S-a născut în Nigeria, într-un loc care poate fi catalogat drept ”ghetou”. A plecat de acasă la 13 ani pentru a deveni fotbalist, deși tatăl său a insistat să-și cultive talentul la pictură. A ieșit repede din zona de confort și, în plină adolescență, a mers în Statele Unite. Mai târziu, a venit în Europa. Mai întâi, în Danemarca. Apoi, în România, la Universitatea Craiova. A acceptat fiecare provocare cu mult curaj și a devenit un om matur la o vârstă fragedă.

Monday Etim chiar nu este un jucător de fotbal obișnuit. Te convingi de asta din interviul acordat superliga.ro, în care își spune povestea fără a evita să vorbească despre momentele delicate sau despre cele în care a fost vulnerabil.

În primul rând, am vrea ca suporterii să te cunoască mai bine. Ne-ai putea spune povestea ta?
Dacă ar trebui să fac asta, ar trebui să stăm aici toată noaptea, dar o să încerc să fiu scurt. Numele meu este Monday Etim, am 26 de ani. Sunt din Nigeria, născut și crescut acolo. Am plecat de acasă când aveam 13 ani. M-am mutat în Camerun, într-o țară vecină din Africa. Am fost la o școală de fotbal, o academie, timp de trei ani, până la 16 ani. Am primit o bursă ca să merg la școală în SUA. Așa că a trebuit să plec din Africa pe un cu totul alt continent și să o iau de la capăt. Am fost la o școală privată în SUA, în Florida, ca să fiu exact, unde am petrecut un an și jumătate, până când am împlinit 18 ani. După ce am absolvit liceul în SUA, am primit primul meu contract de profesionist ca să joc la Los Angeles Football Club, în 2017. Am avut contract cu ei pe un an, dar am petrecut sezonul la Orange County, pentru că trebuia să capăt experiență. Eram încă foarte tânăr, proaspăt ieșit de pe băncile liceului. Și, da, am petrecut doi ani în SUA, în California, la Orange County, iar anul următor, în Texas, la Dynamo Houston. Apoi am venit în Danemarca, unde am petrecut următorii șase ani din viața mea jucând fotbal și pur și simplu trăindu-mi viața, trăindu-mi visul. Și acum sunt aici.

Spune-mi, cum este Calabar, locul în care te-ai născut?
E ceea ce numești un ”ghetou”, știi, spus în cuvinte simple. E locul în care trebuie să te zbați ca să îți câștigi existența. Nu ți se dă nimic, trebuie să muncești pentru tot. Așa am crescut, eu, familia mea, părinții mei. Tatăl meu a murit, dar mama mea și tata, pe vremea aceea, au fost nevoiți să muncească foarte mult ca să aibă grijă de noi. Nu le-a fost mereu ușor, pentru că și ei munceau din greu ca să își câștige traiul pentru ei înșiși. Și am crescut într-o familie numeroasă. Mai sunt șase copii, șase frați și surori, și cu mine, șapte. Așa că nu a fost ușor să crești șapte copii în astfel de condiții, crescând fără nimic. Eu provin dintr-o familie săracă. Așa că a fost greu, a fost greu să crești în Calabar. Dar sunt foarte recunoscător că a trebuit să cresc într-un astfel de mediu, pentru că tot ce am trăit m-a făcut omul care sunt astăzi. Așa că sunt recunoscător pentru asta.

Monday este un nume destul de interesant. Are o poveste în spate?
De fapt, poate că da. Ce îmi amintesc eu despre asta e că a fost cu mulți, mulți ani în urmă. Am avut o discuție cu mama mea, de genul: „De ce Monday? De ce m-ai numit Monday?”. Pentru că, de fapt, ce nu știu unii oameni este că, în familia mea suntem șapte copii, trei dintre noi avem nume de zile ale săptămânii. Eu sunt Monday, fratele cel mai mare se numea Friday, dar și l-a schimbat foarte repede când a crescut, și cel mai apropiat de vârsta mea se numea Sunday și el și l-a schimbat.

De ce nu ți-ai schimbat și tu numele?
Nu știu! Cum spuneam, am avut o discuție cu mama, de genul: „De ce m-ai numit Monday?”. Din câte îmi amintesc, cum spuneam, sunt amintiri foarte vagi, dar așa cum mi le amintesc eu, ea mi-a spus că, pentru că sunt al șaselea copil, iar sora mea este al șaptelea copil, tata și-a dorit mereu o fată. Așa că au tot încercat, au tot încercat și au ajuns să aibă șase băieți și o fată. Așa că, la un moment dat, cred că au rămas fără idei de nume. Pentru că tot aveau băieți, băieți, băieți, băieți, băieți. Iar când a fost rândul meu, cred că tata a zis: „Nu mai am nume de băiat. Trebuie să-i pui tu numele”. Și cred că mama a zis: „În ce zi a săptămânii suntem azi?”. Și i s-a spus: „E luni dimineață”. Și a zis: „Ok, o să-i spunem Monday deocamdată, pentru că și eu am rămas fără nume și putem să-i schimbăm numele mai târziu” sau ceva de genul ăsta. Așa cred că e povestea din spatele numelui. Nu a fost nimic prea complicat. A fost doar un lucru simplu. Și apoi aș fi putut să mi-l schimb, pentru că același lucru s-a întâmplat și cu frații mei. Așa că, aflând mai multe despre povestea din spatele numelui, am zis: „Oh, îmi place asta. O să-l păstrez așa cum este, pentru povestea din spatele lui”. M-am născut în casă, în camera mamei mele. Nu a fost la spital. Așa că tot ce ține de nașterea mea, de nume și de toate astea era atât de fascinant pentru mine. Și mi-a plăcut. Și am zis: „Nu o să schimb nimic la asta”.

Minunat. Și, din moment ce luni este începutul săptămânii, ne putem gândi la el ca la un nou început.
Exact.

Ai început la Kadji Sports Academy, același loc în care Eto’o și-a început drumul în fotbal. Cum era pentru tine pe atunci? Îți amintești? Cum arăta o zi din viața ta pe atunci?
Ei bine, cum am spus, era o academie. Și, pe vremea aceea, cred că era prin 2011 sau 2012 sau 2013, când am ajuns acolo, era una dintre cele mai bune academii din Africa. Așa că, pentru a intra în acea școală, fie plăteai taxa de școlarizare, fie primeai o bursă, iar eu am primit o bursă ca să pot intra. Trebuia să fii foarte bun. Așa că a fost un privilegiu, în primul rând, pentru mine, să ajung acolo cu bursă, să merg la școala din care au ieșit toate numele acelea mari, care au absolvit acolo, Eto’o fiind unul dintre ei. Era o adevărată legendă în școală, apropo. O zi obișnuită era grea, pentru că trebuia să mergem la școală dimineața, ca orice copil normal. Ne trezeam, ne pregăteam, mergeam la școală. Și apoi, când ne întorceam de la școală, trebuia să ne grăbim spre dormitoare, să ne schimbăm și trebuia să ieșim la antrenament, pentru că aveam și antrenamente. Așa că era haotic. Era greu. Era dificil. Era solicitant fizic, mental. Și eram foarte tânăr. Cum am spus, aveam 13 ani. Să treci prin toate astea fără niciun sprijin, dacă pot să o spun așa, pentru că familia mea era în Nigeria, iar eu trebuia să fac față unei limbi diferite, unei culturi diferite, unei mâncări diferite, unor oameni diferiți, de unul singur, la 13 ani. Și trebuia să trec prin această rutină în fiecare zi, singur. Așa că nu a fost ușor. A fost greu. Dar, cum am spus, toate luptele și sacrificiile într-un fel m-au făcut omul care sunt azi și m-au adus unde sunt astăzi.

Este dificil, în orașul tău natal, pentru tinerii jucători să devină profesioniști?
Absolut! Absolut! Acum că ai menționat asta, știi, problema este că există jucători talentați în Africa, peste tot, dar e greu să primești oportunitățile de a te pune în valoare pe o scenă mai mare, pe o platformă mai mare. Așa că uneori îmi rupe inima să știu că mulți dintre prietenii mei din copilărie, cu care am crescut jucând fotbal pe străzi, unii dintre ei fiind poate chiar mai buni decât mine, sincer, la anumite aspecte ale jocului, nu au avut șansa să ajungă la un nivel mai înalt sau la nivel profesionist pentru că nu au avut oportunitățile pe care le-am avut eu. Așa că am fost foarte privilegiat și binecuvântat. Desigur, aveam talentul și aveam potențialul, dar îmi doresc doar ca aceleași șanse și oportunități pe care le-am avut eu să le poată avea și alți oameni care nu au același acces. Așa că e greu. E greu să ajungi la nivel profesionist crescând în mediul și în circumstanțele în care am crescut eu în Africa, nu doar în Nigeria sau în Calabar, ci în Africa, în general.

Ne-ai povestit despre părinții tăi, dar aș vrea să te întreb dacă te-au susținut în decizia ta de a face fotbal, pentru că, la 13 ani, să îți lași fiul să plece, să-și părăsească casa…
Da. Asta e interesant, pentru că eram o adevărată pacoste pentru părinții mei, sincer, cu treaba asta. Pentru că ideea e că aveam pasiunea asta, pur și simplu nu putea trece o zi fără să joc fotbal. Și chiar dacă nu aveam ghete de fotbal, nu aveam haine frumoase, nu-mi păsa, voiam doar să dau în minge. Uneori jucam fără tricouri, uneori jucam fără încălțăminte, ne răneam, pentru că era foarte dur, nu era iarbă, erau pietre. Dar mă întorceam acasă plin de răni, sângerând, și a doua zi tot mergeam să joc fotbal. Așa că asta i-a pus pe părinții mei într-o situație foarte dificilă, pentru că încercau să își protejeze fiul, dar în același timp nu voiau să mă oprească din a-mi urma visurile. Deci, ca să mă întorc la întrebarea ta: mama a fost de partea mea, tata, absolut nu. Tatăl meu era foarte protector. Spunea tuturor: „Trebuie să oprim copilul ăsta. Dacă nu, o să se accidenteze și cariera lui o să se termine înainte să înceapă măcar”. Sunt foarte bun la desen. Pot să te pictez chiar acum, așa, cum stai acolo. Obișnuiam să fiu foarte bun. Nu știu cât de bun mai sunt acum, dar pe atunci eram foarte bun. Așa că el voia să merg mai mult pe partea de artă, pentru că se gândea: „Nu poți să te accidentezi doar pictând pe cineva. Nu-ți poți rupe piciorul, nu-ți poți răni genunchiul. Ai nevoie doar de mână, de ochi, de cap și pictezi”. Dar mama era genul: „Hai să-l lăsăm să exploreze. Niciodată nu știi ce poate ieși din asta. Da, bineînțeles, există riscul că se poate accidenta, la fel cum se accidentează și alți jucători, dar ce facem cu ceilalți oameni care ajung la nivel profesionist și își construiesc o viață din asta?”. Așa că a fost mereu acest conflict de interese între părinții mei când creșteam, dar, la un moment dat, momentul de cotitură pentru mine a fost când am primit bursa ca să merg în Camerun, la Kadji Sport Academy. Tatăl meu trăia atunci și și-a dat seama că aș putea ajunge la un nivel mai înalt și că aș putea face o profesie din asta fără ca el să mă oprească. Așa că sunt foarte fericit că am avut șansa să merg la Kadji Sports Academy, care, cum am spus, era una dintre cele mai bune școli pe atunci, pentru că asta i-a deschis un pic mintea tatălui meu, că poate chiar e posibil fără ca el să-mi stea în cale. Și atunci a început să mă susțină mai mult. Așa că, în final, am avut sprijinul ambilor mei părinți să mă lase să-mi urmez visurile.

Deci, dacă ți-am aduce o pânză, ai putea picta pentru noi, într-o zi? Poate?
Aș putea încerca.

Poate că ai putea încerca să pictezi stadionul, stadionul Ion Oblemenco.
Cum am spus, pot încerca, dar nu știu cât de frumos ar ieși acum, dar când eram mai tânăr, pentru că școala la care am fost avea și un curs de artă și eram în clasa de artă, așa că îți poți imagina, cu cât exersezi mai mult ceva, cu atât devii mai bun la asta. Se întâmpla acum 13–15 ani, nu știu cât de bun mai sunt. Doar ca să spun cum era atunci, ce conflict de interese exista între părinții mei, pentru că unul voia să-mi urmez visul în artă, iar celălalt voia să-mi urmez visul în fotbal. Dar mă bucur că, în final, s-au unit și mi-au susținut visul legat de fotbal.

Așa că acum creezi artă prin fotbal.
Exact, orice e posibil.

Spune-mi, cum a fost perioada ta în Statele Unite, cum a fost să te muți din Africa în SUA? Cum a fost pentru tine?
Aș spune că a fost o mare tranziție, pentru că a trebuit nu doar să plec din Nigeria în Camerun, ci acum să părăsesc Africa cu totul. Am crescut pe un continent, sunt obișnuit cu modul în care se fac lucrurile în Africa, cu modul în care sunt oamenii, cu felul în care ne tratăm unii pe alții, iar dintr-odată m-am trezit printre oameni de altă culoare. Ei sunt obișnuiți să facă lucrurile în felul lor. Așa că a fost o mare tranziție pentru mine. Aveam doar 16 ani, eram în adolescență. Dar, din fericire, eram foarte matur de la o vârstă fragedă, poate pentru că am plecat de acasă foarte devreme și a trebuit să cresc foarte repede. A trebuit să iau decizii uneori pentru mine însumi. A fost o mare tranziție pentru mine, pentru că a trebuit să mă adaptez la o nouă cultură. A trebuit să-mi fac prieteni noi, să mă obișnuiesc cu modul de viață din SUA. Era o provocare, dar pentru mine a fost bine pentru că eram într-o academie de fotbal, într-un spațiu închis, concentrat doar pe școală și fotbal. A fost un avantaj pentru mine. M-am simțit bine în SUA. Mi-am făcut prieteni buni, am învățat multe, atât profesional, cât și social.

Și după SUA a mai venit o tranziție mare pentru tine, pentru că ai ajuns în Europa.
Asta doar s-a adăugat pe lista mea de lucruri de făcut. Lista doar creștea și creștea. O nouă provocare. Dar, din nou, îmi plac provocările, pentru că, dacă treci prin copilăria prin care am trecut eu și nu-ți plac provocările, atunci ai o problemă mare. Așa că trebuie să le accepți și să scoți ce e mai bun din ele. Asta am încercat să fac, mai întâi când m-am mutat în SUA și apoi când m-am mutat în Europa. Nu știam la ce să mă aștept când m-am mutat în Europa, să fiu sincer! Când știam sigur că voi merge în SUA, urma să iau viza, mai ales atunci când eram încă în Camerun, am început să mă documentez despre SUA, te uiți la multe filme americane. Așa că îți faci o idee despre cum sunt americanii. Chiar dacă e o ficțiune în filme, tot îți faci o idee. Dar Europa, Danemarca mai exact… Eram gen: „De unde să încep?”. Nici măcar nu știam unde e Danemarca în Europa. Dar m-am pregătit mental pentru provocare. A fost un lucru bun, pentru că am încercat să mă pregătesc pentru ce e mai rău. Dacă se întâmplă, să fiu gata, să fiu pregătit. Iar când am ajuns acolo, am fost surprins. Singurul lucru care a fost provocator pentru mine când m-am mutat în Danemarca sau în Europa a fost vremea.

Mă așteptam să spui asta.
Da, dar, în rest, totul a fost foarte bine. Am întâlnit oameni buni și, din nou, am venit pentru fotbal. Așa că a fost ușor să mă integrez, pentru că aveam colegii de echipă cu mine, și a fost ok.

Care a fost cel mai mare șoc cultural, dacă îl putem numi așa, când te-ai mutat din SUA în Europa?
Cel mai mare șoc cultural? Aș spune că probabil partea socială. Și asta e o întrebare pe care am mai primit-o de câteva ori și trebuie să fiu atent cum o formulez, ca să nu calc pe coadă pe nimeni. Dar, în același timp, îmi place să fiu sincer. În SUA, uneori oamenii pot „să joace teatru” puțin. Se prefac ca să pară că sunteți prieteni sau că vă înțelegeți și chestii de genul ăsta. Dar nu știi cu adevărat intențiile lor. Nu știi cu adevărat unde vă situați când lucrurile devin serioase. Iar când am venit în Europa, în Danemarca, mai exact, oamenii se purtau mai simplu. Dacă îi place cuiva de tine, îți vei da seama. Dacă cineva petrece timp cu tine pentru că îi place cu adevărat compania ta, o să știi. Așa că, pentru mine, acolo era o diferență. Și nu aveam o problemă cu modul în care sunt americanii, cu felul în care era viața socială în SUA, dar mi-a plăcut mai mult când am venit în Europa, pentru că părea mai autentic. Asta aș spune din partea mea. Desigur, fiecare are dreptul la opinia lui.

Cum a fost pentru tine să trăiești o iarnă adevărată în Danemarca, pentru prima dată?
Vezi tu, asta e faza, pentru că eu am crezut… Am venit în Danemarca în iulie, cred, cam atunci. Deci, în mod normal, e vară, nu? Și atunci eram: „Sunt pregătit pentru câteva luni de vară și apoi sunt gata pentru iarnă”, pentru că agentul meu mi-a spus înainte să vin: „În Danemarca, e foarte frig iarna, trebuie să fii pregătit”. Am zis: „Ok, e bine că vin în iulie, măcar am câteva luni de care să mă bucur înainte”. Dar imediat ce am ajuns, am simțit că era deja iarnă, pentru că mă trezeam și uneori ploua, în ziua următoare bătea vântul, în ora următoare era… Dar apoi, când a venit iarna adevărată, am zis: „O, Doamne!”. A fost greu, să fiu sincer! A fost prima mea iarnă cu adevărat. Nu știam ce să fac, eram terminat. Eram vraiște. Toți cei din jurul meu știu că urăsc tot ce ține de frig. Urăsc când e vânt puternic, urăsc când ninge, urăsc când e frig, pur și simplu nu-mi place, pentru că am crescut în Nigeria, am crescut în Africa, am crescut în condiții calde, cu asta sunt obișnuit. Dar, cum am spus, totul ține de mentalitate. A trebuit să mă adaptez foarte repede, pentru că știam că asta e. Nu pot schimba vremea, asta e situația, așa că am făcut ce a trebuit să fac, a trebuit să supraviețuiesc, pentru că asta fac de când eram copil. Crescând pe stradă, trebuie să supraviețuiești. Te muți în Camerun, fără sprijin de familie, trebuie să supraviețuiești. Ajungi în SUA, cultură nouă, trebuie să supraviețuiești. Ajungi în Europa, iarnă, trebuie să supraviețuiești. E vorba de acel instinct de supraviețuire prin care trebuie să-ți găsești drumul atunci când lucrurile sunt în afara zonei tale de confort.

Ca idee, iernile aici, în România, nu sunt chiar atât de grele.
O să vedem.

Am citit undeva că, după un meci în care ai fost MVP în Danemarca, ai primit bilete la film ca premiu. E adevărat? Îți amintești la ce film te-ai dus?
Am avut mai multe astfel de premii. Nu-mi amintesc exact, dar îmi plac filmele de acțiune. A fost unul dintre filmele bune de acțiune. În Danemarca și Norvegia, ei sunt cunoscuți pentru genul ăsta de recompense, ouă și de toate. Fiecare club e diferit în ceea ce oferă pentru MVP. E ceva foarte comun. Au în comun faptul că dau bilete la film și chestii de genul ăsta. Cum am spus, e o cultură diferită.

Ai mai primit și alte recompense în afară de biletele la film?
Am mai primit și un voucher la cină la un anumit restaurant care era unul dintre sponsorii clubului. A fost frumos.

Monday, cum te simți aici, la Craiova?
Bine! Bine, ca să fiu sincer. Mai bine decât mă așteptam, dacă e să fim sinceri. Pentru că, așa cum am spus, înainte să vin aici nu știam la ce să mă aștept. Nu mai fusesem niciodată în România înainte. Craiova nu era un club pe care să-l fi știut dinainte. Dar, bineînțeles, după ce am aflat că vin aici, a trebuit să mă documentez, să caut informații. Dar chiar și așa, nu e același lucru ca atunci când ești aici, trăind totul în realitate. Așa că aș spune că, de fapt, mă simt mai bine. Mă simt bine aici. Mai bine decât mă așteptam, pentru că oamenii sunt chiar drăguți aici, ca să fiu sincer. Sunt foarte primitori, ospitalieri. Și, bineînțeles, suporterii. Îmi place mult felul în care sunt suporterii aici. Sunt foarte implicați. Desigur, unele lucruri sunt bune, unele sunt rele. E fotbal, știi cum e. Pentru că, evident, își doresc ce e mai bun pentru club. Dar viața în Craiova e bună. Mai bună decât mă așteptam. Asta pot să spun.

Care a fost prima ta impresie când ai pășit pe gazonul stadionului Ion Oblemenco?
Doamne, a fost ireal. A fost un moment ireal pentru mine. Îmi amintesc că eram acolo cu soția mea și cred că Marius era cel care trebuia să ne facă un tur al stadionului. Eu doar stăteam acolo, gen… „Incredibil”. Pentru că, atunci când ești copil, crescând, vezi genul ăsta de stadioane la televizor, vezi atmosfera. Și nici măcar nu era plin. În ziua în care am fost acolo să văd stadionul pentru prima dată, era gol. Dar era sentimentul acela de: „Dacă e atât de mare și de impresionant gol, imaginează-ți cum e plin”. Așa că aveam o mulțime de gânduri care îmi treceau prin minte și chiar a fost un moment ireal pentru mine. A trebuit să stau puțin și să-l procesez. Pentru că e ca și cum ai pleca de pe străzi, indiferent unde ești, joci doar, încerci să supraviețuiești, și, dintr-odată, stai în acest stadion mare, pe această scenă mare, pe astfel de platforme. Așa că, prima dată, a fost un moment ireal pentru mine, în care chiar a trebuit să-mi iau un moment ca să fiu recunoscător pentru ce mi se întâmplă. Pentru că, așa cum am spus, reprezintă un privilegiu și o oportunitate pe care foarte, foarte, foarte mulți de acasă, din diferite părți ale Africii și din întreaga lume, le doresc, dar nu le au. Așa că, pentru mine, să fiu acolo prima dată, am zis că sunt binecuvântat. Am fost foarte recunoscător pentru asta!

Pentru mine, se simte ca și cum stadionul te îmbrățișează. Datorită formei lui.
Da! Și te simți atât de mic. Ești doar un lucru mic, stând într-un stadion uriaș.

Primul tău gol pentru Craiova a venit într-un meci important, cel cu Noah, în Conference League. Cum a fost acel moment pentru tine?
A fost, de fapt, un moment pe care-l căutam, îl așteptam cu nerăbdare, abia așteptam să marchez un gol. Dar nu știam când și cum va veni. Voiam doar să marchez primul meu gol pe acel stadion. Dar mă întrebam: „Când o să vină?”. Doar așteptam, așteptam, așteptam. Și faptul că a venit într-un meci important ca acela, acasă, pe acel stadion, în acea atmosferă, din nou, a fost un alt moment ireal pe care l-am tot așteptat cu nerăbdare. Și nici măcar nu știam ce să fac. După ce am marcat, erau prea multe emoții în mintea mea și singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să privesc în sus și să spun: „Doamne, îți mulțumesc pentru asta!”, pentru că sunt doar un copil, care visa pur și simplu să joace fotbal și să facă asta. A fost un moment special pentru mine.

Mai am o singură întrebare despre acest subiect. Cum a fost relația ta cu Mirel Rădoi și cum ai reacționat când ai aflat că va pleca de la echipă? Te întreb asta pentru că jucătorii se atașează adesea de antrenorul care i-a adus.
E o întrebare bună. Nu am nimic de ascuns. În primul rând, am venit datorită lui Mirel, pentru că el a fost cel care m-a vrut aici. După ce am venit, bineînțeles, tot ce fac mereu când ajung la un club nou e să încerc să aflu cum sunt oamenii, pentru că astfel poți să-ți dai seama cum sunt lucrurile într-un club. Dacă staff-ul și conducerea sunt puțin dezorganizate sau așa ceva, probabil că clubul merge într-o direcție greșită, pentru că nu e structură, cultura e proastă și toate astea. Așa că a trebuit să fiu foarte atent la el și la staff-ul lui în primele săptămâni în care am fost aici și am fost impresionat. E foarte sincer, e foarte direct. Se vede că e foarte implicat, e foarte dedicat, foarte profesionist. Așa că tot ce ținea de el mi-a plăcut. Nu am avut nicio problemă cu el și sper că a fost la fel și din partea lui. Eu încerc să fiu profesionist, încerc să fiu prezent, încerc să fiu dedicat proiectului lui, felului în care vrea să joace, și așa mai departe. Când am aflat că va pleca, am fost puțin confuz. Am venit datorită lui și nu am apucat să fiu aici nici măcar două luni și am aflat că pleacă. Așa că, pentru mine, a fost puțin un moment confuz și nu am vrut să-mi bag prea mult nasul în ceea ce se întâmpla acolo, pentru că nu e treaba mea. Antrenorii vin și pleacă, jucătorii vin și pleacă, cel mai important lucru e clubul. Dar, bineînțeles, e mereu bine să ai claritate și am simțit că nu am primit claritatea pe care mi-o doream din toată povestea. Din nou, în același timp, este vorba despre respect. A trebuit să respect decizia, circumstanțele. El a venit la noi în vestiar, la toți, când pleca, și ne-a spus motivele lui, iar pentru mine asta a fost suficient. A trebuit doar să respect asta. Fiecare e diferit și cam asta pot să spun despre asta. Nu s-a întâmplat nimic mai mult.

Și în primul meci după ce Mirel a plecat, ai marcat al doilea tău gol, iar eu am fost acolo la primul gol, și am fost acolo și la meciul în care ai marcat al doilea gol.
Trebuie să vii la toate meciurile mele de acum încolo, ca să pot marca mai multe goluri.

Voiam să te întreb despre celebrarea ta la gol, pentru că e destul de interesantă. Așa că spune-ne, explic-o.
Vrei să știi povestea celebrării mele? Ei bine, am făcut două celebrări după ce am marcat în meciul ăsta. Cea cu bebelușul. Tocmai am avut un copil. Dar a doua este celebrarea mea originală. Nu e cine știe ce, nu e cine știe ce poveste în spatele ei, pentru că nici eu nu știu exact cum a apărut. Cred că treceam printr-o perioadă foarte grea. Cred că eram în Danemarca, pentru că am început să fac celebrarea asta în Danemarca înainte să vin aici. Aveam o perioadă dificilă în carieră. Nu știu ce se întâmpla cu mine. Cred că a fost când am pierdut copilul, primul meu copil. Soția mea a avut un avort spontan și a fost foarte greu în momentul acela. Și atunci mi-am spus: „Știi ceva, asta face parte din viață. Trebuie doar să închizi ochii și să mergi înainte”. Și orice îți apare în cale, dă la o parte, treci prin asta. Așa că am zis: „Închide ochii, mergi înainte”. Când îmi închid ochii, nu pot să merg înainte cu adevărat, dar pot să lovesc ceva, și când dau de ceva, am o singură opțiune: să continui să merg înainte. Trebuie să curăț drumul dinaintea mea pentru că nu am decât o opțiune, să merg înainte. Nu mă întorc înapoi, indiferent prin ce trec. Prin lucruri bune, prin lucruri rele, prin lucruri grele, trebuie să merg înainte. Asta e povestea din spatele întregii celebrări. Trebuie să merg înainte, orice ar fi.

Mulțumesc că ne-ai împărtășit povestea și că ai avut curajul să fii vulnerabil. La final, aș vrea să le trimiți un mesaj suporterilor Craiovei.
Sper că ați putut afla ceva mai mult despre mine. Nu sunt complicat, sunt un om simplu. Dacă ar fi să vă spun un singur lucru, ar fi să continuați să ne susțineți. Știu că nu e ușor uneori. Uneori avem momente grele, perioade grele, dar asta face parte din joc. Suntem o familie și sper să putem rămâne împreună ca o familie. În familii sunt momente bune și momente grele, dar ceea ce ne duce mai departe este atunci când rămânem împreună, uniți. Vă iubesc și sper să ne vedem curând!