”Înapoi la primii pași”, episodul 6. Tudor Băluță: „Datorită accidentării, nu din cauza ei, mi-am întâlnit soția”

„Când ajungi în seria cu accidentări, înseamnă că nu e bine”, ne-a spus Tudor Băluță, râzând. Cu toate acestea, pentru mijlocașul Universității Craiova, lunga perioadă de indisponibilitate a avut și ceva pozitiv. Atunci a întâlnit-o pe cea care avea să-i devină soție.

Tu ești unul dintre jucătorii care au revenit după o accidentare serioasă și de asta am și vrut să vorbesc cu tine. Voiam să te întreb dacă îți mai amintești momentul în care te-ai accidentat și dacă ai putea să îl relatezi.
Am avut, din păcate, mai multe accidentări. Acum, bănuiesc că vă referiți la cea de când eram în Anglia. Da, a fost dificil pentru că, dacă țin bine minte, a fost cumva un an și jumătate, cu o perioadă de o lună, o lună și jumătate cu Jocurile Olimpice, în care am reușit să mă antrenez cu echipa națională U23 și să particip la JO. Dar aparițiile mele acolo au fost singurele apariții pe teren în decursul a mai bine de un an și jumătate. Cred că un an și 8 luni sau ceva de genul, alea au fost singurele două meciuri în care am jucat. Adică în 5 zile am jucat 10 minute și nu știu, 15 minute, 20 minute. Am avut două operații în perioada asta. La picior, la metatarsian, la piciorul stâng. Sunt multe de spus. În mod normal, era o accidentare care n-ar fi necesitat atât de mult timp de recuperare, însă, din păcate, după prima operație, mi-a recidivat, am simțit din nou durere atunci, la Jocurile Olimpice, și m-am dus imediat în Anglia, m-am operat din nou. Cred că ăla a fost momentul cel mai dificil, pentru că mă așteptam, după a doua operație, fiind și înapoi la Brighton, după împrumutul la Dinamo Kiev, că se vor ocupa foarte bine oamenii ăia de mine. Și chiar au făcut-o, nu zic că nu. Erau foarte interesați de a-mi oferi tot ce am nevoie pentru a mă recupera cât mai bine. Din păcate, a venit noiembrie-decembrie și era un moment în care ar fi trebuit să trec la pasul următor, și anume antrenamente cu echipa. Am făcut un antrenament sau două și am simțit că ceva nu e în regulă din nou. Am făcut iar niște teste, s-a dovedit, într-adevăr, că fractura aceea pe care o aveam din nou încă nu își revenise cum trebuia și ăla a fost cel mai dificil moment, pentru că deja veneam după aproape un an de zile în care, cum v-am spus, aproape nu jucasem deloc și, fiind zi de zi în sală, tratamente, departe de echipă, văzând jucătorii cum trec prin sală, după aceea se duc pe teren și așa mai departe, iar eu rămâneam acolo în fiecare zi, era dificil, normal! Și a fost greu atunci. Și atunci cumva mi-au și dat de înțeles că sezonul pentru mine e terminat, pentru că a treia oară în decurs de un an a trebuit să-mi pun gheata aceea specifică la picior, să-mi imobilizeze glezna și, automat, și metatarsianul. Din nou în cârje, din nou cu gheata aceea. Țin minte chiar că m-au lăsat acasă de sărbători, deși acolo, în Anglia, nu e pauză în perioada, dar au realizat și ei ce impact poate avea asupra mea toată povestea asta și mi-au zis: „Du-te acasă, stai cu familia de sărbători două săptămâni, liniștește-te, deconectează-te de fotbal și te-ntorci după aia și dai drumul iar la treabă”. Și așa a fost. Dificil! Chiar aveam colegi care îmi ziceau că mă vedeau în fiecare zi în sală, în fiecare zi în sală, în fiecare zi în sală și îmi ziceau că „Nu înțeleg cum faci, nu înțeleg cum reușești”. Nu sunt primul, nici ultimul, din păcate, care trece prin așa ceva. Dar e dificil! Nu e ceva ce-ți dorești, nu e ceva la care te aștepți. Vrei să fii pe teren, vrei să fii acolo alături de colegi, vrei să faci ceea ce îți place cel mai mult, ceea ce te face fericit. Dar e o alt fel de muncă pe care trebuie să o iei ca atare și să încerci la fel cum încercam pe teren, încercam și în sală să dau tot ce am mai bun.

Cât de mare a fost durerea fizică?
Durerea fizică, sincer, nu a fost extraordinar de mare, însă era o durere care nu îmi permitea să fac mai nimic pe teren. Nu poți să te lupți cu anumite chestii, nu poți să te lupți cu organismul, oricât de mult ți-ai dori. Decât să faci alte prostii după aia, să faci lucruri și mai grave, mai bine asculți de oamenii din jur și faci ceea ce ai de făcut. Dar, sincer, durerea fizică nu a fost așa mare. E dificilă mai mult munca aceea, zi de zi în sală, în piscină, tratamente, incapacitatea de a merge normal. Spre exemplu, în Ucraina, când m-am accidentat inițial, era luna ianuarie, dacă nu mă înșel, ianuarie-februarie, și ningea foarte tare afară și eu eram cu cârjele și cu gheata respectivă în picior, mi-era destul de greu. De aceea, de multe ori, alegeam să rămân la bază, să dorm la bază decât să mă mai duc acasă, mă plimbam... Oricum, dimineața trebuia să fiu înapoi la tratament și preferam să stau acolo și cred că mare parte din timpul meu acolo l-am dormit la bază, tocmai din cauza asta.

Care au fost primele gânduri pe care le-ai avut atunci când ai realizat că ai o accidentare gravă?
Da, cum am zis, mai trecusem prin accidentări înainte. Te afectează, normal! Inițial, e perioada aia în care nu știi că e o accidentare, spre exemplu, cum a avut colegul nostru Mihnea Rădulescu, care imediat îți arată că e ceva important, ceva grav. La mine, a fost o durere care cumva persista, mă deranja și care la un moment dat a devenit foarte puternică. Dar o perioadă mă gândeam: „Sper să nu fie ceva grav, sper să nu fie asta”. Cred că e gândul oricărui jucător și al oricărui sportiv când simte o durere. Încerci să te gândești și încerci să speri că nu e ceva atât de grav pe cât ar putea fi. Cum am spus, din nou, sunt accidentări mult mai grave decât ceea ce am avut. Din păcate, am avut cumva ghinionul, să zic, să se țină de mine accidentarea respectivă o perioadă îndelungată. Dar e frustrant, cred că ăsta e sentimentul, e frustrant. Mai ales că eram la Dinamo Kiev atunci și eram împrumutat până la finalul sezonului, mersesem acolo cu gândul să joc, să joc cât mai mult, să demonstrez ceea ce pot, să ajut echipa. Cumva mi-a fost luată șansa asta de a juca mai mult și e frustrant, mai ales că atunci veneau și Jocurile Olimpice, la care până la urmă am ajuns, dar am jucat foarte puțin. Și în al doilea meci în care am jucat am simțit din nou durerea aceea puternică. Atunci am simțit o durere mai puternică. Cred că atunci a fost singura dată în care am simțit o durere mai tare. A fost un pas mai puternic pe care l-am pus în gazon și am simțit ca o tăietură, ca un cuțit în picior acolo și mi-am dat seama imediat că ceva nu e în regulă, cu siguranță! Dar da, frustrare, dezamăgire, tristețe. Dar, cum am zis, nu poți să te afunzi prea mult în astfel de sentimente, în astfel de gânduri pentru că ține de fiecare să muncească cât mai mult după aceea când se recuperează, să dea tot ce are mai bun, cum am zis. Dai tot ce ai mai bun pe teren pentru că poți să faci asta. Nu poți să faci asta, dai tot ce mai bun în sală. Dai tot ce ai mai bun la tratament, ești atent acolo, asculți ce spune fizioterapeutul. Dai ce ai mai bun în piscină, poate când faci exerciții specifice.

De la acea accidentare a fost aceea prima operație pe care ai suferit-o în carieră până atunci sau ai mai avut și altele?
Mai avusesem înainte, mai avusesem pe la vreo 16 ani o operație la menisc, la genunchiul drept. Și de atunci, de la operația asta, la picior, am mai avut două operații în zona abdomenului și aductorilor, pubalgie, dacă e un termen cunoscut în fotbal mai ales, e o accidentare specifică sporturilor precum fotbalul, prin care am trecut și eu. Asta a fost și ultima accidentare mai importantă pe care am avut-o acum un an și jumătate. Din păcate, am mai trecut și prin alte operații. Riscul meseriei, cum se spune. Face parte din viața de sportiv, din viața unui fotbalist. Sunt și cazuri fericite de jucători, care poate nu au o operație în întreaga carieră. Nu m-am uitat pe statistici sau ceva de genul, dar cred că sunt mai multe cazurile celor care au măcar o intervenție. Nu e un capăt de lume, dar nici plăcut nu e.

Cât timp ai absentat în total?
Toate accidentările sau doar perioada respectivă?

În perioada respectivă, până ai revenit din nou pe teren și ai rămas.
Cum am zis, m-am accidentat, cred că era ianuarie 2021. Am revenit puțin pe teren în, nu mai știu când au fost Jocurile Olimpice, exact sfârșitul lunii iulie 2021, începutul lunii august, după care din luna august cred că am jucat din nou în iulie sau august anul următor. Deci am avut aproape un an fără să joc. Asta a fost cu siguranță cea mai lungă perioadă din carieră în care nu am putut să joc.

În astfel de perioade nu doar fizicul e afectat, dar și psihicul. Voiam să întreb dacă ai simțit nevoia să apelezi la specialiști, la profesioniști?
Cei de la Brighton aveau departament de psihologie în club. Mi-au oferit ajutorul, am avut anumite discuții cu ei în anumite momente. Însă, sincer, am avut suportul familiei, suportul prietenilor, evident, dar, nu știu dacă e un lucru bun sau un lucru rău, încerc să mă descurc singur, să trec prin greutățile astea care îmi apar în față singur. Dar, evident, că există nevoie și de ajutor, nu doar mental, cât și lucruri banale. Țin minte, după Jocurile Olimpice, când m-am operat în Anglia, a venit mama și a stat cu mine o săptămână sau două și mă ajuta cu tot ce aveam nevoie. Să mă mișc un pic dintr-o parte în alta. Era mai greu atunci. Imediat după operație era mai greu, era și mai inflamat piciorul, aveam și anumite dureri. Perioada aceea e mai dificilă. La fel și după ultima operație pe care am suferit-o, la aductori, am avut parte de sprijinul soției mele. Atunci a fost, sincer, ca viață de zi cu zi... După operația de anul trecut a fost un pic mai dificil. Fiind la ambele picioare, ambii aductori, îmi era destul de greu să mă mișc. Aveam nevoie să îmi ridice picioarele, să mi le pună în pat. Chiar nu puteam să-mi folosesc picioarele și era dificil. Spre exemplu, la piciorul stâng, când am avut operația, măcar mergeam într-un picior, mă puteam folosi de unul, dar acum am avut la ambii aductori și aveam ambele cârje și picioarele mi le târam ușor. Era greu! Și mă ajuta ea, mă ajuta de dimineață până seara să mă îmbrac, să mă schimb, să mă mișc, să mă pun în pat, să mă dau jos din pat. Timp de o săptămână cam așa, după care am început să mă mișc mai ok. Ai nevoie de ajutor, ai nevoie și de sprijin cu siguranță! Îmi place, apreciez sprijinul celor din jur, dar mă consider o persoană puternică care poate face față oricărui obstacol.

Cred că este totuși destul de dificil pentru un sportiv profesionist să aibă nevoie de alți oameni, să depindă de alți oameni, mai ales în prima săptămână atunci când ai și toate emoțiile alea și încărcătura aia.
Da, e greu!

Trebuie să cedezi controlul altcuiva.
Totul se schimbă imediat. Poate cu câteva zile în urmă erai puternic, jucai, te antrenai și dintr-o dată, îți aduce cineva mâncarea în pat sau chestii de genul ăsta. E ciudat, cred că ăsta e termenul! Dar ajutorul celor din jur, clar, e important, mereu am apreciat, mereu apreciez și eu, oricând, dacă pot ajuta pe cineva aflat într-o situație de genul cu mare drag aș face-o și o voi face în cazul în care va fi vreodată vreo situație de acest fel. Da, depinzi de oameni, nu mai depinzi doar de tine și e puțin ciudat. Sunt, cum am zis, momente și momente în viață, în carieră. Treci prin ele... E ceva pentru care sunt recunoscător, sincer. Sunt recunoscător pentru toate momentele prin care am trecut în viață, atât bune, cât și mai puțin bune. Consider că poate am avut nevoie la momentele respective să trec prin ele. Mi-au schimbat puțin mentalitatea, puțin perspectiva asupra sportului, asupra fotbalului, asupra vieții, deci am încercat să iau totul ca atare și să rămân cu lucrurile pozitive.

Ai simțit teamă atunci când ai început să te antrenezi după o recidivă? Te-ai gândit în momentul în care ai reluat antrenamentele acelea cu echipa că s-ar putea întâmpla din nou?
Există, normal! Cred că pentru oricine există un anumit nivel de teamă, poate unii îl au mai mare, alții, mai mic, dar există cumva. Însă, sincer, în primele zile te obișnuiești iar, te adaptezi. M-a călcat cineva pe picior chiar acolo la un antrenament și instinctul a fost... M-a șocat puțin, dar după aia am alergat, am văzut că e ok și am zis: „Ok, e bine, merge”. Și după aia începi ușor, ușor... Ești mai agresiv din nou, faci o alunecare, o intrare prin alunecare, sari ca înainte, faci un sprint, o schimbare a direcției și când vezi că te simți bine și ești ok, îți recâștigi încrederea. Contează mult. După accidentare, ai nevoie de o perioadă să-ți recâștigi încrederea în tine, în corpul tău, în posibilitățile tale și, totodată, evident, în felul în care alergi, felul în care te informezi din teren, felul în care îți preiei mingea, felul în care pasezi mingea sunt lucruri care necesită o perioadă de adaptare după accidentări de lungă durată, evident!

Spune-mi, te rog, cum este senzația aia atunci când ieși să te încălzești pe margine, știind că urmează să te întorci pe teren?
Frumos, da. Țin minte, pentru mine s-a întâmplat fiind în tricoul Farului, la momentul respectiv. Da, eram nerăbdător, eram nerăbdător, sincer! La momentul respectiv, jucasem deja un meci sau două amicale. Mă simțeam bine, mă simțeam puternic, mă simțeam sănătos și așteptam să vină momentul debutului, să zicem redebutului. Și m-am bucurat, țin minte, chiar că am intrat și m-am simțit foarte bine meciul ăla. A fost un meci egal, un 0-0 acasă, dar am intrat bine și cu poftă de joc. Cred că, așa cum am spus și referitor la perspectivă, după accidentarea asta de lungă durată, am încercat să-mi setez un obiectiv personal, și anume de a mă bucura mai mult de fotbal și de meci, de antrenamente, de ce fac zilnic pe teren și în afara lui. Îmi propun mereu, mai ales la meci, să mă bucur cât de mult posibil de tot ce fac, de meciul respectiv, de fiecare meci în parte, pentru că am simțit ce înseamnă să nu pot să fii acolo pe teren. Îmi dau seama cât de fericit mă face să fiu acolo și vreau să simt asta meci de meci.

Spune-mi cum se simte când revii după o perioadă atât de grea să reușești să câștigi titlul de campion în România. Simți așa că a fost ca o recompensă?
Da, sincer da. A fost ceva la care nici eu poate nu mă așteptam, deși am venit cu gândul atunci la Farul, țin minte că vorbeam cu domnul Hagi la momentul respectiv și i-am zis că simțeam că avem un lot foarte bun, o echipă foarte bună la momentul respectiv și i-am zis că: „Anul ăsta câștigăm un trofeu 100%”. Și așa s-a întâmplat din fericire. A fost frumos. A fost un sezon special, mai ales revenind după o perioadă îndelungată fără a juca. Am avut un sezon bun atât cu echipa, cât și eu, personal. Am revenit la echipa națională, ceea ce pentru mine era un obiectiv și e mereu. Am avut performanțe bune la echipa de club, meciuri foarte bune A fost un moment, un sezon de vis să zicem, sincer! Probabil cel mai frumos din cariera mea de până acum. A contat mult și suportul soției mele. De asta zic trebuie să încerci să iei lucrurile frumoase. Mi-am întâlnit soția cumva datorită accidentării. Nu din cauza, ci datorită accidentării. Mi-am întâlnit soția pentru că eram în Barcelona, după ce se terminase sezonul respectiv la Brighton. Îmi expirase contractul cu Brighton. Am stat timp de două luni acolo, tocmai ca să lucrez cu niște preparatori fizici și niște fizioterapeuți, să mă pun cât mai bine pe picioare pentru momentul în care voi semna cu viitorul meu club, care până la urmă a fost Farul. Și, stând în Barcelona două luni, soția mea, la momentul respectiv, studia în Madrid, dar a făcut un internship de șase luni la Barcelona, la Amazon, și așa s-a nimerit să ne cunoaștem acolo. Asta a fost acum trei ani jumătate. Cum am zis, e soția mea în momentul ăsta. Mă bucur și pentru momentele grele din viață, pentru că îți aduc și lucruri frumoase!

În încheiere mi-ar trebui să lași un mesaj pentru alți jucători care poate se vor confrunta cu o astfel de accidentare sau cu o accidentare gravă. Ce crezi că ar fi important pentru ei să știe?
Fiecare reacționează în felul său, fiecare are modul său de a înfrunta astfel de provocări, însă ce pot să spun e, cum am zis, dacă în fiecare zi pe teren vrei să fii cel mai bun, încearcă să fii și în sală, acolo, cel mai bun. Să dai tot ce ai mai bun în fiecare zi, să respecți ceea ce oamenii din jur îți cer să faci, și anume fizioterapeuți, doctori și așa mai departe. Să ai încredere în tine, cu siguranță, că se cam pierde. Se cam pierde fiind accidentat, mai ales la revenirea pe teren, ești un pic amețit. Să muncești mult, să ai disciplină și să ai încredere că până la urmă totul o să fie ok!