Jovo Lukić: „Am simțit datoria de a deveni fotbalist!” Interviu cu jucătorul etapei 28

Prima aventură a lui Jovo Lukić în România nu s-a încheiat ideal. După doar două goluri marcate în 31 de meciuri jucate pentru Unviersitatea Craiova, clubul din Bănie a decis să renunțe la serviciile sale. Atacantul bosniac deja se gândea la o revenire în țara natală, când a apărut o ofertă din partea celeilalte „Universități” din Superliga, Cluj. Iar răspunsul său a venit pe loc, fără ca factorul financiar să cântărească în vreun fel, după cum ne-a recunoscut chiar el, în interviul exclusiv pe care l-am realizat.

Lukić i-a răsplătit încrederea lui Ioan Ovidiu Sabău, fostul antrenor al lui U Cluj și a marcat chiar la debutul în tricoul „șepcilor roșii”, o dublă cu Metaloglobus în prima etapă. De atunci a reușit trei duble în Superliga, ultima chiar în etapa cu numărul 28, în poarta lui FC Botoșani, motiv pentru care a primit și titlul de jucătorul etapei. Atacantul este golgheterul lui U Cluj, dar și al Superligii, cu 13 goluri marcate, la egalitate cu Alex Dobre și pare că mai are multe de arătat până la finalul sezonului.

Povestea lui Jovo Lukić

Am stat de vorbă cu Jovo Lukić, care ne-a spus, cu zâmbetul pe buze, cum a fost să îl aibă pe tatăl său antrenor, dezvăluind un episod mai „tensionat” între cei doi, cum a ales să vină în România și cine l-a ajutat în perioada în care a semnat cu Craiova, dar și ce cântec al galeriei lui U Cluj îi place cel mai mult.

Jovo, spune-ne, cine este Jovo Lukić? Cum te-ai descrie?
Jovo Lukić este un tip umil din Bosnia. Nu-mi place să fiu în centrul atenției. Îmi place doar să fiu o persoană normală, să nu fiu, nu știu... sub lumina reflectoarelor. Doar să fiu calm, să-mi trăiesc viața în pace și asta e tot.

Cum a intrat fotbalul prima dată în viața ta? La ce vârstă ai început?
Am început să joc fotbal pe la vârsta de cinci ani, pentru că tatăl meu era antrenor în Bosnia. Eram tânăr și mereu voiam să fiu cu el. Când avea antrenament cu echipa lui, eu eram acolo, în spatele terenului, jucând fotbal. Și așa a început totul.

Crescând, ți-au plăcut și alte sporturi? Sau a fost doar fotbalul pentru tine?
Nu, obișnuiam să joc de toate cu prietenii mei. Jucam baschet, chiar și baseball. Nu știam regulile sau altceva; doar am văzut că există baseball și am făcut pariuri. Luam mingile alea și începeam să le lovim, să alergăm. Nu știam nimic, dar ne jucam. Ne făceam propriile reguli.

Ai fost mereu atacant? Sau ai încercat și alte poziții când erai mai tânăr?
Nu, mereu am fost atacant. Dar uneori, când era nevoie la echipele de juniori — sub 15 ani, cred — am jucat mijlocaș central. Și o dată am jucat chiar fundaș central.

Cum a fost acea perioadă?
Doar un meci, și am marcat un gol. A fost dintr-un corner sau o lovitură liberă laterală, nu-mi amintesc exact.

Nu vrei să încerci asta și acum?
Nu, sunt bine pe poziția mea.

       „Tata mi-a spus odată: ‚Dacă îmi mai răspunzi, intru pe gazon și îți trag o palmă!’”

Când jucai la echipele de tineret, antrenorul tău era tatăl tău?
Da. Dar eram în liga a treia din Bosnia. Am sărit peste Under-19; m-am dus direct la prima echipă cu tatăl meu. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: a fost un pic ciudat pentru tatăl meu, deoarece trebuia să-și pună fiul pe poziția de atacant. Nu a vrut la început, dar președintele clubului i-a spus: „Liniștește-te, bagă-l, joacă bine!”. Și am început... cred că am marcat 28 de goluri. Aveam 16 ani în liga a treia.

Am promovat într-un rang superior, dar am avut o problemă la spate pentru că am crescut 20 de centimetri în acel an. Prea mult. Iar mușchii nu pot ține pasul atât de repede cu oasele. Am avut și ceva probleme cu inima, nu știu... Au fost șase luni foarte dificile pentru mine. După aceea, am fost ca nou. Durerea a dispărut, am început să joc din nou. Am marcat vreo 11 sau 12 goluri în divizia a doua. Am rămas acolo, iar după aceea am avut multe împrumuturi în ligile inferioare, dar în final am ajuns în prima ligă din Bosnia. M-am transferat de la Sloga Doboj la FK Krupa, iar după aceea am plecat la Borac Banja Luka. Am stat acolo patru ani, iar după patru ani am venit aici, în România.

De ce a fost tatăl tău împotriva faptului ca tu să joci ca atacant?
Nu a fost împotriva postului în sine. Era ceva de genul... se simțea ciudat să-și pună propriul fiu să joace înaintea altora. Dar avea dreptul să mă bage, pentru că jucam bine.

Ai spus odată că faptul că l-ai avut pe tatăl tău ca antrenor a făcut lucrurile mult mai grele pentru tine. De ce?
Îmi amintesc o fază dintr-un meci. Am tras de la vreo 16 metri, am ratat, iar el a strigat la mine să marchez. M-am întors spre el și am făcut un gest cu mâinile, zicând: „De parcă n-aș fi vrut să marchez!”. El n-a spus nimic atunci, dar eram în alt oraș și aveam 55 de minute de mers cu mașina până acasă. Știam ce urma să se întâmple în mașină. Mi-a spus: „Încă o dată dacă îmi mai răspunzi pe teren, intru direct pe gazon și îți trag o palmă!”. Am zis: „Ok, gata”.

Ai simțit vreodată presiune din partea lui să devii fotbalist?
Nu am simțit presiune, ci mai degrabă o datorie. Am vrut ca el să fie mândru de mine, pentru că a fost un fotbalist bun; a jucat în Turcia pentru Trabzonspor. Am vrut să continui la fel. Dar acum am un fiu și nu mă gândesc așa. El nu trebuie să fie fotbalist. Vreau doar să fie sănătos; ceea ce va decide el să fie, va fi decizia lui.

Care este cel mai bun sfat pe care ți l-a dat tatăl tău?
Doar să fii calm. Să nu te enervezi ușor și să ai respect pentru toată lumea. Nu contează nația; ai același respect pentru toți și Dumnezeu te va răsplăti.

Când a fost cel mai dur critic al tău?
Desigur, când pierdem. Avem niște discuții, dar le țin pentru noi doi.

Mama ta cum s-a adaptat într-o familie unde totul se învârtea în jurul fotbalului?
Ea a fost, de asemenea, jucătoare de handbal. Deci avem sportul în sânge. Când a născut prima dată, avea 25 de ani, iar după aceea s-a lăsat, pentru că e dificil pentru femei. Mama mea a născut cinci copii. Eu sunt al cincilea; am patru surori mai mari. Înțeleg cum a decurs viața ei.

Ești singurul băiat din familie?
Da. L-am întrebat pe tatăl meu dacă și-a dorit un fiu, iar el a spus: „Nu, am vrut cinci copii”.

Cum este să crești cu patru surori?
Am trei surori mult mai mari decât mine (cu 15, 14 și 10 ani mai mari). Cea mai mică este cu doar doi ani mai mare decât mine, așa că am avut cea mai bună conexiune cu ea.

„Știam în mintea mea că voi ajunge la Craiova într-o zi”

Cum a apărut oportunitatea de a veni în România?
Nu știam multe despre liga română, dar am un prieten care joacă aici de șase ani, Elvir Koljić. Îl urmăream. Am avut un parcurs similar: amândoi am jucat la Krupa, apoi la Borac, iar apoi la Craiova. Știam în mintea mea că voi ajunge la Craiova într-o zi. S-a întâmplat. Poate e destinul.

Cum e să-l ai pe Koljić ca rival?
El a fost și este fratele meu, nu un rival. M-a ajutat foarte mult. Când am venit, nu știam deloc română; parcă auzeam chineză. Acum înțeleg mare parte și pot comunica lucrurile de bază. El m-a ajutat și pentru că, atunci când am ajuns în România, am aflat că soția mea este însărcinată. Nu știam ce să facem, dar el și prietena lui ne-au ajutat enorm. Sunt recunoscător.

Care e propoziția ta preferată în română?
Cea de bază: „Ce faci?”.

Care e mâncarea ta preferată?
Pastele.

Ce te-a surprins cel mai mult în România?
M-a surprins că avem mâncare similară: sarmale, scăriță, porc... mâncăm cam aceleași lucruri. Singurul „șoc” a fost limba. Mă așteptam să fie similară, fiindcă suntem balcanici, dar e total diferită. Doar unele cuvinte seamănă, ca „măsline” – noi spunem „măslina”.

Cum ai descrie perioada ta la Craiova?
A fost o perioadă minunată, mi-am făcut mulți prieteni. Fotbalistic însă, cred că nu am primit o șansă reală. Cred că ar fi trebuit să mă mai țină șase luni pentru adaptare. Dar planurile lui Dumnezeu sunt neașteptate. Am venit la Cluj și totul a început bine, deci nu mă pot plânge. Pentru mine, e cel mai bine la Cluj.

„Nu m-am gândit de două ori să semnez cu U Cluj. Nu mi-a păsat de bani, am vrut doar să demonstrez”

Cum s-a produs transferul la U Cluj?
S-a întâmplat brusc. După Craiova, aveam un sezon prost — două goluri pentru un atacant e ca și cum n-ai fi făcut nimic. Mă așteptam să-mi găsesc greu un club sau să mă întorc în Bosnia. Dar un prieten m-a sunat: „Vrei la U Cluj? Antrenorului îi place de tine”. Îi sunt recunoscător domnului Sabău că m-a adus. Nu m-am gândit de două ori. Nu mi-a păsat de bani, am vrut doar să demonstrez.

Cum te-ai adaptat la Cluj?
A fost dificil la început, nu știam ce va urma. Dar colegii m-au primit foarte bine. Nu s-au uitat ciudat la mine că am avut un sezon prost. Asta e tot ce ai nevoie: să fii acceptat și să ajuți.

Te așteptai să fii golgheter?
Nu mă așteptam să fiu golgheterul ligii. Este o onoare. Dar un singur jucător nu poate face nimic singur; dacă nu ai o echipă bună, ești distrus.

Ce ai simțit la primul meci pe Cluj Arena?
M-am simțit ciudat. Jucam cu UTA, era foarte cald, soarele era puternic. Am fost dezamăgit că am făcut doar 1-1 la primul meci acasă, dar acesta este fotbalul.

Ce crezi despre fanii lui U Cluj?
Sunt cei mai buni.

Un moment memorabil la U Cluj?
După ce am marcat trei goluri cu Hermannstadt, fanii au făcut un cântec nou special pentru mine: „Jovo-gol!”. Apreciez enorm.

Cum ți-ai descrie stilul de joc?
Nu vreau să spun, ca să nu le fie ușor să mă blocheze! Glumesc. Cred că dacă nu sunt 100% în meci, nu pot face nimic. Atacanților li se întâmplă: dacă crezi că vei marca ușor, karma te pedepsește. Acum merg 100% la fiecare ocazie. Vreau să rup plasa de fiecare dată.

Ce te frustrează la tine?
Uneori sunt prea politicos. Dar când cineva mă lovește intenționat pe teren, nu mai sunt. Nu este fair-play și atunci mă enervez.

Ce ai fi făcut dacă nu erai fotbalist?
Probabil aș fi avut un fast-food, aș fi fost un master chef care făcea burgeri. Îmi place să gătesc; soția poate confirma. Locuiesc singur de la 17 ani, deci a trebuit să învăț. Îmi chem colegii la masă și sunt mereu surprinși că gătesc bine.

Ce faci diferit acum față de perioadele proaste?
Nu știu! Mănânc la fel, mă comport la fel. Probabil trebuia să se „lege” cu echipa și s-a întâmplat.

Descrie-te într-un singur cuvânt.
Buldozer.

Continuă propoziția: „U Cluj este...”
Viață. E atât de frumos.