„În penultimul minut al partidei, Dudu Georgescu, plecat dintr-un ofsaid nesemnalizat de tușierul Balanovici, aduce egalarea și totodată o nerostită speranță în sufletele miilor de suporteri dinamoviști”, scria Ovidiu Ioanițoaia în revista Flacăra, la câteva zile după partida care decisese campioana României în sezonul 1978/79. Dinamo marcase pentru 3-3 în ”finala” Diviziei A, așa cum se numea atunci, care se juca în Ștefan cel Mare, chiar în ultima etapă. La acel rezultat, FC Argeș câștiga oricum titlul. Un titlu pe care îl aștepta din 1972 și pe care, în 1978, îl ratase în fața Stelei, la golaveraj. Înaintea rundei cu numărul 34, piteștenii aveau două puncte peste rivalii alb-roșii, iar golaverajul ambelor echipe era identic, +24. Așadar, calculele erau simple: pentru ”câini” exista doar varianta victoriei, oaspeții își permiteau și o remiză.
În aceste condiții, poate părea surprinzător faptul că Dobrin a dat senzația că e „iritat de acest 3-3”, așa cum scria Ioan Chirilă în cronica din ziarul Sportul. Reacția ”Prințului din Trivale” avea de-a face cu faptul că Dinamo revenise de la 1-3 cu un mic ajutor din partea arbitrului. Am amintit de golul din offside al lui Dudu Georgescu. Dar și al doilea gol marcat de alb-roșii a venit în condiții controversate, în urma unui penalty.
Arbitrul partidei a fost sătmăreanul Otto Anderco. În săptămâna dinaintea meciului, conducătorii celor două echipe au fost chemați la sediul FRF și au putut înainta câte o listă de trei arbitri din care urma să se aleagă ”centralul”, prin tragere la sorți. Ovidiu Ioanițoaia nota în Flacăra că „Dinamo a propus pe Anderco din Satu Mare, pe Ghiță din Brașov și pe Jucan din Mediaș, iar Argeșul pe Rainea din Bîrlad, pe Igna din Arad și pe Anderco din Satu Mare. În aceste condiții, firește, s-a renunțat la mîna norocului”.
Și acum intrăm pe tărâmul legendei. Umblă vorba că, după golul de 3-3, Dobrin i s-ar fi adresat lui Anderco și i-ar fi spus: „Dacă prelungești meciul ca să marcheze Dinamo, o să dau eu gol”. Sătmăreanul nu a fluierat finalul, așa că, nu după mult timp, ”Gâscanul” s-a ținut de cuvânt. Cu alb-roșiii aruncându-se în atac și descoperiți în apărare, vedeta piteștenilor a primit mingea la marginea careului și, de pe loc, cu lejeritatea și nonșalanța celui pentru care fotbalul a fost mereu în primul rând plăcere, a marcat pentru 4-3 și a consfințit al doilea și ultimul titlu din istoria lui FC Argeș. Ioan Chirilă scria că „Dobrin și-a exercitat dreptul de veto”. Ovidiu Ioanițoaia, pe de altă parte, considera că a asitat la „o poveste care va lumina copilăria multor băieți din Trivale, dornici să audă istoria unui Făt-Frumos al balonului rotund, pe numele lui Nicolae Dobrin”.
Golul acela și deznodământul partidei au intrat cu adevărat în legendă și practic au eclipsat faptul că, în acea după-amiază de 24 iunie 1979, Dobrin, ajuns la aproape 32 de ani, a avut o prestație fabuloasă. Posibil cea mai bună evoluție individuală dacă nu dintr-un singur meci, măcar dintr-un duel decisiv pentru soarta campionatului. „A oferit tribunelor și telespectatorilor 'al nu mai știm câtelea meci al vieții sale', el fiind jucătorul care a dominat din toate punctele de vedere terenul”, sublinia, în stilul său inconfundabil, Ioan Chirilă.
Reprezentația lui Dobrin a început repede, forțat și de faptul că Dinamo a deschis scorul încă din minutul 6, prin Dragnea. Cinci minute mai târziu, ”Gâscanul” a reușit o acțiune formidabilă la mijlocul terenului, cu o mișcare care, peste ani, avea să devină o constantă în jocul lui Zidane, și Radu II, care a câștigat titlul de golgheter al campionatului, a egalat. Același jucător a marcat pentru 2-1 la mijlocul primei reprize, după o fază confuză, și a stabilit rezultatul la pauză.
În partea a doua, Dudu Georgescu a ratat incredibil cu poarta goală șansa de a face 2-2 și, câteva minute mai târziu, s-a făcut 3-1, după un alt moment de geniu al lui Dobrin. Din păcate, faza golului, aparent o capodoperă, nu există pe niciun rezumat. Așa că trebuie să ne folosim imaginația, atunci când citim descrierea făcută de Ioan Chirilă: „În minutul 69, Dobrin decide pentru a doua oară soarta meciului. El se lansează într-o cursă 'a la Kempes', trece de adversarii înmărmuriți de slalomul larg al decarului, și aruncă mingea în dreapta, spre Doru Nicolae, care marchează”. Și apoi, haosul din ultimul sfert de oră al meciului, cu dubla lui Dudu și golul antologic al ”Gâscanului”.
„A demonstrat, o dată în plus, că rămîne un jucător de clasă excepțională, capabil să decidă soarta unei partide, prestația sa de duminică făcîndu-ne să regretăm, încă o dată, optica profund păgubitoare a acelora care, dintr-un exces de zel fără acoperire, l-au ținut atîta vreme în afara echipei naționale”, concluziona Ovidiu Ioanițoaia, făcând referire la faptul că Dobrin nu a jucat pentru România între 1975 și 1978.
După meci, la vestiare, Dobrin îi spunea lui Octavian Vintilă că „Dinamo n-a avut suficientă răbdare, iar noi am jucat ca o echipă care n-avea ce pierde. Consider că am cîștigat campionatul pe merit, răsplătind astfel sprijinul acordat, la Pitești, de organele locale și pasiunea miilor de suporteri argeșeni, din care foarte mulți ne-au însoțit aici”. Apoi a adăugat că se grăbește să-și găsească soția și băiatul, înainte să meargă să-și ia mașina, pe care o lăsase „pe undeva pe lângă Gara de Nord”. Adevăratele probleme ale unui om care tocmai decisese probabil cel mai nebun final de campionat din istoria fotbalului românesc.
„În penultimul minut al partidei, Dudu Georgescu, plecat dintr-un ofsaid nesemnalizat de tușierul Balanovici, aduce egalarea și totodată o nerostită speranță în sufletele miilor de suporteri dinamoviști”, scria Ovidiu Ioanițoaia în revista Flacăra, la câteva zile după partida care decisese campioana României în sezonul 1978/79. Dinamo marcase pentru 3-3 în ”finala” Diviziei A, așa cum se numea atunci, care se juca în Ștefan cel Mare, chiar în ultima etapă. La acel rezultat, FC Argeș câștiga oricum titlul. Un titlu pe care îl aștepta din 1972 și pe care, în 1978, îl ratase în fața Stelei, la golaveraj. Înaintea rundei cu numărul 34, piteștenii aveau două puncte peste rivalii alb-roșii, iar golaverajul ambelor echipe era identic, +24. Așadar, calculele erau simple: pentru ”câini” exista doar varianta victoriei, oaspeții își permiteau și o remiză.
În aceste condiții, poate părea surprinzător faptul că Dobrin a dat senzația că e „iritat de acest 3-3”, așa cum scria Ioan Chirilă în cronica din ziarul Sportul. Reacția ”Prințului din Trivale” avea de-a face cu faptul că Dinamo revenise de la 1-3 cu un mic ajutor din partea arbitrului. Am amintit de golul din offside al lui Dudu Georgescu. Dar și al doilea gol marcat de alb-roșii a venit în condiții controversate, în urma unui penalty.
Arbitrul partidei a fost sătmăreanul Otto Anderco. În săptămâna dinaintea meciului, conducătorii celor două echipe au fost chemați la sediul FRF și au putut înainta câte o listă de trei arbitri din care urma să se aleagă ”centralul”, prin tragere la sorți. Ovidiu Ioanițoaia nota în Flacăra că „Dinamo a propus pe Anderco din Satu Mare, pe Ghiță din Brașov și pe Jucan din Mediaș, iar Argeșul pe Rainea din Bîrlad, pe Igna din Arad și pe Anderco din Satu Mare. În aceste condiții, firește, s-a renunțat la mîna norocului”.
Și acum intrăm pe tărâmul legendei. Umblă vorba că, după golul de 3-3, Dobrin i s-ar fi adresat lui Anderco și i-ar fi spus: „Dacă prelungești meciul ca să marcheze Dinamo, o să dau eu gol”. Sătmăreanul nu a fluierat finalul, așa că, nu după mult timp, ”Gâscanul” s-a ținut de cuvânt. Cu alb-roșiii aruncându-se în atac și descoperiți în apărare, vedeta piteștenilor a primit mingea la marginea careului și, de pe loc, cu lejeritatea și nonșalanța celui pentru care fotbalul a fost mereu în primul rând plăcere, a marcat pentru 4-3 și a consfințit al doilea și ultimul titlu din istoria lui FC Argeș. Ioan Chirilă scria că „Dobrin și-a exercitat dreptul de veto”. Ovidiu Ioanițoaia, pe de altă parte, considera că a asitat la „o poveste care va lumina copilăria multor băieți din Trivale, dornici să audă istoria unui Făt-Frumos al balonului rotund, pe numele lui Nicolae Dobrin”.
Golul acela și deznodământul partidei au intrat cu adevărat în legendă și practic au eclipsat faptul că, în acea după-amiază de 24 iunie 1979, Dobrin, ajuns la aproape 32 de ani, a avut o prestație fabuloasă. Posibil cea mai bună evoluție individuală dacă nu dintr-un singur meci, măcar dintr-un duel decisiv pentru soarta campionatului. „A oferit tribunelor și telespectatorilor 'al nu mai știm câtelea meci al vieții sale', el fiind jucătorul care a dominat din toate punctele de vedere terenul”, sublinia, în stilul său inconfundabil, Ioan Chirilă.
Reprezentația lui Dobrin a început repede, forțat și de faptul că Dinamo a deschis scorul încă din minutul 6, prin Dragnea. Cinci minute mai târziu, ”Gâscanul” a reușit o acțiune formidabilă la mijlocul terenului, cu o mișcare care, peste ani, avea să devină o constantă în jocul lui Zidane, și Radu II, care a câștigat titlul de golgheter al campionatului, a egalat. Același jucător a marcat pentru 2-1 la mijlocul primei reprize, după o fază confuză, și a stabilit rezultatul la pauză.
În partea a doua, Dudu Georgescu a ratat incredibil cu poarta goală șansa de a face 2-2 și, câteva minute mai târziu, s-a făcut 3-1, după un alt moment de geniu al lui Dobrin. Din păcate, faza golului, aparent o capodoperă, nu există pe niciun rezumat. Așa că trebuie să ne folosim imaginația, atunci când citim descrierea făcută de Ioan Chirilă: „În minutul 69, Dobrin decide pentru a doua oară soarta meciului. El se lansează într-o cursă 'a la Kempes', trece de adversarii înmărmuriți de slalomul larg al decarului, și aruncă mingea în dreapta, spre Doru Nicolae, care marchează”. Și apoi, haosul din ultimul sfert de oră al meciului, cu dubla lui Dudu și golul antologic al ”Gâscanului”.
„A demonstrat, o dată în plus, că rămîne un jucător de clasă excepțională, capabil să decidă soarta unei partide, prestația sa de duminică făcîndu-ne să regretăm, încă o dată, optica profund păgubitoare a acelora care, dintr-un exces de zel fără acoperire, l-au ținut atîta vreme în afara echipei naționale”, concluziona Ovidiu Ioanițoaia, făcând referire la faptul că Dobrin nu a jucat pentru România între 1975 și 1978.
După meci, la vestiare, Dobrin îi spunea lui Octavian Vintilă că „Dinamo n-a avut suficientă răbdare, iar noi am jucat ca o echipă care n-avea ce pierde. Consider că am cîștigat campionatul pe merit, răsplătind astfel sprijinul acordat, la Pitești, de organele locale și pasiunea miilor de suporteri argeșeni, din care foarte mulți ne-au însoțit aici”. Apoi a adăugat că se grăbește să-și găsească soția și băiatul, înainte să meargă să-și ia mașina, pe care o lăsase „pe undeva pe lângă Gara de Nord”. Adevăratele probleme ale unui om care tocmai decisese probabil cel mai nebun final de campionat din istoria fotbalului românesc.
