Mă numesc Eibert Victoria. Sunt născută în 27 mai 1950. Sunt căsătorită cu Miki Eibert, născut în Arad, de 54 de ani. Îmi pare rău că el de șapte luni m-a părăsit, dar am rămas cu amintirile pe care le-am făcut împreună în apartamentul ăsta.
Soțul meu a fost cel mai mare pedichiurist al Aradului. Și un om foarte bun. Am avut aceeași pasiune, sportul. Și bineînțeles era UTA pe care am început să o îndrăgim împreună. Și la care mergeam la toate meciurile împreună. Și căsnicia s-a consolidat în jurul acestei echipe. Am început să adunăm fanioane, insigne, fulare. Tot ce am găsit, ce am putut să facem rost. Și așa s-au înmulțit. Acum sunt foarte multe. Peste vreo 1.300 de insigne. Brelocuri, vreo 50. Tricouri, vreo 50. Fulare. Deci de toate s-au adunat.
-1774945994300-large.webp)
Dar scopul într-o căsnicie durabilă oricum este să ai un numitor comun. Să ai o pasiune împreună. Să ai ce să discuți. Și la bine și la rău. Că nu întotdeauna a câștigat echipa ta. Da? Așa că ne-am consolat unul pe altul. Că a doua zi va fi mai bine. Și așa au trecut anii. Între timp am avut o fată. Acum stau cu nepotul. Nu sunt singură. Îmi lipsește Miki ca omul cu care am împărțit bune și rele. Dar mă liniștesc când văd tot ce este în jurul meu. Că știu că a participat și el la toate.
50 de ani de căsnicie, 50 de ani cu abonament la meciurile c elor de la UTA
Îmi aduc aminte când am împlinit 50 de ani de căsătorie, la pauza unui meci, ne-a luat preotul și a zis: „Haideți cu mine!”. Ne-am uitat unul la altul: „Unde ne duce?”. Și ne-a dus pe teren și ne-a prezentat acolo că avem 50 de ani de căsnicie. 50 de ani de când avem abonament și umblăm la meciurile pe care le joacă UTA. Emoțiile au fost foarte mari, dar și o bucurie imensă, când am fost aplaudați de un stadion întreg.
Să vă povestesc un pic despre Miki. Cum el era pedichiurist în Arad, avea grijă și de fotbaliști, le făcea toaleta la picioare. Și îi cunoștea pe toți. "Gioni" Brosovszky, Dorel Cura, Domide, Giurgiu, Leac, Gabi Birău, Vaczi bătrânul, Sima. Cu Duckadam iarăși ne cunoșteam. Au fost vremuri foarte frumoase. Și UTA... UTA a rămas sufletul acestui oraș. Când e meci, cu două, trei zile înainte, lumea se agită. După meci, iar o zi, două ori au oamenii ce discuta. La serviciu, pe stradă, în tramvai, peste tot.
Eu dau mingea la ai noștri. Nu la adversar!
Pe 1 martie, am dat lovitura de start în meciul cu FCSB. Așa emoții mari am avut. Chiar i-am spus la Dorel Cura, care m-a însoțit până la mijlocul terenului: „Știi, eu dau mingea la ai noștri. Nu la adversar!”. Și nu știu ce făceau ai noștri, că nu veneau, domnule, nu știu ce ședințe au făcut acolo. Și Bîrligea, mi-a fost milă de el, că era în fața mea. Dar mi-am zis să nu-i dau lui. Nu-i dau lui, că eu vreau la ai noștri.
Eu sunt încântată că mă bucur de un sport de care se zice de multe ori că e dominat de bărbați. Și recomand tuturor femeilor. Nu numai la cratiță. Și când amesteci în cratiță te poți uita la fotbal. Când Miki era după-masă la serviciu, eu făceam mâncare și ascultam meciul la radio. Și când venea, îi spuneam ce s-a întâmplat, că el nu avea timp să asculte.
De câte ori am strigat în bloc când înscria UTA în deplasare… Goool! Și de câte ori, când mă duceam la alimentară, mă opreau vecinii și discutat câte o oră despre UTA și despre alte echipe.
Așa că am un mesaj pentru femeile care vor să meargă pe stadion, dar se gândesc că poate nu e locul lor acolo. Să meargă. Pentru că civilizația a progresat. Pe stadion te duci să te relaxezi și să petreci timp în familie. Foarte mult contează lucrul ăsta. Deci, dragă femeie, ia-ți soțul, copilul de mână și mergi pe stadion!
UTA. Inima noastră. Sufletul orașului
Sezonul ăsta, UTA a fost mai închegată. Păcat că a trebuit să plece Costache, pe când s-a integrat bine. Păcat că și Rareș Pop a trebuit să plece atunci.
De Benga îmi place, mă bucur că a rămas. Iar Mihalcea e un antrenor care văd că știe să-i țină împreună. Știe cum să discute cu ei. Că foarte mult contează cum ține antrenorul vestiarul. Așa am câștigat de multe ori meciuri în care nu aveam speranțe și oricum, suporterii arădeni îi iubesc pe băieți și cu rezultate, și fără. Pentru că UTA e inima noastră, e sufletul unui oraș. Pe oricine te poți supăra, dar pe UTA în niciun caz. Trebuie susținută. Întotdeauna.
Mă numesc Eibert Victoria. Sunt născută în 27 mai 1950. Sunt căsătorită cu Miki Eibert, născut în Arad, de 54 de ani. Îmi pare rău că el de șapte luni m-a părăsit, dar am rămas cu amintirile pe care le-am făcut împreună în apartamentul ăsta.
Soțul meu a fost cel mai mare pedichiurist al Aradului. Și un om foarte bun. Am avut aceeași pasiune, sportul. Și bineînțeles era UTA pe care am început să o îndrăgim împreună. Și la care mergeam la toate meciurile împreună. Și căsnicia s-a consolidat în jurul acestei echipe. Am început să adunăm fanioane, insigne, fulare. Tot ce am găsit, ce am putut să facem rost. Și așa s-au înmulțit. Acum sunt foarte multe. Peste vreo 1.300 de insigne. Brelocuri, vreo 50. Tricouri, vreo 50. Fulare. Deci de toate s-au adunat.
Dar scopul într-o căsnicie durabilă oricum este să ai un numitor comun. Să ai o pasiune împreună. Să ai ce să discuți. Și la bine și la rău. Că nu întotdeauna a câștigat echipa ta. Da? Așa că ne-am consolat unul pe altul. Că a doua zi va fi mai bine. Și așa au trecut anii. Între timp am avut o fată. Acum stau cu nepotul. Nu sunt singură. Îmi lipsește Miki ca omul cu care am împărțit bune și rele. Dar mă liniștesc când văd tot ce este în jurul meu. Că știu că a participat și el la toate.
50 de ani de căsnicie, 50 de ani cu abonament la meciurile c elor de la UTA
Îmi aduc aminte când am împlinit 50 de ani de căsătorie, la pauza unui meci, ne-a luat preotul și a zis: „Haideți cu mine!”. Ne-am uitat unul la altul: „Unde ne duce?”. Și ne-a dus pe teren și ne-a prezentat acolo că avem 50 de ani de căsnicie. 50 de ani de când avem abonament și umblăm la meciurile pe care le joacă UTA. Emoțiile au fost foarte mari, dar și o bucurie imensă, când am fost aplaudați de un stadion întreg.
Să vă povestesc un pic despre Miki. Cum el era pedichiurist în Arad, avea grijă și de fotbaliști, le făcea toaleta la picioare. Și îi cunoștea pe toți. "Gioni" Brosovszky, Dorel Cura, Domide, Giurgiu, Leac, Gabi Birău, Vaczi bătrânul, Sima. Cu Duckadam iarăși ne cunoșteam. Au fost vremuri foarte frumoase. Și UTA... UTA a rămas sufletul acestui oraș. Când e meci, cu două, trei zile înainte, lumea se agită. După meci, iar o zi, două ori au oamenii ce discuta. La serviciu, pe stradă, în tramvai, peste tot.
Eu dau mingea la ai noștri. Nu la adversar!
Pe 1 martie, am dat lovitura de start în meciul cu FCSB. Așa emoții mari am avut. Chiar i-am spus la Dorel Cura, care m-a însoțit până la mijlocul terenului: „Știi, eu dau mingea la ai noștri. Nu la adversar!”. Și nu știu ce făceau ai noștri, că nu veneau, domnule, nu știu ce ședințe au făcut acolo. Și Bîrligea, mi-a fost milă de el, că era în fața mea. Dar mi-am zis să nu-i dau lui. Nu-i dau lui, că eu vreau la ai noștri.
Eu sunt încântată că mă bucur de un sport de care se zice de multe ori că e dominat de bărbați. Și recomand tuturor femeilor. Nu numai la cratiță. Și când amesteci în cratiță te poți uita la fotbal. Când Miki era după-masă la serviciu, eu făceam mâncare și ascultam meciul la radio. Și când venea, îi spuneam ce s-a întâmplat, că el nu avea timp să asculte.
De câte ori am strigat în bloc când înscria UTA în deplasare… Goool! Și de câte ori, când mă duceam la alimentară, mă opreau vecinii și discutat câte o oră despre UTA și despre alte echipe.
Așa că am un mesaj pentru femeile care vor să meargă pe stadion, dar se gândesc că poate nu e locul lor acolo. Să meargă. Pentru că civilizația a progresat. Pe stadion te duci să te relaxezi și să petreci timp în familie. Foarte mult contează lucrul ăsta. Deci, dragă femeie, ia-ți soțul, copilul de mână și mergi pe stadion!
UTA. Inima noastră. Sufletul orașului
Sezonul ăsta, UTA a fost mai închegată. Păcat că a trebuit să plece Costache, pe când s-a integrat bine. Păcat că și Rareș Pop a trebuit să plece atunci.
De Benga îmi place, mă bucur că a rămas. Iar Mihalcea e un antrenor care văd că știe să-i țină împreună. Știe cum să discute cu ei. Că foarte mult contează cum ține antrenorul vestiarul. Așa am câștigat de multe ori meciuri în care nu aveam speranțe și oricum, suporterii arădeni îi iubesc pe băieți și cu rezultate, și fără. Pentru că UTA e inima noastră, e sufletul unui oraș. Pe oricine te poți supăra, dar pe UTA în niciun caz. Trebuie susținută. Întotdeauna.
