La aproape 22 de ani, pe care îi va împlini în februarie, Kevin Ciubotaru se numără, fără îndoailă, printre surprizele plăcute ale acestui sezon. Chiar dacă echipa la care joacă, Hermannstadt, are un an dificil, fiind penultima în clasament. Născut la Roma, fundașul stânga al sibienilor a început să joace fotbal în echipa bisericii, pentru ca apoi cariera să-l ducă în Austria, Anglia și Scoția, înainte de a veni ”acasă”. Proaspăt internațional, tânărul fotbalist și-a spus povestea pentru superliga.ro, în cantonamentul din Antalya.

Kevin, te-ai născut la Roma. Spune-mi, te rog, cum a arătat copilăria ta.
Copilăria mea mereu a fost una foarte activă. După școală, fiecare zi, cred că ieșeam în parc și făceam orice sport. Nu neapărat fotbal, ci de toate. Și dacă mingea cumva ajungea prin copaci, eram eu ăla care se urca prin copaci ca să ia mingea.

Nu-ți era frică să cazi?
Nu, că eu știam că nu cad și că am abilități foarte bune.

Îți mai amintești cum arată Ciampino, locul în care te-ai născut?
Da, cred că țin minte orice zonă din orașul ăla.

Descrie-l puțin așa, să ni-l imaginăm și noi.
Păi, când ieșeam din casă, făceam vreo 5 minute până la parc cu bicicleta. Era lângă o biserică, țin minte și biserica aia, avea și teren de fotbal. Acolo am jucat la primă echipă, era cumva echipa bisericii. Și de acolo am progresat la o echipă mai competitivă, pot să spun, Città di Ciampino, unde chiar m-am putut bucura de fotbal și să-mi fac prieteni.

Părinții au fost dintotdeauna de acord ca tu să faci fotbal sau voiau să te vadă făcând altceva? Doctor, avocat?
Tatăl meu, când eram mic, când a auzit că voiam să mă fac fotbalist s-a bucurat, doar că știa cât de greu e, câte greutăți întâmpini. Doar că atunci când m-a văzut că eram așa de hotărât, m-a lăsat să merg pe calea aceasta.

Mama ta?
Maică-mea se bucura că ies din casă, să nu sparg ceva prin casă, să joc acolo fotbal pe afară.

Îți mai amintești care a fost primul tău meci văzut pe stadion?
Cred că primul meci al meu a fost, dacă țin minte, Italia-Argentina pe Stadio Olimpico, la Roma. Da, a fost o minune, o senzație. Și când am fost acolo, a fost un vis. Adică acolo aș dori să ajung într-o zi.

Chiar voiam să te întreb, aveam una dintre întrebările de mai târziu, dacă AS Roma încă rămâne visul tău?
Da, AS Roma a rămas visul meu de când eram mic și sper într-o zi să ajung acolo.

Italia, apoi Austria. Cum a fost această trecere pentru tine, fiind și atât de tânăr? De obicei, copiii, când sunt supuși la schimbări din astea bruște, se adaptează mai greu.
Da, a fost greu, într-adevăr, mai ales la o vârstă foarte fragedă, să schimbi țara. Dacă era o țară asemănătoare cu Italia, era ok, doar că în Austria sunt puțin mai reci. Și asta poate m-a schimbat și pe mine foarte mult, că atunci când eram mic eram mai extrovertit, asta m-a introvertit mai mult. Dar din fiecare experiență eu iau ceea ce e pozitiv, adică acolo am învățat și eu o altă limbă, am învățat cultura lor și sunt recunoscător pentru ceea ce am făcut până acum.

Câinele i-a fost partener de antrenament în parc, când nu avea echipă 

Momentul în care ai rămas fără club, la 15 ani, a fost important și marcant. Îți mai amintești ce simțeai atunci, la 15 ani?
La 15 ani, atunci când nu aveam echipă, aveam o foarte mare motivație să găsesc una și bineînțeles trebuia să rămân fit. Mă duceam aproape în fiecare zi în parc, să alerg dimineața și seara, nu tot timpul de două ori, dar mereu mergeam, mă antrenam singur. De fapt, aveam un coleg: câinele meu. Se numea Amos și eu îl numeam Ramos, că el era apărătorul. Trebuia să-mi ia mingea și chiar o făcea foarte bine și cumva m-a ajutat foarte mult asta să merg înainte.

Asta demonstrează și ambiția ta, pentru că poate alți copii de vârsta ta ar fi preferat să se ducă să se joace și să își vadă de viață în continuare.
Da, exact, pentru că mai ales când am fost mic, nu vedeam altceva decât fotbal, nu puteam să mă gândesc la altceva ce pot să fac eu. Și mai ales, să faci ceea ce îți place ție, ca muncă, este un vis și nu o văd ca o muncă, o văd ca o plăcere.

Apoi a urmat Londra. Adrian Avasâlcăi a povestit că te-a luat la AVA FC, echipa de seniori din fotbalul amator englez. Cum a fost pentru tine atunci, pentru că era echipa de seniori? Deci câți ani aveai tu, câți ani aveau colegii tăi?
Da, eu aveam tot vreo 15-16 ani și a fost important să mă antrenez într-o echipă, mai ales de seniori, ca să vezi cum e, pentru că diferența între juniori și seniori e foarte mare și nu e neapărat de calitate, dar și de mentalitate, adică atitudinea. Și da, cât timp am fost acolo, chiar a fost foarte bine.

Londra, apoi Rangers în Scoția. Cum a fost pentru tine din nou această trecere, o nouă schimbare în viața ta?
Da, eu când am fost în Londra, bineînțeles, căutam echipă acolo în Anglia. Am fost la foarte multe probe, eram la un colegiu de fotbal în Londra, care ajuta cumva jucătorii fără echipă să-și găsească una. Și făceau multe meciuri, la care veneau foarte mulți scouteri și acolo m-au văzut chiar multe echipe. Am fost în probe la echipe ca Leicester, Tottenham, Sheffield United, Brentford... Și era o problemă cu acte acolo, că dacă veneai în Anglia doar pentru fotbal, cumva nu îți dădeau actul pentru a juca. Și a venit Rangers, care tot acolo m-a văzut, m-a luat în probe pentru o săptămână și chiar țin minte că mi-a luat un bilet de avion din Londra până în Glasgow. Eu am rămas uimit, adică să am atâtea condiții și doar să fiu în probă. Am avut și cazare, tot inclus, m-am antrenat pentru o săptămână, țin minte, le-a plăcut, doar că voiau să mă vadă într-un meci. Și o săptămână după aia, m-au invitat la un meci amical și după o săptămână de la meciul amical mi-au oferit un contract. A fost o mare bucurie pentru familia mea, pentru că asta ne doream de când aveam 15 ani, de când aveam echipă, să ajung la o echipă mai ales de asemenea calibru.

Apoi ai venit să joci în România. Cum a fost trecerea asta? Atâția ani în străinătate și în diferite țări, să vii cumva acasă, deși pentru tine nu era tocmai acasă?
Da, a fost o schimbare destul de mare, pentru că eu, cum ai zis, sunt născut în străinătate. O schimbare bruscă, dar m-am acomodat foarte bine, colegii m-au primit chiar bine și cum am vrut eu să vin în România ca să ajung la o echipă de seniori, a fost chiar bine.

Și un mare impact asupra deciziei tale de a semna cu Hermannstadt l-a avut Dani Coman.
Da.

Îți mai amintești ce ți-a zis atunci pentru a te convinge să semnezi?
El atunci vorbea cu fostul impresar și da, și atunci îmi spunea că mă dorește foarte mult. Am văzut și eu cât de mult m-au dorit și asta pentru un jucător e foarte important, să fii dorit de o echipă. Cred că asta a fost ce m-a convins.

Cum a fost pentru tine perioada pe care ai petrecut-o la Unirea Ungheni?
Da, la Unirea Ungheni a fost o experiență bună. Liga a doua este un fotbal puțin mai, cum să zic?, mai pe luptă și acolo trebuie să înveți să te lupți, că orice minge e grea. A fost o experiență plăcută pentru mine și chiar m-am bucurat când am fost acolo.

Ai revenit în vară la Hermannstadt și ai devenit o piesă extrem de importantă din echipă. Spune-mi dacă simți o anumită presiune sau simți o responsabilitate mai mare acum, că ai și atenția și încrederea echipei?
Presiunea mi-o pun doar eu. Adică încerc să nu îi las pe alții să pună presiune pe mine. Eu sunt conștient de acest factor, doar că pe mine nu mă influențează așa de mult, pentru că atât timp cât am familia și prietenii lângă mine, nimic mă poate schimba.

Ce te enervează cel mai tare pe terenul de fotbal? Ce te scoate din sărite?
Ce mai mult mă enervează când primim gol.

Și ce simți în momentele acelea?
Mă enervez foarte mult și mă gândesc că după aia trebuie să dăm încă două, ca să întoarcem scorul.

Unde erai și ce făceai exact când ai aflat că ești convocat de Mircea Lucescu la echipa națională? Pentru vârsta ta este o reușită importantă.
Da, exact. Este chiar ceea ce își dorește fiecare copil de când era mic, cred. Și eram, țin minte, la masă înainte să plecăm în deplasare la CFR. Mi-a zis-o domnul Măldărășanu atunci și eu efectiv nu credeam. Am crezut că poate era o glumă, dar după aia când am primit și convocarea, când am văzut și pe Instagram convocarea, ușor-ușor am realizat. Chiar dacă și când am fost acolo nu-mi venea să cred.

Italia, Austria, Anglia, Scoția. Spune-ne câte un lucru pe care l-ai preluat din fotbalul din fiecare țară.
Italia, pasiune. Austria, perseverență. Anglia, seriozitate. Și Scoția, tărie.

Și dacă ar fi să alegi dintre cele patru țări, spune-ne ceva care te-a șocat cel mai tare și de ce.
Probabil de condițiile care le aveau în Anglia. Adică și pentru juniori aveau niște condiții minunate. Puteai să te concentrezi doar la fotbal și să faci performanță. Asta m-a uimit foarte mult, pentru că e important când ești la o vârstă fragedă să ai și un ambient care te ajută.

După atâtea academii și orașe, spune-ne ce are Sibiul diferit pentru tine.
Sibiul are diferit probabil liniștea. Liniștea și oamenii prietenoși.

Spune-ne câte limbi străine știi să vorbești?
Eu vorbesc germană, italiană și engleză.

Dacă ar fi să alegi câte un cuvânt preferat din fiecare limbă, care ar fi acela?
În germană, pentru că e un cuvânt foarte lung, e „Eichhörnchen”, care înseamnă veveriță. Și în italiană ar fi...

Sau poți și o frază, dacă îți place o anumită frază în italiană.
„Il dolce far niente”. Și în engleză, cuvântul preferat, „mate”. Că se zicea foarte mult „mate” în Anglia.

Și în română, alege și un cuvânt preferat în română.
Steag.

Dacă de mâine n-ai mai juca fotbal, ce crezi că ți-ar lipsi cel mai mult?
Mingea.

Ce ai fi făcut dacă nu ai fi ajuns fotbalist? Ce meserie crezi că ai fi avut?
Probabil profesor. Adică, oricum aș fi jucat fotbal, chiar dacă nu eram profesionist, că așa de multă plăcere îmi face. M-aș fi făcut profesor și pe lângă, și fotbal.

Ce alte sporturi îți plac?
Îmi place padel foarte mult, chiar dacă anul acesta nu prea l-am jucat. Alt sport... Poate tenis.

Ce te enervează pe tine cel mai tare la tine?
La mine? Că poate las multe lucruri la sfârșit, să le fac la sfârșit.

Dacă peste 5 ani te-ai uitat înapoi la Kevin de acum, ce ai spera să nu mai faci la fel?
Aș spera să facă chestiile din timp, adică să nu le lase la sfârșit, să nu se grăbească.

În încheiere, spune-mi care este cel mai bun sfat prost pe care l-ai primit în fotbal?
Să nu te gândești la greșeli, adică la greșeala pe care am făcut-o. După ce mi-a spus cineva așa ceva, îmi vine să mă gândesc mai mult la greșeală.