În prezent, Alexandru Chipciu are 37 de ani, iar în unele meciuri ale lui U Cluj joacă de parcă e la prima tinerețe. Încă este titular indiscutabil al „șepcilor roșii’, iar asta spune multe atât despre mentalitatea sa, cât și despre pregătirea din spatele fizicului său, care îl face să țină pașii cu tinerii jucători cu care împarte vestiarul. Dar, drumul său în fotbal se putea încheia brusc, în urmă cu nu mai puțin de 13 ani, când a suferit o accidentare mai gravă decât părea inițial.
„Cea mai gravă accidentare pe care am tratat-o” a numit-o doctorul Ion Corodean, cel care l-a și operat pe Chipciu atunci când i s-a sugerat că ar trebui să-i transmită fotbalistului că ar trebui să își pregătească retragerea. La doar 24 de ani. Chiar și la opt ani de la acel moment, doctorul încă susținea că accidentarea lui Alex a fost cea mai gravă pe care a tratat-o.
Accidentările fac parte din „rutina” unui sportiv de performanță, însă diferența o face gravitatea lor. Unele încheie cariere, iar cele grave care nu o fac, lasă în urma lor schimbări asupra fizicului și mentalului sportivului, în timp ce altele trec de parcă nici nu au existat. Totul ține de moment, de noroc, și de ce nu, de lecția pe care fiecare sportiv are nevoie să o trăiască, pentru că fiecare moment este o lecție. Ce a învățat Chipciu din asta și cum a trăit acea perioadă? Ne-a spus chiar el, în cel mai recent episod „Înapoi la primii pași”.
„A fost ascunsă gravitatea accidentării”
O să vorbim despre o accidentare care s-a petrecut acum foarte mulți ani. Voiam să te întreb dacă îți mai amintești momentul accidentării? Au trecut 13 ani de atunci.
Momentul în sine mi-l amintesc, dar așa detalii, eu știu, nu
le mai țin chiar în minte așa precis. Și dacă nu era interviul despre
accidentare, uitam și eu în derularea anilor, mai ales că au trecut și foarte
mulți ani de atunci.
Cum a decurs acea fază?
A fost o fază banală. Am ciupit o minge, am fost lovit din spate, cumva fără intenție. La un moment dat, piciorul l-am pus foarte tare în gazon și cumva s-a creat o pârghie așa din spate. Și atunci, pe moment, am simțit o înțepătură foarte, foarte puternică. Dar ținând cont că jucam cu Dinamo și noi deja eram campioni, dar era rivalitatea cu Dinamo și îmi doream foarte mult să fiu pe teren. Era minutul 40, dacă țin bine minte. Cred că aveam 1-0. Și mi-am dorit mult să rămân. Mister Reghe voia să mă schimbe și eu am zis: „Nu, nu, merg până la pauză”. Și la pauză, cumva, să-mi pun o fașă, mă gândeam că o fi ceva banal. Și să continui a doua repriză, îmi doream foarte mult să rămân pe teren. Doar că, la pauză, trecând alea 5 minute, am jucat în 10 oameni, m-am dus în vestiar. Au mai trecut vreo 5-10 minute până mi-a pus fașa și toate cele. Și apoi, când am vrut să ies pe teren, ăla a fost impactul cel mai puternic, așa să-i spun. Că am călcat pe picior și atunci am simțit că e în neregulă.
Cât de mare a fost durerea, atunci când ai simțit-o la adevăratul ei nivel?
Nu... A fost mare, adică a fost intensitatea foarte mare, doar că n-a fost de lungă durată, pentru că nu am mai călcat în el. Și am și, m-am gândit că e, nu știu, poate e ceva la gleznă sau ceva mai care nu e chiar atât de grav. Chiar voiam să mergem la un club, organizam o petrecere cu familiile, cu toată lumea, și voiam să mă duc cât mai repede la club. Am prins și dopingul, am stat și la doping cu, țin minte, cu nașul meu, cu Rusescu. Și stăteam cu piciorul sus pe acolo, am zis că nu-i ceva foarte grav și că o să mă duc la club, o să fie bine. Și Mister, ei, cam s-a ținut de mine. A zis: „Nu, nu, nu, te duci la Spitalul Militar să faci radiografie, te duci, te duci, te duci”. Și am zis: „Nu, nu, că vin la club, vin la club”. Dar, într-un final, am fost, și din ceva banal, țin minte că am trezit omul care era acolo de gardă la Spitalul Militar, că era târziu deja. Și când m-am dus, eu m-am gândit că e ceva banal și când mi-a spus că e fractură, am zis că nu se poate așa ceva. Și a fost și o decizie bună că nu m-am mai dus la club, pentru că dacă mă duceam la club, probabil și cu alcool pe acolo, euforia aia, ce era după campionat, probabil dimineața eram cu piciorul atâta.
Cât de gravă a fost, de fapt, accidentarea ta? Pentru că au apărut atunci tot felul de discuții, că a fost ascunsă gravitatea ei, că nu era chiar așa.
Da, a fost ascunsă gravitatea. Ideea e că la fractură, de obicei, la fractură, ce se vede la televizor când vezi o fractură deschisă, iese osul prin piele, e urât, da, vizual, te omoară, adică e înfiorător să te uiți la astfel de lucruri, dar, la mine, a fost mult mai gravă decât o fractură deschisă, pentru că era rupt în vreo patru locuri, trebuia prins tot osul, am avut două șuruburi cu o placă băgate așa în tibie aici și patru din lateral cu o altă placă din lateral și la momentul ăla eu n-am înțeles gravitatea așa mare. Vorbeam cu doctorul, cu Radu Paligora, Dumnezeu să-l ierte!, și îmi spunea: „Lasă, mă, că nu-i nimic, e o operație de fractură, ok, o stai trei-patru luni și aia e, dar nu-i nimic grav”.
Apoi, doctorul Ionuț Codorean, care m-a operat, era în Canada și și-a dat seama, că a prezentat și acolo fractura, și-a dat seama că e ceva foarte grav și că exista riscul chiar să nu mai joc fotbal, dar eu atunci nu știam treaba asta, pentru că era foarte aproape de maleolă, de la gleznă, și dacă se duce până în maleolă, acolo, greu îți mai revii la aceeași mobilitate, dar am și avut noroc de un doctor extraordinar de bun, Ionuț Codorean, care a făcut o operație perfectă și apoi de recuperare, la fel cu Ovidiu Kurti, care e numărul 1 de la FCSB, numărul 1 din România și nu numai, cred pe recuperări, care a tras de mine trei-patru luni, și ceilalți, Horia Codorean, fratele doctorului, Tommy Neubert, care mi-a făcut programul când am intrat cu echipa și domnul Reghecampf, în final, pentru că m-a băgat în pâine, ca să zic așa, când încă nu eram, eu știu, la limita de a intra, m-a băgat mult mai devreme.
În 2021, domnul Codorean a spus că accidentarea ta a fost cea mai gravă pe care a tratat-o, deci a spus asta la mulți ani după ce a tratat-o.
Da, am o relație foarte bună cu el în continuare. Mie nu mi-au spus, pentru că probabil mă și speriau la momentul ăla, eu oricum aveam, gândul meu era doar să îmi revin cât mai repede, n-am avut frică deloc, nu mă gândeam că nu o să mai joc fotbal, mă gândeam doar să fiu cât mai repede pe teren. Așa, din ce țin minte, în operație, știu că a durat foarte mult, adică prima, cred că a fost vreo cinci ore și ceva, dacă țin bine minte, și auzeam ciocanele pe acolo, bormașina, toate astea, bine, eram sedat, nu aveam intensitatea emoțiilor foarte mare, ba chiar eram într-o stare de relaxare, țin minte că și pe drumul spre sala de operație, targagiul sau cine m-a dus acolo era dinamovist și cred că am luat un xanax înainte sau ceva îți dă ca să-ți omoare puțin emoțiile și mai ales că veneam după meciul cu Dinamo, făceam caterincă cu el de Dinamo, de Steaua, Steaua era atunci, adică aveam o stare mai euforică și cu dormit, cum cred că îți băga atunci în venă la operație, ești într-o stare așa, într-o stare bună și iei totul, adică dialogul meu cu Ionuț era, cât mai... „Hai, că m-am plictisit sau genul ăsta”. Și am mai fost la un an jumate, cred că trebuia să le scot la un an, dar am fost la națională, n-am vrut să le scot ca să mă duc la națională, a trebuit să scot toate șuruburile, plăcile alea două și... Sau una sau două, nu mai știu câte aveam, dar problema e că s-au osificat acolo și nu au putut să le mai scoată și atunci la fel auzeam ciocanul ăla cum dădea pe acolo, dar acum la atâția ani câți au trecut n-aș mai, adică nu mai mă înspăimânt așa dacă stau să mă gândesc, plus că mai greu mi s-a părut când am, după ce am făcut recuperarea, făceam cu Ovidiu 3-4 ore pe zi, am fost în Germania la fel, era foarte grea recuperarea, forță în fiecare zi. După aia, când am intrat pe teren, aveam ceva dureri la tibie, pentru că se schimbă alergarea și intrasem atunci, chiar când se intru la meciuri, intrasem într-o stare de disperare, mă durea și nu știam dacă o să fiu bine și așa mai departe, dar, aș spune, în momentul accidentării și primele zile, operația și după, până în partea asta de a intra pe teren, au decurs normal.
„Nu am avut niciodată frică sau sentimentul că nu îmi voi reveni!”
Când ți-au spus cât de gravă era de fapt accidentarea, îți mai amintești ce gândeai atunci?
Ideea e că nu mi-au spus, că am vorbit cu Radu, cu Paligora, și mi-a spus că prima dată o să fie un șurubel, că le strânge toate, o să strângă oasele alea și bagă un șurubel și nu o să fie grea, o să dureze o oră, o oră și ceva și e gata.
Apoi, după ce am stat 5 ore, mi-au spus că au băgat 4 plăci, că aveam și radiografia, țin minte cum erau șuruburile alea băgate pe acolo, dar nu știu de ce, n-am avut niciodată sentimentul că nu îmi voi reveni sau că „Aoleu, nu o să mai fiu nu știu cum”. Am fost pozitiv și cred că, nu știu, frică n-am avut niciodată frica asta nici în fotbal și înainte de meciuri. M-am dus cu capul înainte în lucrurile astea și așa s-a întâmplat. Ideea e că, vorbeam mai devreme de operații de genunchi sau de tibie, la tibie, nici nu se mai poate întâmpla nimic, s-a sudat osul acolo, nu se mai întâmplă nimic, mobilitatea oricum o câștigasem la cât am lucrat cu Ovidiu. Ești cam la fel, la genunchi, e mai greu, flexia e posibil să nu mai fie la fel, e posibil să te reaccidentezi acolo, nu mai ai aceeași forță acolo, e cumva mai complicat la genunchi. Sunt jucători care, deși au făcut toți pașii ca mine, corecți, în recuperare, din păcate, nu s-au mai recuperat, s-au reaccidentat, au suferit operații și operații și am fost norocos din punctul asta de vedere și am avut oameni care au fost extraordinar de pricepuți ca să pot să revin la nivelul ăla. Într-adevăr, au mai vorbit oameni de-a lungul anilor, că n-am mai fost la fel înainte de accidentare, că nu știu ce, că dacă nu mă accidentam nu știu unde ajungeam sau astfel de lucruri. Eu aș spune că cel mai nasol a fost momentul în care m-am accidentat, că aveam 22-23 de ani, eram, probabil, cu Chiricheș, cel mai vandabil produs de la FCSB și, probabil, după anul pe care l-am avut și eu puteam să prind un contract la o echipă bună din Europa și pe bani mulți, cum a fost și „Chiri”. Apoi mi-au trebuit, eu știu, 4-5 luni până am intrat și până s-a ajuns la o formă bună mi-au mai trebuit vreo 4-5 luni, pentru că atunci când am intrat nu eram... Țin minte că mingea, o vedeam, parcă era OZN pe lângă mine.
Dar apoi, după pregătirea de iarnă, cred că am dat vreo 6-7 goluri. M-a băgat Mister atacant și mi-am revenit, doar că transferul în străinătate a fost mult mai târziu, la o vârstă de 27 de ani, când, nu știu, și după transfer cât am stat la Anderlecht vreo trei ani jumate, nu mai ești un produs de export pentru nimeni, doar de moment, își fac treaba echipele cu tine. Aș spune că asta e o parte care ar fi putut fi mai bună, că puteam să plec mai devreme, dar și faptul că am rămas la FCSB și am câștigat atâtea campionate și milioane de suporteri compensează și nu am niciun regret acum în cap că n-am plecat mai devreme sau mai știu eu ce, și în același timp faptul că am, după accidentare, am fost la Anderlecht, am jucat în Champions League, am luat campionatul cu Anderlecht și la națională, 50 de meciuri sau câte am jucat, cred că am fost un caz fericit și sunt recunoscător așa, că mai am gândurile mele, mă gândesc că, deși am avut o accidentare foarte gravă, care îmi putea pune capăt carierei, totuși am reacționat bine și am avut o carieră destul de bună și joc la vârsta asta, adică am 100 de ani și mai și joc, asta e...
Câteodată trebuie să ne oprim și să și mulțumim pentru lucrurile astea, pentru că... Cât ai vrea să fii de profesionist, cât ai vrea să faci toate lucrurile bune, corpul e al meu, dar cât îl pot controla sau cât genetica, forța, viteza pe care am avut-o sau toate lucrurile pe care le-am avut, cât mi se datorează mie? Probabil zero și ar trebui să fiu recunoscător și să mulțumesc pentru treaba asta zi de zi, doar că noi, oamenii, nu prea suntem și ne gândim la ce ar fi fost dacă și astfel de lucruri, dar astea aduc și progresul într-un final.
Când ai revenit pe teren, ți-a fost teama aia de a nu te accidenta din nou?
Nu, deloc. Țin minte, am revenit pe teren la un meci cu Viitorul era atunci, eram numai în alunecări, în clinciuri, mă loveam pe teren, n-aveam nicio frică. Încă o dată zic, la tibie sau la ceva osos, nu prea rămâi cu sechele, mobilitatea cumva rămâne la fel, dar da, emoțional, ai putea rămâne cu o frică să nu te accidentezi, dar n-am avut deloc frica asta. Mi-am dat seama că a fost pur ghinion când m-am accidentat și așa că acum joc, cine știe, să mă pot accidenta acum. Dar am fost, aș spune că, de-a lungul carierei, după accidentarea asta foarte gravă, am fost ferit de accidentări, dovadă că joc la vârsta asta, că dacă ai avea multe accidentări, n-ai mai putea să mai joci. Și am mai avut accidentări, fiind un jucător exploziv, musculare, pentru că aveam plecarea foarte bună și cumva mușchiul se rupea dacă nu era pregătit, dar acum cumva nu mai am nici explozia pe care o aveam când eram copil, tânăr, dar mi-am și gestionat corpul, știu ce să lucrez, forța câtă să fie, antrenamentul când e greu, când nu e greu, când să forțez, când să nu forțez. Și m-am gestionat mai bine și n-am mai avut accidentări de câțiva ani, cred că am jucat aproape toate meciurile, doar că iau multe cartonașe și am fost suspendat în multe meciuri.
Deci diferența asta, oricum, de accidentare poate să aibă un impact mai mult sau mai puțin psihic, pentru că vedem jucători care au suferit accidentări la genunchi, care sunt extrem de afectați, din punct de vedere mental, mai ales, că acolo mentalul cred că e extrem de important.
E extrem de important, cum ziceam mai înainte, când eram copil și apoi tânăr jucător, n-am avut frica asta, nu am avut frică. Probabil de la mama, tata mi-au dat încrederea, m-au lăsat să iau decizii cât de tâmpit eram când eram copil, mi-au dat libertatea de a greși și de a-mi da seama de greșelile mele și frica n-a fost niciodată, mi-a plăcut să mă bag cu capul înainte și să pierd decât să stau pe margine și să îmi fie frică. Și în momentul ăsta, adică prefer să fac o greșeală și chiar dacă sunt expus sau risc ceva, dar decât să stau pe margine și să am regretul că n-am încercat și cumva îmi și fac procesul ăsta, că „ești un laș, că n-ai făcut asta”, îmi place să am încredere în orice situație și m-a ajutat la începutul accidentării, deloc n-am avut în cap asta, adică mă gândeam doar să-mi revin mai repede, mai repede voiam să mă operez, mai repede să reiau procesul de recuperare cât mai repede și aș spune și jucătorilor care au frică, dacă au la articulații genunchi, glezne și așa mai departe, e posibil că simți că nu e la fel și probabil asta îți dă teama, dar la mine simțind că piciorul e la fel, i-am dat înainte și nu m-am gândit la repercusiuni, să mă gândesc dacă se rupe, dacă nu se rupe, dacă nu o să mai fie la fel, pur și simplu i-am dat înainte.
Procesul de antrenament a fost greu, pentru că m-am antrenat 3-4 ore cu Ovidiu, forță, forță, forță, la un moment dat intri într-o monotonie de asta, să știi că te trezești mâine și iar faci 4 ore leg extension și exerciții devine plictiseală mare la un moment dat și momentul, cum am mai spus, când să intru în teren, ieși pe teren și îți dai seama că cumva alergarea nu e la fel sau te mai doare tibia, nu prea accepți și luam antiinflamatoare și atunci 2-3 săptămâni le-am avut mai grele până am intrat pe teren, dar cred că ține foarte mult și de antrenor să te lase să-ți revii și să aibă răbdare, probabil sunt și antrenori care nu mai au răbdare, cu mine au răbdare și Mister Reghe și MM era atunci, m-au pus și pe lista de Champions League, într-adevăr, fusesem și un jucător care a fost determinant și așteptau să fiu în continuare determinant sau să fiu un produs de export și cumva era normal să aibă și ei răbdare cu mine, dar sunt și cazuri în care, știu, antrenorii nu au răbdare, vor rezultate imediate, sau președintele, patronul, se accidentează un jucător, nu-i mai prelungește contractul. Ăsta e fotbalul și e și mult ghinion în astfel de situații, nu știu. Mi-a venit în cap acum Bourceanu, era la Arsenal Tula, parcă, și trebuia să prelungească contractul, fusese cel mai bun, în echipa campionatului, unul dintre cel mai buni mijlocași, ca cifre, cu contractul să-l semneze și a făcut și el fractură, cred că a avut o fractură de tibie, cred că a avut și el, și automat nu și-a mai prelungit contractul, până și-a revenit...
Viața îți oferă și astfel de momente și e pur noroc, aș spune, că știu o grămadă de fotbaliști care au, poate erau mult mai buni decât mine, la același nivel cu mine, sau puteau să aibă o carieră mult mai bună decât a mea, și au fost măcinați de accidentări după accidentări, după accidentări și nu au mai ajuns la nivelul pe care și l-au dorit ei și, cum am spus, e pur noroc, influența asupra lucrurilor e zero și chiar dacă probabil îmi atribui așa câteodată lucruri, zic că am fost nu știu cum, m-am antrenat și ăla n-a făcut nu știu ce, acum vorbim la rece așa și după o carieră lungă, e doar norocul care face diferența în treburile astea.
„Ăsta este fotbalul și nu numai, e lumea: produci, ești bine, nu mai produci, ești parcat”
Dar nu e un pic și
nedrept atunci când cluburile tratează jucătorii, să zicem, în cazul în care
s-a accidentat, gata, e pa, nu îi mai acorzi timpul ăla să-ți arate, dacă, să
zicem, era în formă când s-a accidentat, nu îi mai dai timpul ăla, e doar un
produs.
Da, ăsta e fotbalul, chiar dacă noi, emoțional, ne gândim că, nu știu, oamenii din fotbal țin la jucători sau se mai și creează relații, într-adevăr, între președinți, patroni și jucători, e normală treaba asta, cred că asta în funcție și de cât oferi clubului, că un jucător care oferă mult clubului, cum am dat exemplul meu la FCSB, lumea are răbdare cu tine și o să aibă răbdare mult timp cu tine.
Dar sunt și cazuri în care, eu știu?, jucători care, ok, au dat clubului, dar clubul se poate dispensa de ei ușor, automat primează interesul și nu mai contează altceva. Din punctul nostru, al jucătorilor, e foarte greu și starea în sine e ceva ce nu-ți poți imagina decât dacă treci prin ea. Eu am fost norocos din punctul asta de vedere, dar ăsta e fotbalul, dar nu numai fotbalul, e lumea în ziua de azi, capitalismul și tot. Produci, ești bine, nu mai produci, ești parcat, mai glumim cu Nistor și cu toți pe aici la echipă, vorbim de cai și că atunci când nu mai poți să tragi la manej sau cum se numește, te lasă să trăiești acolo, îți dă apă, mâncare și la revedere, doar să stai, că nu mai duci. Așa e și în fotbal, e crud, dar, în același timp, trebuie să te-și adaptezi și să n-aștepți, nu știu, recunoștință sau să crezi că... Când eram tânăr, credeam în treaba asta și mă gândeam că tot cum ești la un nivel, la un moment dat, bine, la echipă națională și o să fie mereu așa și toată lumea o să fie mereu așa și președintele, și patronul și tu o să trăiești o viață...
Acum, îmi dau seama că nu e așa și că viața se schimbă, lucrurile se mișcă. Ce a fost acum 5 ani nu mai contează și acum un an nu mai contează. Se schimbă totul și așa e și în viața de zi cu zi și în fotbal. Automat, se preiau lucrurile din viață.
Mai mulți sportivi de performanță au spus că nu există zi în care să nu simtă cel puțin o durere în corp. E și cazul tău?
Da, cred că și dacă ești tânăr, nu contează pentru că poate îți soliciți corpul să facă lucruri pe care nu le poate face, de exemplu, în perioada de pregătire, după o vacanță, tu vii și corpul tău nu e la fel de pregătit cum era acum 10 zile și începi cu o readaptare și apoi îi dai niște stimuli mai grei decât organismul poate duce ca el să poată în câteva zile să revină să fie mai bun decât a fost, mai pregătit decât a fost. Automat procesul ăsta inflamator doare la tendoane, la mușchi. Cu cât trece vârsta, într-adevăr, durerile sunt mai mari. Dar e normal și fotbalul de performanță e o luptă. În fiecare zi, pentru mine, mi se pare greu și când intri într-o zonă de confort și te gândești că e ușor și că vin pe aici, stânga, dreapta, deja n-ai cum să mai progresezi și automat durerea face parte din proces. Unii sunt mai sensibili la durere.
Sunt jucători care stau cu o accidentare două săptămâni și percepția lor subiectivă e că îi doare și alții care la aceeași accidentare reacționează mai la durere mai... Tot așa, genetic, cred că e treaba asta și intră mai repede la antrenament. Dar asta e competiția, e și durere. Durere e și emoțională după un meci.
E o durere emoțională pe care un suporter de acasă, indiferent de cât o simte, un jucător o simte dublu. Chiar dacă, eu știu?, senzația din afară, știu, vezi un jucător care cumva câștigă bani, are o carieră și te gândești „Ăla, ăla nu-l interesează. Stă acasă, liniștit”. La jucători e crunt. Pierzi și pentru țara ta și meciul în sine și gânduri că dacă ai greșit trebuia să faci aia, ba aia, ba nu știu ce, antrenor nu știu cum. Și durerea asta emoțională e tot o durere care îți bagă, nu știu, stres în organism și simți dureri peste tot.
În încheiere, pentru că ești o voce extrem de coerentă din fotbalul nostru, dar și un exemplu, spune-mi ce crezi că este important să știe fotbaliștii care trec prin accidentări grave.
Aș spune la început că sunt o voce extrem de coerentă sau aș spune că nu mă consider... adică imaginea mea despre mine nu e așa, gen să mă consider și vorbesc pentru că sunt coerent și eu sunt exemplu sau... deloc nu mă gândesc la treaba asta. Aș spune că e posibil să fie subiectivă treaba asta pentru că am trecut eu prin ea, dar legat de frica asta și de ideea că nu o să mai fie la fel sau cred că dacă ești pozitiv și procesul de antrenament e cel corect, într-adevăr aici trebuie să ai și șansa de a beneficia și anumiți jucători să aibă potența financiară de a lucra cu oameni care sunt de top în domeniu, cum a fost cazul meu, Ovidiu sau doctorul Ionuț, care probabil 90% au contat ei în recuperarea mea. Dacă ai posibilitatea de a lucra cu specialiști, apoi încrederea că tu o să fii la fel cum ai fost înainte de accidentare este esențială pentru că mai am în cap multe exemple care și-au... Prepeliță a avut ligamentele încrucișate, care e o accidentare mai gravă, cred, decât o fractură și când a revenit era mai pregătit decât noi jucătorii care eram cu Thomas în perioada aia și alergam de rupeam, el era la același nivel fizic și sunt multe exemple jucători care au, și în fotbalul mare, care au revenit la același nivel, dar cred că e esențial să ai parte de specialiști și cel care te operează să nu te mai opereze de șapte ori ca să fii bine și recuperarea să fie perfectă, dar, în același timp, am văzut și cazuri în care jucătorii n-au pus munca și efort în recuperare, adică, nu știu, alea 3-4 ore pe care le făceam cu Ovidiu dacă veneai pe la sală și făceai jumătate de oră la mișto și ziceai „Hai gata, că am terminat”, și am văzut și cazuri din astea, șansele să te recuperezi sunt mici și apoi dai vina pe, nu știu, cel cu care ai făcut recuperarea sau pe Dumnezeu sau alte lucruri, pe ghinion, dar aș spune că dacă procesul e corect și ai parte de oameni capabili și faci antrenamentele alea, șansele să fii la fel sunt extrem de mari. Din păcate în România, cum vorbeam mai devreme, conducerea nu îți mai prelungește contractul și tu singur să te duci să faci recuperare costă și să te operezi la un doctor bun costă și cumva, pachetul ăsta nu că nu prea merită, dar sunt jucători care nu și-l permit, cum am spus mai devreme, unii sunt norocoși și unii sunt ghinioniști ca și în fotbal, ca și în viață și nu ai ce, nu ține doar de tine singur să te operezi singur, să faci recuperarea singur și să revii singur că e imposibil dar cred că ăsta ne ajută mult în procesul de recuperare și în ideea de a fi pozitiv și să crezi că o să fii la același nivel. Eu, de la prima zi după ce m-am accidentat, momentul în sine, că pierdeam alea 4-5 luni până mi-am revenit, aia mi-a fost mai greu așa să accept, dar face parte din viață. Am avut și momente mai dureroase decât accidentarea pentru mine și chiar dacă pe moment atunci te gândești că e sfârșitul lumii și că viața a terminat, cumva creierul face ca în timp să uiți și să nu mai ai nicio treabă.
În prezent, Alexandru Chipciu are 37 de ani, iar în unele meciuri ale lui U Cluj joacă de parcă e la prima tinerețe. Încă este titular indiscutabil al „șepcilor roșii’, iar asta spune multe atât despre mentalitatea sa, cât și despre pregătirea din spatele fizicului său, care îl face să țină pașii cu tinerii jucători cu care împarte vestiarul. Dar, drumul său în fotbal se putea încheia brusc, în urmă cu nu mai puțin de 13 ani, când a suferit o accidentare mai gravă decât părea inițial.
„Cea mai gravă accidentare pe care am tratat-o” a numit-o doctorul Ion Corodean, cel care l-a și operat pe Chipciu atunci când i s-a sugerat că ar trebui să-i transmită fotbalistului că ar trebui să își pregătească retragerea. La doar 24 de ani. Chiar și la opt ani de la acel moment, doctorul încă susținea că accidentarea lui Alex a fost cea mai gravă pe care a tratat-o.
Accidentările fac parte din „rutina” unui sportiv de performanță, însă diferența o face gravitatea lor. Unele încheie cariere, iar cele grave care nu o fac, lasă în urma lor schimbări asupra fizicului și mentalului sportivului, în timp ce altele trec de parcă nici nu au existat. Totul ține de moment, de noroc, și de ce nu, de lecția pe care fiecare sportiv are nevoie să o trăiască, pentru că fiecare moment este o lecție. Ce a învățat Chipciu din asta și cum a trăit acea perioadă? Ne-a spus chiar el, în cel mai recent episod „Înapoi la primii pași”.
„A fost ascunsă gravitatea accidentării”
O să vorbim despre o accidentare care s-a petrecut acum foarte mulți ani. Voiam să te întreb dacă îți mai amintești momentul accidentării? Au trecut 13 ani de atunci.
Momentul în sine mi-l amintesc, dar așa detalii, eu știu, nu
le mai țin chiar în minte așa precis. Și dacă nu era interviul despre
accidentare, uitam și eu în derularea anilor, mai ales că au trecut și foarte
mulți ani de atunci.
Cum a decurs acea fază?
A fost o fază banală. Am ciupit o minge, am fost lovit din spate, cumva fără intenție. La un moment dat, piciorul l-am pus foarte tare în gazon și cumva s-a creat o pârghie așa din spate. Și atunci, pe moment, am simțit o înțepătură foarte, foarte puternică. Dar ținând cont că jucam cu Dinamo și noi deja eram campioni, dar era rivalitatea cu Dinamo și îmi doream foarte mult să fiu pe teren. Era minutul 40, dacă țin bine minte. Cred că aveam 1-0. Și mi-am dorit mult să rămân. Mister Reghe voia să mă schimbe și eu am zis: „Nu, nu, merg până la pauză”. Și la pauză, cumva, să-mi pun o fașă, mă gândeam că o fi ceva banal. Și să continui a doua repriză, îmi doream foarte mult să rămân pe teren. Doar că, la pauză, trecând alea 5 minute, am jucat în 10 oameni, m-am dus în vestiar. Au mai trecut vreo 5-10 minute până mi-a pus fașa și toate cele. Și apoi, când am vrut să ies pe teren, ăla a fost impactul cel mai puternic, așa să-i spun. Că am călcat pe picior și atunci am simțit că e în neregulă.
Cât de mare a fost durerea, atunci când ai simțit-o la adevăratul ei nivel?
Nu... A fost mare, adică a fost intensitatea foarte mare, doar că n-a fost de lungă durată, pentru că nu am mai călcat în el. Și am și, m-am gândit că e, nu știu, poate e ceva la gleznă sau ceva mai care nu e chiar atât de grav. Chiar voiam să mergem la un club, organizam o petrecere cu familiile, cu toată lumea, și voiam să mă duc cât mai repede la club. Am prins și dopingul, am stat și la doping cu, țin minte, cu nașul meu, cu Rusescu. Și stăteam cu piciorul sus pe acolo, am zis că nu-i ceva foarte grav și că o să mă duc la club, o să fie bine. Și Mister, ei, cam s-a ținut de mine. A zis: „Nu, nu, nu, te duci la Spitalul Militar să faci radiografie, te duci, te duci, te duci”. Și am zis: „Nu, nu, că vin la club, vin la club”. Dar, într-un final, am fost, și din ceva banal, țin minte că am trezit omul care era acolo de gardă la Spitalul Militar, că era târziu deja. Și când m-am dus, eu m-am gândit că e ceva banal și când mi-a spus că e fractură, am zis că nu se poate așa ceva. Și a fost și o decizie bună că nu m-am mai dus la club, pentru că dacă mă duceam la club, probabil și cu alcool pe acolo, euforia aia, ce era după campionat, probabil dimineața eram cu piciorul atâta.
Cât de gravă a fost, de fapt, accidentarea ta? Pentru că au apărut atunci tot felul de discuții, că a fost ascunsă gravitatea ei, că nu era chiar așa.
Da, a fost ascunsă gravitatea. Ideea e că la fractură, de obicei, la fractură, ce se vede la televizor când vezi o fractură deschisă, iese osul prin piele, e urât, da, vizual, te omoară, adică e înfiorător să te uiți la astfel de lucruri, dar, la mine, a fost mult mai gravă decât o fractură deschisă, pentru că era rupt în vreo patru locuri, trebuia prins tot osul, am avut două șuruburi cu o placă băgate așa în tibie aici și patru din lateral cu o altă placă din lateral și la momentul ăla eu n-am înțeles gravitatea așa mare. Vorbeam cu doctorul, cu Radu Paligora, Dumnezeu să-l ierte!, și îmi spunea: „Lasă, mă, că nu-i nimic, e o operație de fractură, ok, o stai trei-patru luni și aia e, dar nu-i nimic grav”.
Apoi, doctorul Ionuț Codorean, care m-a operat, era în Canada și și-a dat seama, că a prezentat și acolo fractura, și-a dat seama că e ceva foarte grav și că exista riscul chiar să nu mai joc fotbal, dar eu atunci nu știam treaba asta, pentru că era foarte aproape de maleolă, de la gleznă, și dacă se duce până în maleolă, acolo, greu îți mai revii la aceeași mobilitate, dar am și avut noroc de un doctor extraordinar de bun, Ionuț Codorean, care a făcut o operație perfectă și apoi de recuperare, la fel cu Ovidiu Kurti, care e numărul 1 de la FCSB, numărul 1 din România și nu numai, cred pe recuperări, care a tras de mine trei-patru luni, și ceilalți, Horia Codorean, fratele doctorului, Tommy Neubert, care mi-a făcut programul când am intrat cu echipa și domnul Reghecampf, în final, pentru că m-a băgat în pâine, ca să zic așa, când încă nu eram, eu știu, la limita de a intra, m-a băgat mult mai devreme.
În 2021, domnul Codorean a spus că accidentarea ta a fost cea mai gravă pe care a tratat-o, deci a spus asta la mulți ani după ce a tratat-o.
Da, am o relație foarte bună cu el în continuare. Mie nu mi-au spus, pentru că probabil mă și speriau la momentul ăla, eu oricum aveam, gândul meu era doar să îmi revin cât mai repede, n-am avut frică deloc, nu mă gândeam că nu o să mai joc fotbal, mă gândeam doar să fiu cât mai repede pe teren. Așa, din ce țin minte, în operație, știu că a durat foarte mult, adică prima, cred că a fost vreo cinci ore și ceva, dacă țin bine minte, și auzeam ciocanele pe acolo, bormașina, toate astea, bine, eram sedat, nu aveam intensitatea emoțiilor foarte mare, ba chiar eram într-o stare de relaxare, țin minte că și pe drumul spre sala de operație, targagiul sau cine m-a dus acolo era dinamovist și cred că am luat un xanax înainte sau ceva îți dă ca să-ți omoare puțin emoțiile și mai ales că veneam după meciul cu Dinamo, făceam caterincă cu el de Dinamo, de Steaua, Steaua era atunci, adică aveam o stare mai euforică și cu dormit, cum cred că îți băga atunci în venă la operație, ești într-o stare așa, într-o stare bună și iei totul, adică dialogul meu cu Ionuț era, cât mai... „Hai, că m-am plictisit sau genul ăsta”. Și am mai fost la un an jumate, cred că trebuia să le scot la un an, dar am fost la națională, n-am vrut să le scot ca să mă duc la națională, a trebuit să scot toate șuruburile, plăcile alea două și... Sau una sau două, nu mai știu câte aveam, dar problema e că s-au osificat acolo și nu au putut să le mai scoată și atunci la fel auzeam ciocanul ăla cum dădea pe acolo, dar acum la atâția ani câți au trecut n-aș mai, adică nu mai mă înspăimânt așa dacă stau să mă gândesc, plus că mai greu mi s-a părut când am, după ce am făcut recuperarea, făceam cu Ovidiu 3-4 ore pe zi, am fost în Germania la fel, era foarte grea recuperarea, forță în fiecare zi. După aia, când am intrat pe teren, aveam ceva dureri la tibie, pentru că se schimbă alergarea și intrasem atunci, chiar când se intru la meciuri, intrasem într-o stare de disperare, mă durea și nu știam dacă o să fiu bine și așa mai departe, dar, aș spune, în momentul accidentării și primele zile, operația și după, până în partea asta de a intra pe teren, au decurs normal.
„Nu am avut niciodată frică sau sentimentul că nu îmi voi reveni!”
Când ți-au spus cât de gravă era de fapt accidentarea, îți mai amintești ce gândeai atunci?
Ideea e că nu mi-au spus, că am vorbit cu Radu, cu Paligora, și mi-a spus că prima dată o să fie un șurubel, că le strânge toate, o să strângă oasele alea și bagă un șurubel și nu o să fie grea, o să dureze o oră, o oră și ceva și e gata.
Apoi, după ce am stat 5 ore, mi-au spus că au băgat 4 plăci, că aveam și radiografia, țin minte cum erau șuruburile alea băgate pe acolo, dar nu știu de ce, n-am avut niciodată sentimentul că nu îmi voi reveni sau că „Aoleu, nu o să mai fiu nu știu cum”. Am fost pozitiv și cred că, nu știu, frică n-am avut niciodată frica asta nici în fotbal și înainte de meciuri. M-am dus cu capul înainte în lucrurile astea și așa s-a întâmplat. Ideea e că, vorbeam mai devreme de operații de genunchi sau de tibie, la tibie, nici nu se mai poate întâmpla nimic, s-a sudat osul acolo, nu se mai întâmplă nimic, mobilitatea oricum o câștigasem la cât am lucrat cu Ovidiu. Ești cam la fel, la genunchi, e mai greu, flexia e posibil să nu mai fie la fel, e posibil să te reaccidentezi acolo, nu mai ai aceeași forță acolo, e cumva mai complicat la genunchi. Sunt jucători care, deși au făcut toți pașii ca mine, corecți, în recuperare, din păcate, nu s-au mai recuperat, s-au reaccidentat, au suferit operații și operații și am fost norocos din punctul asta de vedere și am avut oameni care au fost extraordinar de pricepuți ca să pot să revin la nivelul ăla. Într-adevăr, au mai vorbit oameni de-a lungul anilor, că n-am mai fost la fel înainte de accidentare, că nu știu ce, că dacă nu mă accidentam nu știu unde ajungeam sau astfel de lucruri. Eu aș spune că cel mai nasol a fost momentul în care m-am accidentat, că aveam 22-23 de ani, eram, probabil, cu Chiricheș, cel mai vandabil produs de la FCSB și, probabil, după anul pe care l-am avut și eu puteam să prind un contract la o echipă bună din Europa și pe bani mulți, cum a fost și „Chiri”. Apoi mi-au trebuit, eu știu, 4-5 luni până am intrat și până s-a ajuns la o formă bună mi-au mai trebuit vreo 4-5 luni, pentru că atunci când am intrat nu eram... Țin minte că mingea, o vedeam, parcă era OZN pe lângă mine.
Dar apoi, după pregătirea de iarnă, cred că am dat vreo 6-7 goluri. M-a băgat Mister atacant și mi-am revenit, doar că transferul în străinătate a fost mult mai târziu, la o vârstă de 27 de ani, când, nu știu, și după transfer cât am stat la Anderlecht vreo trei ani jumate, nu mai ești un produs de export pentru nimeni, doar de moment, își fac treaba echipele cu tine. Aș spune că asta e o parte care ar fi putut fi mai bună, că puteam să plec mai devreme, dar și faptul că am rămas la FCSB și am câștigat atâtea campionate și milioane de suporteri compensează și nu am niciun regret acum în cap că n-am plecat mai devreme sau mai știu eu ce, și în același timp faptul că am, după accidentare, am fost la Anderlecht, am jucat în Champions League, am luat campionatul cu Anderlecht și la națională, 50 de meciuri sau câte am jucat, cred că am fost un caz fericit și sunt recunoscător așa, că mai am gândurile mele, mă gândesc că, deși am avut o accidentare foarte gravă, care îmi putea pune capăt carierei, totuși am reacționat bine și am avut o carieră destul de bună și joc la vârsta asta, adică am 100 de ani și mai și joc, asta e...
Câteodată trebuie să ne oprim și să și mulțumim pentru lucrurile astea, pentru că... Cât ai vrea să fii de profesionist, cât ai vrea să faci toate lucrurile bune, corpul e al meu, dar cât îl pot controla sau cât genetica, forța, viteza pe care am avut-o sau toate lucrurile pe care le-am avut, cât mi se datorează mie? Probabil zero și ar trebui să fiu recunoscător și să mulțumesc pentru treaba asta zi de zi, doar că noi, oamenii, nu prea suntem și ne gândim la ce ar fi fost dacă și astfel de lucruri, dar astea aduc și progresul într-un final.
Când ai revenit pe teren, ți-a fost teama aia de a nu te accidenta din nou?
Nu, deloc. Țin minte, am revenit pe teren la un meci cu Viitorul era atunci, eram numai în alunecări, în clinciuri, mă loveam pe teren, n-aveam nicio frică. Încă o dată zic, la tibie sau la ceva osos, nu prea rămâi cu sechele, mobilitatea cumva rămâne la fel, dar da, emoțional, ai putea rămâne cu o frică să nu te accidentezi, dar n-am avut deloc frica asta. Mi-am dat seama că a fost pur ghinion când m-am accidentat și așa că acum joc, cine știe, să mă pot accidenta acum. Dar am fost, aș spune că, de-a lungul carierei, după accidentarea asta foarte gravă, am fost ferit de accidentări, dovadă că joc la vârsta asta, că dacă ai avea multe accidentări, n-ai mai putea să mai joci. Și am mai avut accidentări, fiind un jucător exploziv, musculare, pentru că aveam plecarea foarte bună și cumva mușchiul se rupea dacă nu era pregătit, dar acum cumva nu mai am nici explozia pe care o aveam când eram copil, tânăr, dar mi-am și gestionat corpul, știu ce să lucrez, forța câtă să fie, antrenamentul când e greu, când nu e greu, când să forțez, când să nu forțez. Și m-am gestionat mai bine și n-am mai avut accidentări de câțiva ani, cred că am jucat aproape toate meciurile, doar că iau multe cartonașe și am fost suspendat în multe meciuri.
Deci diferența asta, oricum, de accidentare poate să aibă un impact mai mult sau mai puțin psihic, pentru că vedem jucători care au suferit accidentări la genunchi, care sunt extrem de afectați, din punct de vedere mental, mai ales, că acolo mentalul cred că e extrem de important.
E extrem de important, cum ziceam mai înainte, când eram copil și apoi tânăr jucător, n-am avut frica asta, nu am avut frică. Probabil de la mama, tata mi-au dat încrederea, m-au lăsat să iau decizii cât de tâmpit eram când eram copil, mi-au dat libertatea de a greși și de a-mi da seama de greșelile mele și frica n-a fost niciodată, mi-a plăcut să mă bag cu capul înainte și să pierd decât să stau pe margine și să îmi fie frică. Și în momentul ăsta, adică prefer să fac o greșeală și chiar dacă sunt expus sau risc ceva, dar decât să stau pe margine și să am regretul că n-am încercat și cumva îmi și fac procesul ăsta, că „ești un laș, că n-ai făcut asta”, îmi place să am încredere în orice situație și m-a ajutat la începutul accidentării, deloc n-am avut în cap asta, adică mă gândeam doar să-mi revin mai repede, mai repede voiam să mă operez, mai repede să reiau procesul de recuperare cât mai repede și aș spune și jucătorilor care au frică, dacă au la articulații genunchi, glezne și așa mai departe, e posibil că simți că nu e la fel și probabil asta îți dă teama, dar la mine simțind că piciorul e la fel, i-am dat înainte și nu m-am gândit la repercusiuni, să mă gândesc dacă se rupe, dacă nu se rupe, dacă nu o să mai fie la fel, pur și simplu i-am dat înainte.
Procesul de antrenament a fost greu, pentru că m-am antrenat 3-4 ore cu Ovidiu, forță, forță, forță, la un moment dat intri într-o monotonie de asta, să știi că te trezești mâine și iar faci 4 ore leg extension și exerciții devine plictiseală mare la un moment dat și momentul, cum am mai spus, când să intru în teren, ieși pe teren și îți dai seama că cumva alergarea nu e la fel sau te mai doare tibia, nu prea accepți și luam antiinflamatoare și atunci 2-3 săptămâni le-am avut mai grele până am intrat pe teren, dar cred că ține foarte mult și de antrenor să te lase să-ți revii și să aibă răbdare, probabil sunt și antrenori care nu mai au răbdare, cu mine au răbdare și Mister Reghe și MM era atunci, m-au pus și pe lista de Champions League, într-adevăr, fusesem și un jucător care a fost determinant și așteptau să fiu în continuare determinant sau să fiu un produs de export și cumva era normal să aibă și ei răbdare cu mine, dar sunt și cazuri în care, știu, antrenorii nu au răbdare, vor rezultate imediate, sau președintele, patronul, se accidentează un jucător, nu-i mai prelungește contractul. Ăsta e fotbalul și e și mult ghinion în astfel de situații, nu știu. Mi-a venit în cap acum Bourceanu, era la Arsenal Tula, parcă, și trebuia să prelungească contractul, fusese cel mai bun, în echipa campionatului, unul dintre cel mai buni mijlocași, ca cifre, cu contractul să-l semneze și a făcut și el fractură, cred că a avut o fractură de tibie, cred că a avut și el, și automat nu și-a mai prelungit contractul, până și-a revenit...
Viața îți oferă și astfel de momente și e pur noroc, aș spune, că știu o grămadă de fotbaliști care au, poate erau mult mai buni decât mine, la același nivel cu mine, sau puteau să aibă o carieră mult mai bună decât a mea, și au fost măcinați de accidentări după accidentări, după accidentări și nu au mai ajuns la nivelul pe care și l-au dorit ei și, cum am spus, e pur noroc, influența asupra lucrurilor e zero și chiar dacă probabil îmi atribui așa câteodată lucruri, zic că am fost nu știu cum, m-am antrenat și ăla n-a făcut nu știu ce, acum vorbim la rece așa și după o carieră lungă, e doar norocul care face diferența în treburile astea.
„Ăsta este fotbalul și nu numai, e lumea: produci, ești bine, nu mai produci, ești parcat”
Dar nu e un pic și
nedrept atunci când cluburile tratează jucătorii, să zicem, în cazul în care
s-a accidentat, gata, e pa, nu îi mai acorzi timpul ăla să-ți arate, dacă, să
zicem, era în formă când s-a accidentat, nu îi mai dai timpul ăla, e doar un
produs.
Da, ăsta e fotbalul, chiar dacă noi, emoțional, ne gândim că, nu știu, oamenii din fotbal țin la jucători sau se mai și creează relații, într-adevăr, între președinți, patroni și jucători, e normală treaba asta, cred că asta în funcție și de cât oferi clubului, că un jucător care oferă mult clubului, cum am dat exemplul meu la FCSB, lumea are răbdare cu tine și o să aibă răbdare mult timp cu tine.
Dar sunt și cazuri în care, eu știu?, jucători care, ok, au dat clubului, dar clubul se poate dispensa de ei ușor, automat primează interesul și nu mai contează altceva. Din punctul nostru, al jucătorilor, e foarte greu și starea în sine e ceva ce nu-ți poți imagina decât dacă treci prin ea. Eu am fost norocos din punctul asta de vedere, dar ăsta e fotbalul, dar nu numai fotbalul, e lumea în ziua de azi, capitalismul și tot. Produci, ești bine, nu mai produci, ești parcat, mai glumim cu Nistor și cu toți pe aici la echipă, vorbim de cai și că atunci când nu mai poți să tragi la manej sau cum se numește, te lasă să trăiești acolo, îți dă apă, mâncare și la revedere, doar să stai, că nu mai duci. Așa e și în fotbal, e crud, dar, în același timp, trebuie să te-și adaptezi și să n-aștepți, nu știu, recunoștință sau să crezi că... Când eram tânăr, credeam în treaba asta și mă gândeam că tot cum ești la un nivel, la un moment dat, bine, la echipă națională și o să fie mereu așa și toată lumea o să fie mereu așa și președintele, și patronul și tu o să trăiești o viață...
Acum, îmi dau seama că nu e așa și că viața se schimbă, lucrurile se mișcă. Ce a fost acum 5 ani nu mai contează și acum un an nu mai contează. Se schimbă totul și așa e și în viața de zi cu zi și în fotbal. Automat, se preiau lucrurile din viață.
Mai mulți sportivi de performanță au spus că nu există zi în care să nu simtă cel puțin o durere în corp. E și cazul tău?
Da, cred că și dacă ești tânăr, nu contează pentru că poate îți soliciți corpul să facă lucruri pe care nu le poate face, de exemplu, în perioada de pregătire, după o vacanță, tu vii și corpul tău nu e la fel de pregătit cum era acum 10 zile și începi cu o readaptare și apoi îi dai niște stimuli mai grei decât organismul poate duce ca el să poată în câteva zile să revină să fie mai bun decât a fost, mai pregătit decât a fost. Automat procesul ăsta inflamator doare la tendoane, la mușchi. Cu cât trece vârsta, într-adevăr, durerile sunt mai mari. Dar e normal și fotbalul de performanță e o luptă. În fiecare zi, pentru mine, mi se pare greu și când intri într-o zonă de confort și te gândești că e ușor și că vin pe aici, stânga, dreapta, deja n-ai cum să mai progresezi și automat durerea face parte din proces. Unii sunt mai sensibili la durere.
Sunt jucători care stau cu o accidentare două săptămâni și percepția lor subiectivă e că îi doare și alții care la aceeași accidentare reacționează mai la durere mai... Tot așa, genetic, cred că e treaba asta și intră mai repede la antrenament. Dar asta e competiția, e și durere. Durere e și emoțională după un meci.
E o durere emoțională pe care un suporter de acasă, indiferent de cât o simte, un jucător o simte dublu. Chiar dacă, eu știu?, senzația din afară, știu, vezi un jucător care cumva câștigă bani, are o carieră și te gândești „Ăla, ăla nu-l interesează. Stă acasă, liniștit”. La jucători e crunt. Pierzi și pentru țara ta și meciul în sine și gânduri că dacă ai greșit trebuia să faci aia, ba aia, ba nu știu ce, antrenor nu știu cum. Și durerea asta emoțională e tot o durere care îți bagă, nu știu, stres în organism și simți dureri peste tot.
În încheiere, pentru că ești o voce extrem de coerentă din fotbalul nostru, dar și un exemplu, spune-mi ce crezi că este important să știe fotbaliștii care trec prin accidentări grave.
Aș spune la început că sunt o voce extrem de coerentă sau aș spune că nu mă consider... adică imaginea mea despre mine nu e așa, gen să mă consider și vorbesc pentru că sunt coerent și eu sunt exemplu sau... deloc nu mă gândesc la treaba asta. Aș spune că e posibil să fie subiectivă treaba asta pentru că am trecut eu prin ea, dar legat de frica asta și de ideea că nu o să mai fie la fel sau cred că dacă ești pozitiv și procesul de antrenament e cel corect, într-adevăr aici trebuie să ai și șansa de a beneficia și anumiți jucători să aibă potența financiară de a lucra cu oameni care sunt de top în domeniu, cum a fost cazul meu, Ovidiu sau doctorul Ionuț, care probabil 90% au contat ei în recuperarea mea. Dacă ai posibilitatea de a lucra cu specialiști, apoi încrederea că tu o să fii la fel cum ai fost înainte de accidentare este esențială pentru că mai am în cap multe exemple care și-au... Prepeliță a avut ligamentele încrucișate, care e o accidentare mai gravă, cred, decât o fractură și când a revenit era mai pregătit decât noi jucătorii care eram cu Thomas în perioada aia și alergam de rupeam, el era la același nivel fizic și sunt multe exemple jucători care au, și în fotbalul mare, care au revenit la același nivel, dar cred că e esențial să ai parte de specialiști și cel care te operează să nu te mai opereze de șapte ori ca să fii bine și recuperarea să fie perfectă, dar, în același timp, am văzut și cazuri în care jucătorii n-au pus munca și efort în recuperare, adică, nu știu, alea 3-4 ore pe care le făceam cu Ovidiu dacă veneai pe la sală și făceai jumătate de oră la mișto și ziceai „Hai gata, că am terminat”, și am văzut și cazuri din astea, șansele să te recuperezi sunt mici și apoi dai vina pe, nu știu, cel cu care ai făcut recuperarea sau pe Dumnezeu sau alte lucruri, pe ghinion, dar aș spune că dacă procesul e corect și ai parte de oameni capabili și faci antrenamentele alea, șansele să fii la fel sunt extrem de mari. Din păcate în România, cum vorbeam mai devreme, conducerea nu îți mai prelungește contractul și tu singur să te duci să faci recuperare costă și să te operezi la un doctor bun costă și cumva, pachetul ăsta nu că nu prea merită, dar sunt jucători care nu și-l permit, cum am spus mai devreme, unii sunt norocoși și unii sunt ghinioniști ca și în fotbal, ca și în viață și nu ai ce, nu ține doar de tine singur să te operezi singur, să faci recuperarea singur și să revii singur că e imposibil dar cred că ăsta ne ajută mult în procesul de recuperare și în ideea de a fi pozitiv și să crezi că o să fii la același nivel. Eu, de la prima zi după ce m-am accidentat, momentul în sine, că pierdeam alea 4-5 luni până mi-am revenit, aia mi-a fost mai greu așa să accept, dar face parte din viață. Am avut și momente mai dureroase decât accidentarea pentru mine și chiar dacă pe moment atunci te gândești că e sfârșitul lumii și că viața a terminat, cumva creierul face ca în timp să uiți și să nu mai ai nicio treabă.
