Mihai Domșa este suporter CFR din 1969. În „57 de ani de druckăreală”, a îmbinat dragostea pentru echipă cu pasiunea pentru colecționat, moștenită de la bunicul matern. „De la familia mică în care eram noi, am ajuns în familia mare în care suntem toți”, ne-a zis cu zâmbetul pe buze, așezat la masa plină de poze, legitimații, programe de meci și multe alte amintiri alb-vișinii.
Odată ce a început să povestească despre bunicul enciclopedist, despre primul meci la CFR, despre talanga de care dânsul și fratele erau responsabili, am simțit că am primit acces într-un univers în care fotbalul este înfrumusețat de respect, blândețe și loialitate. În biroul din Gruia am descoperit cum ar trebui să fie fotbalul, de fapt. Și cum ar trebui să lucreze el corect în sufletele oamenilor.
Bine ai venit și tu în universul domnului Domșa. O să-ți placă aici, „unde fiecare obiect în parte, având mica lui poveste, face o poveste mare cu totul”. Una care va rămâne pentru totdeauna.
„Sunt născut în ianuarie 1960. Primul program din colecția mea este din aprilie 1960. Un meci care s-a jucat la Cluj, CFR cu CS Târgu Mureș. Sunt CFR-ist foarte vechi, dar de adunat obiecte despre CFR am început după 2000.
Și de atunci adun, adun, adun de peste tot.
Eu sunt colecționar. Colecționar generic vorbind și în mod particular colecționar de lucruri legate de CFR și de istoria CFR-ului. Nu adun obiecte mari. Dar am și ceva tricouri, am și ceva fulare. Dar alea nu sunt un subiect. Îmi plac foarte mult obiectele mici. Adun bilete, adun programe. Aia-i istoria scrisă. Adun insigne, adun fanioane, adun calendare. Adun diverse gadget-uri. Adun lucruri vechi, legitimații de exemplu, legate de CFR.
Am fotografii vechi legate de CFR. Cea mai veche fotografie este din 1917. 99% e vorba de un CFR-ist. După tricou, după niște informații care le am, dar n-am reușit să identific personajul. Dar și asta face parte din bucuria și plăcerea adunatului. Faptul că poți să cauți informații și să descoperi diverse lucruri. Ideea este că fiecare obiect în parte, având mica lui poveste, face o poveste mare cu totul.”
Puteți să ne spuneți cum a început povestea colecționatului?
Aici este legat de bunicul matern povestea. Noroc că el nu avea un album cu „U”, pentru că atunci eram „U”-ist la ora asta. Deci el a fost un enciclopedist. A însemnat mult pentru istoria clujeană de după Unire. E o stradă în Cluj care îi poartă numele. Și o bibliotecă a UMF-ului care poartă numele. Practic a înființat Catedra de istorie a medicinii în Cluj. Și fiind un om deschis spre istorie, respecta foarte mult orice obiect scris, făurit de mâna omului, care într-un fel sau altul adună în el câte o părticică de istorie.
Ca atare, fără să fie filatelist, el avea trei clasoare cu timbre. Un clasor cu faună-floră, toată lumea are faună-floră. Un clasor cu reproduceri de artă, mulți au și clasoare cu reproduceri de artă. Și un clasor cu timbre legate de medicină, cruce roșie, farmacie. Pasiunea lui și meseria lui.
Pleca dimineața la ora 9 la institut, seara la ora 5 se întorcea, traversa Clujul de pe un deal pe celălalt, într-un sens și în celălalt. Și după ce venea acasă, după ce mânca, după ce schimba câteva vorbe cu cei din familie, se retrăgea în camera lui, care acum este biroul meu de lucru.
Eu mă duceam după el tiptil, tiptil, scoteam un clasorel de timbre, deschideam pagina și îi ziceam: „Tata Mocu”, că așa îi ziceam eu, „povestește-mi despre timbrul ăsta.” Și-mi povestea până adormeam lângă el. Astea erau poveștile de bunic către nepotul lui, nu poveștile cu trei iezi cucuieți și capra mamii. Nu că n-ar fi fost frumoase și alea, dar n-aveam partea asta de povești.
Și așa am îndrăgit foarte de mic hârtia colorată, peticul ăla de hârtie care se lipește pe plic. Și asta a fost detenta. La cinci ani am poză în revista Filatelia lucrând la timbre, împreună cu fratele meu mai mic cu doi ani. Noi foarte, foarte de mici am început amândoi. Numai că eu am dus un pic mai departe toată povestea, am început să-mi extind zonele de colecționare și evident, de la un moment dat încolo, am început să adun lucruri legate de CFR.
Deci am o colecție legată de CFR. Vreau să cred că în materie de programe și de bilete e cea mai solidă colecție legată de CFR Cluj. Sunt și alți colecționari în țara, legați de alte cluburi. Pe mulți îi cunosc, fac schimburi cu ei. Indiferent de rivalități sportive, suntem prieteni.
De la acest mic crâmpei cu bunicul meu am ajuns la colecțiile de astăzi.
La 9 anișori, ați preluat această iubire dintr-o jumătate a familiei, corect?
Corect, da. Pentru că, evident, aveam doi bunici. Unul matern, unul patern.
Bunicul matern era universitar clujean cu vechi state și era cel cu legitimația numărul 70 la Clubul Universitatea, imediat după Unire.
Dar pe linie paternă, antecedentele au fost mai serioase legate de CFR. Un văr de-al bunicului meu, în 1946, s-a transferat de la CFR Teiuș la CFR Cluj, ca jucător. Bunicul meu a fost membru cotizant la CFR Cluj, fiind lucrător la Remiza CFR Cluj. Tatăl meu, ca și militar de carieră, n-a putut să fie înrolat, dar și el ținea cu CFR-ul. Și el m-a dus la primul meci la CFR, odată cu promovarea în liga 1. Un meci cu ASA Târgu Mureș. Atunci am descoperit fotbalul pe stadion. Îl jucam ca și copil pe stradă.
Și atunci, evident, am descoperit CFR-ul ca și echipă, pentru că atunci CFR-ul nu avea încă stadionul din Gruia. Și juca jos pe Municipal, în tandem cu vecinii de oraș. Și la primul meci în liga întâi cu ASA, CFR-ul a bătut cu 2-0. Nebunie pe stadion și de acolo încolo CFR-ul a fost în sufletul meu.
Cine erau oamenii care jucau pentru CFR în acea perioadă?
Oamenii aceia erau niște oameni care lucrau la CFR Cluj. La CFR, mă refer la instituția Căilor Ferate. Pentru că pe vremea aceea nu exista fotbal profesionist. Era un fotbal de amatori sau semi-amatori.
Fiind jucători de ligi inferioare B, C de-a lungul timpului, chiar erau angajați ai CFR-ului din Cluj, ai atelierelor CFR, ca să fiu mai exact. Și erau oameni cu care te întâlneai zi de zi. Și acei oameni cu care te întâlneai zi de zi au devenit jucătorii de Liga Națională.
Erau oameni cu care stai la un pahar de vorbă. Nu noi, că noi eram copii, evident. Părinții noștri, pe lângă stadionul de jos, după meciuri. Și acum veneau să reprezinte Clujul în Liga Națională. Normal că era curiozitate și interes.
Cum era galeria CFR-ului în acei ani?
Noi am avut galerie mică. Noi oricum eram o echipă mică. Și am fost întotdeauna echipă mică. Mă refer acum la apartenență. Pentru că noi am fost înființați ca și echipă muncitorească de cartier. Și asta a fost foarte multă vreme. Deci profilul ăsta nu o să-l schimbe nimeni. Și asta rămâne în ADN, orice ar spune oricine.
Dar pot să spun aici că atunci când s-a dat în folosință stadionul din Gruia, noi deja aveam experiență copii fiind și crescând nițeluș, experiență de ceferiști. Și noi foarte repede, la primul meci de fapt, am ocupat colțul din peluză. Câți am fost? Vreo 30 de oameni atunci. 30 de copii, încă o dată spun. Iar eu cu frati-miu eram cei cu talanga. Cu talanga făcută de tatăl meu, dintr-un corp de obuz, de bronz. Grea, a naibii de grea, unul trebuia să țină și celălalt mișca limba. Deci noi am fost, eu cu frati-miu, cei doi cu echipa de zgomote.
Aveți acolo o fotografie cu fratele dumneavoastră, nu?
Da, e legitimația lui de membru al galeriei ceferiste din 1979. Asta pentru cei care spun că nu avem istorie în materie de galerie.
„Fiecare obiect în parte, având mica lui poveste, face o poveste mare cu totul.”
Putem vorbi de exemplu despre un carnet care este foarte rar și foarte greu de văzut. E vorba de un carnet de legitimare a unui domn care se numea Vereș Daniel la clubul sportiv al Căilor Ferate din Cluj din perioada de Dictat, când Ardealul de Nord era sub ocupația maghiară. Război. Deci o perioadă în care sportul era foarte puțin susținut și ca atare foarte puțini practicau sportul că celelalți aveau altă ocupație.
Erau foarte rare obiectele legate de sport din acea perioadă. Și uite că eu am reușit să fac rost de un carnet în stare foarte bună. Un carnet de membru al Kolozsvári Sportegyesület, adică clubul sportiv al Căilor Ferate din Cluj. Asta este o piesă foarte rară, foarte greu de găsit. După cum spuneam, în stare foarte bună cu ștampila de club și așa mai departe.
Mai am o monedă care este un obiect contemporan, dar și obiectele contemporane pot să fie foarte interesante. Asta este o piesă care de exemplu puțin o văd, sau o văd foarte mulți, dar nu o văd de aproape. Este o monedă de arbitru. Pentru că la fiecare meci de Cupe Europene arbitrii primesc câte o monedă pentru acel meci. Asta este moneda cu care se alege terenul sau mingea la început de la meciul CFR Cluj - AS Roma din 2020. Sunt lucruri deosebit de rar de găsit într-o colecție pentru că în general arbitrii și le păstrează. Aici a lucrat norocul. Din fericire arbitrul a fost un pic uituc. Și-a uitat în vestiar moneda și după o bucată de vreme era de mult plecat. A găsit-o cineva din club și s-a gândit imediat la mine și mi-a dat-o mie. Deci și norocul contează în viață, fără discuție.
Sunt curioasă ce v-a învățat CFR pe dumneavoastră despre viață și despre iubire?
Asta e o întrebare foarte grea. CFR-ul te poate învăța... echipa de fotbal cu care ții, de fapt. Sunt convins că se întâmplă și la alții aceleași lucruri. Te poate învăța ce înseamnă camaraderia. Te poate învăța ce înseamnă perseverență. Te poate învăța ce înseamnă respectul pentru alții. Te poate învăța și lucruri rele, dacă vrei să le alegi pe alea. Dar e bine să le alegi pe cele bune.
Am foarte mulți prieteni în relația cu care nu contează statutul lor, statutul meu, pe care îi tratez efectiv ca egali, indiferent pe ce poziție sunt. Ori deasupra, ori dedesubt. Din perspectiva studiilor, meseriei, a caracterului. Pentru că sunt ceferiști. Și asta deja înseamnă o marcă.
Aveți ceva pentru care să-i mulțumiți tatălui sau bunicului? Ați simțit recunoștință față de ei că v-au dus la CFR?
E bine că ați punctat finalul, pentru că altfel m-ați fi dus pe o zonă foarte vastă. Sigur că pentru tată, pentru bunic și pentru cei care sunt familia, întotdeauna ai recunoștință.
Dar legat de CFR, evident că nu pot decât să le mulțumesc că m-au dus, mă rog, tata m-a dus, dar și bunicul a contat în demersul ăsta, m-au dus pe stadion la un meci al CFR-ului și în felul ăsta mi-au lărgit foarte mult familia. Pentru că asta s-a întâmplat. De la familia mică în care eram noi, am ajuns în familia mare în care suntem toți.
Eu vă spun că știu pe cineva care a rămas în tricoul CFR-ului și va rămâne toată viața și dincolo de ea.
Dintre jucători?
Nu, dumneavoastră.
Păi n-ați greșit, că și eu am jucat la CFR, ca junior. Da, asta este sigur. Deci nimic nu mă va mai schimba de aici. Asta, 100%. Deci dacă despre ceva pot să garantez... în viață sunt două lucruri. Că vine odată capătul și că nu o să fie altfel decât alb-vișiniu.
Mihai Domșa este suporter CFR din 1969. În „57 de ani de druckăreală”, a îmbinat dragostea pentru echipă cu pasiunea pentru colecționat, moștenită de la bunicul matern. „De la familia mică în care eram noi, am ajuns în familia mare în care suntem toți”, ne-a zis cu zâmbetul pe buze, așezat la masa plină de poze, legitimații, programe de meci și multe alte amintiri alb-vișinii.
Odată ce a început să povestească despre bunicul enciclopedist, despre primul meci la CFR, despre talanga de care dânsul și fratele erau responsabili, am simțit că am primit acces într-un univers în care fotbalul este înfrumusețat de respect, blândețe și loialitate. În biroul din Gruia am descoperit cum ar trebui să fie fotbalul, de fapt. Și cum ar trebui să lucreze el corect în sufletele oamenilor.
Bine ai venit și tu în universul domnului Domșa. O să-ți placă aici, „unde fiecare obiect în parte, având mica lui poveste, face o poveste mare cu totul”. Una care va rămâne pentru totdeauna.
„Sunt născut în ianuarie 1960. Primul program din colecția mea este din aprilie 1960. Un meci care s-a jucat la Cluj, CFR cu CS Târgu Mureș. Sunt CFR-ist foarte vechi, dar de adunat obiecte despre CFR am început după 2000.
Și de atunci adun, adun, adun de peste tot.
Eu sunt colecționar. Colecționar generic vorbind și în mod particular colecționar de lucruri legate de CFR și de istoria CFR-ului. Nu adun obiecte mari. Dar am și ceva tricouri, am și ceva fulare. Dar alea nu sunt un subiect. Îmi plac foarte mult obiectele mici. Adun bilete, adun programe. Aia-i istoria scrisă. Adun insigne, adun fanioane, adun calendare. Adun diverse gadget-uri. Adun lucruri vechi, legitimații de exemplu, legate de CFR.
Am fotografii vechi legate de CFR. Cea mai veche fotografie este din 1917. 99% e vorba de un CFR-ist. După tricou, după niște informații care le am, dar n-am reușit să identific personajul. Dar și asta face parte din bucuria și plăcerea adunatului. Faptul că poți să cauți informații și să descoperi diverse lucruri. Ideea este că fiecare obiect în parte, având mica lui poveste, face o poveste mare cu totul.”
Puteți să ne spuneți cum a început povestea colecționatului?
Aici este legat de bunicul matern povestea. Noroc că el nu avea un album cu „U”, pentru că atunci eram „U”-ist la ora asta. Deci el a fost un enciclopedist. A însemnat mult pentru istoria clujeană de după Unire. E o stradă în Cluj care îi poartă numele. Și o bibliotecă a UMF-ului care poartă numele. Practic a înființat Catedra de istorie a medicinii în Cluj. Și fiind un om deschis spre istorie, respecta foarte mult orice obiect scris, făurit de mâna omului, care într-un fel sau altul adună în el câte o părticică de istorie.
Ca atare, fără să fie filatelist, el avea trei clasoare cu timbre. Un clasor cu faună-floră, toată lumea are faună-floră. Un clasor cu reproduceri de artă, mulți au și clasoare cu reproduceri de artă. Și un clasor cu timbre legate de medicină, cruce roșie, farmacie. Pasiunea lui și meseria lui.
Pleca dimineața la ora 9 la institut, seara la ora 5 se întorcea, traversa Clujul de pe un deal pe celălalt, într-un sens și în celălalt. Și după ce venea acasă, după ce mânca, după ce schimba câteva vorbe cu cei din familie, se retrăgea în camera lui, care acum este biroul meu de lucru.
Eu mă duceam după el tiptil, tiptil, scoteam un clasorel de timbre, deschideam pagina și îi ziceam: „Tata Mocu”, că așa îi ziceam eu, „povestește-mi despre timbrul ăsta.” Și-mi povestea până adormeam lângă el. Astea erau poveștile de bunic către nepotul lui, nu poveștile cu trei iezi cucuieți și capra mamii. Nu că n-ar fi fost frumoase și alea, dar n-aveam partea asta de povești.
Și așa am îndrăgit foarte de mic hârtia colorată, peticul ăla de hârtie care se lipește pe plic. Și asta a fost detenta. La cinci ani am poză în revista Filatelia lucrând la timbre, împreună cu fratele meu mai mic cu doi ani. Noi foarte, foarte de mici am început amândoi. Numai că eu am dus un pic mai departe toată povestea, am început să-mi extind zonele de colecționare și evident, de la un moment dat încolo, am început să adun lucruri legate de CFR.
Deci am o colecție legată de CFR. Vreau să cred că în materie de programe și de bilete e cea mai solidă colecție legată de CFR Cluj. Sunt și alți colecționari în țara, legați de alte cluburi. Pe mulți îi cunosc, fac schimburi cu ei. Indiferent de rivalități sportive, suntem prieteni.
De la acest mic crâmpei cu bunicul meu am ajuns la colecțiile de astăzi.
La 9 anișori, ați preluat această iubire dintr-o jumătate a familiei, corect?
Corect, da. Pentru că, evident, aveam doi bunici. Unul matern, unul patern.
Bunicul matern era universitar clujean cu vechi state și era cel cu legitimația numărul 70 la Clubul Universitatea, imediat după Unire.
Dar pe linie paternă, antecedentele au fost mai serioase legate de CFR. Un văr de-al bunicului meu, în 1946, s-a transferat de la CFR Teiuș la CFR Cluj, ca jucător. Bunicul meu a fost membru cotizant la CFR Cluj, fiind lucrător la Remiza CFR Cluj. Tatăl meu, ca și militar de carieră, n-a putut să fie înrolat, dar și el ținea cu CFR-ul. Și el m-a dus la primul meci la CFR, odată cu promovarea în liga 1. Un meci cu ASA Târgu Mureș. Atunci am descoperit fotbalul pe stadion. Îl jucam ca și copil pe stradă.
Și atunci, evident, am descoperit CFR-ul ca și echipă, pentru că atunci CFR-ul nu avea încă stadionul din Gruia. Și juca jos pe Municipal, în tandem cu vecinii de oraș. Și la primul meci în liga întâi cu ASA, CFR-ul a bătut cu 2-0. Nebunie pe stadion și de acolo încolo CFR-ul a fost în sufletul meu.
Cine erau oamenii care jucau pentru CFR în acea perioadă?
Oamenii aceia erau niște oameni care lucrau la CFR Cluj. La CFR, mă refer la instituția Căilor Ferate. Pentru că pe vremea aceea nu exista fotbal profesionist. Era un fotbal de amatori sau semi-amatori.
Fiind jucători de ligi inferioare B, C de-a lungul timpului, chiar erau angajați ai CFR-ului din Cluj, ai atelierelor CFR, ca să fiu mai exact. Și erau oameni cu care te întâlneai zi de zi. Și acei oameni cu care te întâlneai zi de zi au devenit jucătorii de Liga Națională.
Erau oameni cu care stai la un pahar de vorbă. Nu noi, că noi eram copii, evident. Părinții noștri, pe lângă stadionul de jos, după meciuri. Și acum veneau să reprezinte Clujul în Liga Națională. Normal că era curiozitate și interes.
Cum era galeria CFR-ului în acei ani?
Noi am avut galerie mică. Noi oricum eram o echipă mică. Și am fost întotdeauna echipă mică. Mă refer acum la apartenență. Pentru că noi am fost înființați ca și echipă muncitorească de cartier. Și asta a fost foarte multă vreme. Deci profilul ăsta nu o să-l schimbe nimeni. Și asta rămâne în ADN, orice ar spune oricine.
Dar pot să spun aici că atunci când s-a dat în folosință stadionul din Gruia, noi deja aveam experiență copii fiind și crescând nițeluș, experiență de ceferiști. Și noi foarte repede, la primul meci de fapt, am ocupat colțul din peluză. Câți am fost? Vreo 30 de oameni atunci. 30 de copii, încă o dată spun. Iar eu cu frati-miu eram cei cu talanga. Cu talanga făcută de tatăl meu, dintr-un corp de obuz, de bronz. Grea, a naibii de grea, unul trebuia să țină și celălalt mișca limba. Deci noi am fost, eu cu frati-miu, cei doi cu echipa de zgomote.
Aveți acolo o fotografie cu fratele dumneavoastră, nu?
Da, e legitimația lui de membru al galeriei ceferiste din 1979. Asta pentru cei care spun că nu avem istorie în materie de galerie.
„Fiecare obiect în parte, având mica lui poveste, face o poveste mare cu totul.”
Putem vorbi de exemplu despre un carnet care este foarte rar și foarte greu de văzut. E vorba de un carnet de legitimare a unui domn care se numea Vereș Daniel la clubul sportiv al Căilor Ferate din Cluj din perioada de Dictat, când Ardealul de Nord era sub ocupația maghiară. Război. Deci o perioadă în care sportul era foarte puțin susținut și ca atare foarte puțini practicau sportul că celelalți aveau altă ocupație.
Erau foarte rare obiectele legate de sport din acea perioadă. Și uite că eu am reușit să fac rost de un carnet în stare foarte bună. Un carnet de membru al Kolozsvári Sportegyesület, adică clubul sportiv al Căilor Ferate din Cluj. Asta este o piesă foarte rară, foarte greu de găsit. După cum spuneam, în stare foarte bună cu ștampila de club și așa mai departe.
Mai am o monedă care este un obiect contemporan, dar și obiectele contemporane pot să fie foarte interesante. Asta este o piesă care de exemplu puțin o văd, sau o văd foarte mulți, dar nu o văd de aproape. Este o monedă de arbitru. Pentru că la fiecare meci de Cupe Europene arbitrii primesc câte o monedă pentru acel meci. Asta este moneda cu care se alege terenul sau mingea la început de la meciul CFR Cluj - AS Roma din 2020. Sunt lucruri deosebit de rar de găsit într-o colecție pentru că în general arbitrii și le păstrează. Aici a lucrat norocul. Din fericire arbitrul a fost un pic uituc. Și-a uitat în vestiar moneda și după o bucată de vreme era de mult plecat. A găsit-o cineva din club și s-a gândit imediat la mine și mi-a dat-o mie. Deci și norocul contează în viață, fără discuție.
Sunt curioasă ce v-a învățat CFR pe dumneavoastră despre viață și despre iubire?
Asta e o întrebare foarte grea. CFR-ul te poate învăța... echipa de fotbal cu care ții, de fapt. Sunt convins că se întâmplă și la alții aceleași lucruri. Te poate învăța ce înseamnă camaraderia. Te poate învăța ce înseamnă perseverență. Te poate învăța ce înseamnă respectul pentru alții. Te poate învăța și lucruri rele, dacă vrei să le alegi pe alea. Dar e bine să le alegi pe cele bune.
Am foarte mulți prieteni în relația cu care nu contează statutul lor, statutul meu, pe care îi tratez efectiv ca egali, indiferent pe ce poziție sunt. Ori deasupra, ori dedesubt. Din perspectiva studiilor, meseriei, a caracterului. Pentru că sunt ceferiști. Și asta deja înseamnă o marcă.
Aveți ceva pentru care să-i mulțumiți tatălui sau bunicului? Ați simțit recunoștință față de ei că v-au dus la CFR?
E bine că ați punctat finalul, pentru că altfel m-ați fi dus pe o zonă foarte vastă. Sigur că pentru tată, pentru bunic și pentru cei care sunt familia, întotdeauna ai recunoștință.
Dar legat de CFR, evident că nu pot decât să le mulțumesc că m-au dus, mă rog, tata m-a dus, dar și bunicul a contat în demersul ăsta, m-au dus pe stadion la un meci al CFR-ului și în felul ăsta mi-au lărgit foarte mult familia. Pentru că asta s-a întâmplat. De la familia mică în care eram noi, am ajuns în familia mare în care suntem toți.
Eu vă spun că știu pe cineva care a rămas în tricoul CFR-ului și va rămâne toată viața și dincolo de ea.
Dintre jucători?
Nu, dumneavoastră.
Păi n-ați greșit, că și eu am jucat la CFR, ca junior. Da, asta este sigur. Deci nimic nu mă va mai schimba de aici. Asta, 100%. Deci dacă despre ceva pot să garantez... în viață sunt două lucruri. Că vine odată capătul și că nu o să fie altfel decât alb-vișiniu.
