o facultate cu program scurt, dar să ai la final o diplomă”. Așa că ezitam, pentru că voiam să merg la ceea ce numim STAPS (Facultatea de Științe și Tehnici ale Activităților Fizice și Sportive), e facultatea de sport.
Și i-am spus: „voi merge la Facultatea de sport”. Aceasta dura mai mult. Ai cinci ani ca să devii profesor de sport. Dacă continui, poți face și altceva. Dacă te oprești înainte, ai câteva opțiuni, dar nu foarte importante. Și i-am spus că asta voi face. Ea m-a sfătuit să aleg programul scurt, iar după un an sau doi aveam diploma, dar eu am vrut sa încerc. Și ea a avut dreptate, pentru că după doi ani acolo mi-am dat seama că nu pot continua. Era bine, îmi plăcea să învăț, pentru că era despre toate sporturile. Învățai regulile, învățai cum a fost creat sportul. Era interesant pentru mine. Dar era prea mult în combinație cu fotbalul. Așa că după acei doi ani m-am oprit și am început să muncesc. Munceam dimineața, dormeam puțin, apoi mergeam la fotbal. Și am continuat așa doi, trei ani.
Și ce job aveai?
Tot ce puteam, orice, ca să câștig bani. Pentru că în perioada aceea nu mai aveam nicio legătură cu școala. Și încă locuiam cu mama mea. Așa că trebuia să o ajut în casă cu tot și făceam orice puteam, ca să am bani și să o ajut puțin. Și în același timp să strâng niște bani pentru școala de șoferi, pentru mașină. Și trebuia să le fac pe cont propriu.
Lucram în depozite unde trebuia să împachetezi cutii. Făceam niște cutii mari, le împachetam cu folie, iar apoi le încărcam în camion. Și de acolo mergeau la livrare. Nu era un job bun. Era foarte devreme dimineața. Tot corpul durea, spatele, tot. Dar în Franța, când vrei să începi să muncești, de cele mai multe ori începi cu asta. E un job care nu are neapărat valoare. Dar în acel moment, banii erau bani. Așa că trebuia să-i câștig.
Făceam niște cutii mari, le împachetam cu folie, iar apoi le încărcam în camion.
Tot corpul durea, spatele, tot.
Sunt curiosă. După această perioadă, cum a fost ziua în care ai semnat primul tău contract în fotbal și ai primit bani ca să joci?
Jucam în liga a opta în Franța. Jucam în Le Mée, orașul meu. Eram cu prietenii mei și jucam din plăcere. Dar aveam în minte ideea că pot merge mai departe, deși aveam deja 20 de ani. Era foarte greu să semnez la acea vârstă. Am continuat așa încă un sezon, două sezoane. Iar într-un meci am jucat împotriva celor de la Melun. Și un prieten de-al meu i-a spus unui jucător de la Melun: „să-l vezi pe numărul 10 al nostru, o să vă omoare”. Despre mine vorbea. Am jucat meciul și am jucat foarte bine. Am câștigat cu 2-0, iar tipul acela a venit la mine și a spus: „cunosc o echipă în liga a patra. Sainte-Geneviève. Le voi spune să vorbească cu tine. Așa că fii pregătit, nu se știe niciodată”.
Eu i-am zis că vreau să rămân acolo unde locuiam. Aveam deja 22 de ani. Totuși, cei de la echipa din liga a patra au venit să mă vadă în ultimul meci al sezonului. Am câștigat cu 5-0 și am promovat în liga a șaptea. Și au venit la mine și au spus: „bine, trebuie să vorbim”. Eu îmi făcusem planuri să merg în vacanță cu prietenii mei în Spania. Am avut o întâlnire cu antrenorul și directorul sportiv. Și mi-au spus că îmi dau 600 euro.
Eu nu puteam refuza, pentru că urcam trei divizii. Jucam împotriva echipelor secunde ale unor cluburi de prima ligă: Lens, Lille, Reims. Era nivel național, așa că nu puteam refuza. Nu era fotbal profesionist, dar liga se numea National 2. Iar nivelul de deasupra era liga profesionistă din Franța.
Deci, am făcut asta și am stat doar un sezon. Iar după acel sezon am semnat în prima ligă, asta pentru că am început bine. În două, trei luni deja se vorbea: „acest club din liga a treia te vrea, acest club din liga a doua te vrea”. Eu eram: „imposibil!”. Eu încă lucram și trebuia să merg la fotbal. Dar nu mai lucram în depozit. Lucram în școală, ca asistent. Trebuia să am grijă de copii.
Deși aveam oferte, nu am plecat în iarnă. Așteptam o ofertă din liga a doua, ceea ce pentru mine era ceva uriaș, pentru că jucam în liga a opta cu un an înainte. Am rămas și am vrut să văd ce se întâmplă la finalul sezonului.
În martie, un club din prima ligă a vrut să fac un test fizic la ei. Mi-au arătat baza de antrenament. Pentru mine era incredibil. Era exact ce vedeam la televizor. După ce am trecut testul, am vorbit cu antrenorul și cu conducerea clubului. Și mi-au spus „Bine ai venit!”, deși eu nici nu semnasem.
M-am întors acasă și am simțit că ceva bun urmează să se întâmple. O lună mai târziu, m-au sunat când eram la muncă. M-am dus direct la biroul șefei mele și i-am spus: „trebuie să plec”. Era 2019 și eu aveam 23 de ani.
M-am dus direct la biroul șefei mele și i-am spus: „trebuie să plec”.
Cum se numea echipa?
Amiens.
Iar după aceea ai plecat în Polonia.
După aceea am făcut un sezon în prima ligă cu Amiens. Dar nu am jucat, pentru că aveau prea mulți jucători buni. Și pentru mine era puțin prea sus. Dar în toate acele șase luni, cât am fost la ei, am învățat. Iar în iarnă am plecat împrumut la o echipă din liga a doua, Chambly. Acolo am avut debutul profesionist.
Am avut primul meci în Cupă, al doilea în campionat. Am dat pasă de gol, iar în minutul 30 cineva m-a lovit și mi-am rupt aductorul. Așa că am stat pe margine două luni și jumătate. Iar în ziua în care am revenit, am călătorit cinci sau șase ore. Și când am ajuns la hotel, ne-au spus că de mâine campionatul se oprește din cauza virusului COVID. Deci… Sfârșit.
S-a încheiat și Amiens a retrogradat în liga a doua, pentru că sezonul a fost oprit. Așa că atunci când m-am întors în iulie, eram în liga a doua. Am jucat tot sezonul în liga a doua. Iar sezonul următor era ultimul meu an de contract, pentru că semnasem pe trei ani. Iar antrenorul mi-a spus că voi juca, dar alți doi jucători erau favoriții lui pentru postul de titular. Așa că am spus că nu pot face un sezon în felul acesta, să stau pe bancă și am încercat să fac tot ce pot ca să plec. Și am plecat în Polonia, la Warta Poznań.
Iar după aceea la Rapid, apoi o pauză scurtă și te-ai întors în România, la Unirea Slobozia. Ai simțit că ai lăsat ceva neterminat aici?
Aș putea spune da, dar aș putea spune și nu. Pentru că atunci când am plecat nu mă gândeam că mă voi întoarce într-o zi în România. Dar pot spune și da, pentru că am făcut lucruri bune la Rapid, dar nu suficient. Pentru că am calități. Sunt un jucător bun. Dar ceea ce definește un jucător bun în fotbalul de azi sunt statisticile. E bine să ai calități, să faci spectacol, dar dacă nu marchezi și nu dai pase decisive, se va spune că nu ai făcut un sezon bun. Așa că, din punctul acesta de vedere, da, a rămas neterminat.
Ai marcat goluri frumoase. Îmi amintesc golul cu Voluntari la 2-0 pentru ei în Giulești, când toți suporterii cântau „Viața mea o-mpart alături de Voluntari”. Și golul cu Craiova în tricoul Unirii Slobozia. Spune-mi, te rog, ce îți place cel mai mult la tine, cel de pe teren?
Creativitatea mea. Pentru că atunci când am început fotbalul, am început pentru asta. Pentru plăcere. Pentru că înainte să fie sport, este pasiune. Dacă nu iubești fotbalul, nu poți juca, nu poți deveni cu adevărat fotbalist. Joci pentru că îți place. Ok, ai bani și toate cele, dar eu joc pentru că, atunci când am început, am făcut-o din iubire pentru fotbal. Asta e cel mai important pentru mine. Și când îl văd acum pe Cherki la Manchester City, spun același lucru. Pentru mine ăsta este fotbalul.
Oamenii vin la stadion, sunt minus cinci, minus șase grade, ies de la muncă și tot vin la stadion. Nu pot veni să vadă un 0-0 și să nu se bucure. Fotbalul trebuie să aducă zâmbete și… trebuie să-i facă pe copii să spună: „vreau să fiu ca el, vreau să joc”. Iar noi trebuie să le oferim starea asta. Ăsta e motivul pentru care iubesc fotbalul. Și dacă trebuie să mă definesc, aș spune că îmi place creativitatea mea.
Știi, Arsène Wenger spunea că fotbaliștii le dau oamenilor speranță după o săptămână de muncă.
Sunt de acord, pentru că muncești, ai presiune la muncă, poți avea presiune acasă, poți avea probleme de sănătate, poți avea multe lucruri. Și vezi oameni, unii sunt în scaune rulante, și tot vin la fotbal. Dacă vin pentru asta, înseamnă că fotbalul e imens. Trebuie să existe bucurie. Fotbalul e ca o terapie pentru cei mai mulți oameni. Și pentru noi, ca jucători.
Înainte să fie sport, este pasiune.
Când am început să joc, am făcut-o din iubire pentru fotbal.
Vreau să te întreb cum a fost sentimentul când ai marcat prima dată în Doha, pentru Al-Markhiya, iar băiețelul tău era pentru prima dată pe stadion?
A fost frumos, foarte frumos. Nu doar pentru că am marcat, ci pentru că soția mea era cu el în tribune și a filmat, iar el se bucura, deși nu era atmosferă, stadionul era gol. Dar el era în picioare, striga și era concentrat pe meci, pe toată durata meciului. Iar acasă nu e așa. Aleargă peste tot, se joacă. Dar în timpul meciului la stadion stătea și se uita două ore. Și când am văzut filmarea, am spus: „e fericit”. Și asta e cel mai important pentru mine.
Așa că dacă marchez, OK, e bine, dar dacă el e fericit, pentru mine înseamnă totul.
Știu că ai scris pe Instagram: Mini Papeau.
Da. Acum îi dau multe nume: Junior Papeau, Mini Papeau. Îi place fotbalul. Vrea să joace fotbal, are doi ani și acasă tot lovește mingea, lovește, lovește. Și pentru mine e frumos să văd asta. Sunt foarte fericit că îi place ceva. Personal nu vreau neapărat să fie fotbalist. Mi-ar plăcea, dar el va decide. Iar acum mă bucur pentru că îi place fotbalul. Sper să-i placă pentru mult timp.
Și dacă va alege să fie fotbalist, sunt curioasă care ar fi cel mai important sfat pe care i l-ai da?
Mai întâi i-aș spune că nu va fi același fotbal, pentru că față de trecut e complet diferit. Acum, nu-mi place să spun asta, dar e business. Înainte era tot business, dar nu erau aceiași bani implicați. Așa că primul lucru ar fi să-i spun că e business, deci nu poți avea încredere în oricine. Iar eu știu ce spun. Iar al doilea lucru ar fi: „Joacă de plăcere”. Dacă într-o zi ar veni acasă și ar spune că nu știe dacă mai vrea să continue, i-aș zice să se oprească. Pentru că dacă începi să gândești așa. atunci un an mai târziu, trei ani mai târziu, nu se va întâmpla ceva grav, dar nu vei mai simți la fel fotbalul. Și nu vreau să ajungă să se sature de fotbal. Vreau să se bucure. Și dacă va vrea să devină fotbalist, îl voi ajuta. Și îi voi spune să aibă grijă de corpul lui.
Anul trecut te-ai întors în Superliga la Unirea Slobozia. Cum a fost să fii din nou în România?
Ca să fiu sincer, îmi place. În Qatar era diferit, pentru că nu aveam cantonament. Nu mergeam la hotel înainte de meci. Era diferit. Așa că aveam mai mult timp cu familia mea. Și asta mi-a plăcut. Dar îmi place și aici, pentru că iubesc fotbalul. Îmi place să călătoresc. Uneori e puțin enervant pentru că e prea mult, dar face parte din meserie. Așa că am fost fericit că m-am întors la acest ritm. Și îmi place țara. Îmi place România. Și îmi place fotbalul de aici, pentru că oamenii de aici iubesc fotbalul. Așa că ne potrivim. Ei iubesc fotbalul, iar eu iubesc să dau speranță și zâmbet oamenilor. Așa că sunt fericit să mă întorc.
„O să revin mai puternic ca niciodată”
În octombrie 2025 semna cu Unirea, iar în februarie 2026 înfrunta din nou un moment greu în Superliga: ruptură de ligament colateral și de menisc. Francezul a părăsit terenul în lacrimi, iar Dinamo a câștigat atunci cu 1-0 pe Arena Națională. Puțin timp după accidentare, Jay a postat pe contul să de Instagram următorul mesaj: „Probabil a fost ultimul meu meci din acest sezon. Într-adevăr, ligamentul meu colateral medial este rupt, printre altele, așa că voi avea nevoie de o intervenție chirurgicală. Ar trebui să lipsesc aproximativ 3-4 luni. Desigur, este o veste foarte proastă pentru mine, dar voi face tot posibilul să revin mai puternic ca niciodată. A fost o plăcere să revin în România, ne vedem!”
81 de meciuri, 10 goluri și 9 assist-uri a adunat mijlocașul în Superliga. Statistici pe care le va îmbunătăți în tricoul Bătrânei Doamne.
Jayson Papeau a revenit mai puternic ca niciodată. Și nu e prima dată. Suporterii Superligii se vor bucura din nou de creativitatea lui pe teren. Acum, când refrenul Allez, Papeau, Allez se va auzi pe stadionul Francisc Neuman din Arad.
