Vasile Mogoș nu este un simplu fotbalist, chiar dacă el a început interviul prin a se descrie ca fiind „un băiat foarte simplu”. Adesea neînțeles, datorită modului său de a fi, fundașul de la Craiova poate fi ușor numit personaj tocmai pentru că este o figură greu de ignorat, în special atunci când atenția și microfonul sunt la el.
Am mers la Craiova pentru a-l cunoaște pe Vasile, un tip căruia nu-i este ușor să se deschidă și să vorbească despre viața sa, chiar dacă poveștile sale de până acum pot fi adunate cu lejeritate într-o carte. Perceput uneori ca un „bad boy”, Mogoș ne-a purtat, cu lacrimi în ochi, într-un roller-coaster emoționant prin viața sa.
Pentru început, vreau să-mi spui tu cine este Vasile Mogoș?
O întrebare foarte simplă. Un băiat foarte simplu. Atât.
La șase ani a trebuit să te muți în Italia după ce tatăl tău a suferit un accident rutier. Cum a fost pentru tine momentul în care tatăl tău a suferit acel accident rutier? Mai ales pentru că există această conexiune specială, bineînțeles, între tați și băieții lor.
Sincer, din cât îmi aduc aminte, nu știam. Mama, cu vrăjeală, ne-a dus pe toți în Italia. Trebuia să fie o vacanță pentru noi. Dar nici mama nu știa că tata a avut un accident. Descoperise după. Tata nu voia să spună nimănui. A făcut toată convalescența, cum să spun, singur. După ce mama a descoperit, ne-a luat pe toți cinci și ne-am dus în Italia. Când am ajuns toți în Italia, tata era bine, sănătos. Nu știam. Am descoperit după mult, mult timp, că a avut accident, că stătea să moară, tot restul.
Și cum a fost când ai descoperit?
Eu l-am văzut pe tata, era sănătos. S-a descurcat. Tata e un bărbat puternic. Când am descoperit, am spus „Mamă!” Eu cred, nu știu, trebuia să se opereze, trebuia să schimbe ceva. Și de acolo ne-am dat seama, mamă, cine știe cât a suferit. Și, după, mama ne-a povestit că a stat singur, nu voia să vadă pe nimeni, că nu vrea să-l vedem așa. Și, sincer, nu știam de ce. Mă bucur că a trecut tot și e totul ok acum.
„Am cel mai mare respect pentru toți oamenii care muncesc!”
Tata Pavel și mama Aurica, așa le spui tu părinților tăi, mi-ar trebui să-mi spui ce crezi că ai preluat de la ei, câte un lucru. Ce-ai luat de la tatăl tău și ce-ai luat de la mama ta?
Inima de la mama și de la tata cred că am luat caracterul.
Pare un om foarte puternic din ce ne-ai spus, nu?
Foarte puternic. Ne-a învățat pe toți cinci cu educația lui. Nu a fost un tată care te pupa sau te lua în brațe sau spunea, cum se spune în zile astea, că te vreau bine. Doar cu un singur ochi îți dădeai seama. Nu puteai să sufli în fața lui. După ce am plecat de acasă, mi-am dat seama de ce a făcut așa.
Au fost momente când ți-ai dorit că el să fie mai afectuos, să-și arate iubirea?
Da.
Acum face asta?
Acum face mai mult pentru că cu toți nepoții s-o mai înmuiat și el un pic. Dar cu noi cinci, niciodată.
Ce înseamnă să crești într-o familie în care sunteți cinci frați?
Norocul cel mai mare din lume. Norocul cel mai mare e chiar ăsta, că avem un legământ foarte puternic între noi. Mama și tata ne-au învățat să fim mereu împreună. Și dacă ne certăm câteodată, se întâmplă, dar niciodată nu am gândit să nu mai fim frați. În sensul că... se întâmplă. Văd multe familii unde sunt tot mulți și nu îi pasă de frate-su sau de soră-sa. Și eu nu pot să înțeleg cum se face... Dacă eu mă gândesc la ceva de genul, eu cred că mor.
Mi-ar plăcea să îmi spui cum arăta o zi din viața ta din perioada în care mergeai vara să lucrezi la vie. Pentru că ai spus că ai lucrat în tot felul de lucruri.
Da. Datorită mamei mele, voiam să fac și eu un bănuț pentru vară, că mi-a fost mereu rușine să cer le bani părinților mei. Am fost vara, m-am dus în vie cu verișorii mei, de dimineața până seara. Latura pozitivă a fost că m-am bronzat și eu. Dar a fost foarte greu. Și, dacă eram mic, a fost foarte greu. Pentru că acolo îți dai seama ce înseamnă chiar să faci sacrificii. Ce înseamnă ce-au făcut părinții mei o viață pentru copiii lor. Să te trezești dimineața la 5, la 6 pentru ca să aduci acasă pâinea. Am cel mai mare respect pentru toți oamenii care muncesc. Și eu mereu le spun tuturor: joc fotbal pentru pasiune. Mă și plătesc, deci e ceva care nu se poate descrie. Mereu am spus că nu e o meserie, e o pasiune, unde Dumnezeu mi-a dat un pic de talent să duc viața mea cu fotbalul. Dar nu o să uit niciodată ce înseamnă să muncești.
„Doctorul mi-a spus că nu puteam să joc fotbal tot restul vieții”
Ai semnat primul tău contract în fotbal profesionist la 20 de ani. Până atunci te-ai gândit că poate nu vei reuși în fotbal?
Da, în fiecare zi. Și după aceea, după secunda aia, făceam invers. Îmi spuneam: Dar de ce nu? De ce nu? Ești un muncitor. Ai ajuns aici fără ajutor, nimeni nu ți-a făcut cadouri. Tot ce am ajuns e pentru că am muncit. Și când? La 20 de ani. Mai înainte să încep, m-am oprit patru luni jumate pentru inimă. Și acolo doctorul mi-a spus că nu puteam să joc fotbal tot restul vieții mele. Și am plâns în spital. Am avut norocul că am avut familia aproape. Și de acolo, sora mea cea mai mare s-a dus în birou la doctor și a spus: Te rog frumos, trebuie să pui copilul ăsta în picioare pentru că asta e viața lui. Și așa a făcut. M-a luat sub aripa lui și după patru luni jumate am reușit să ștergem coșmarul ăsta. Și de acolo a început. O a doua viață fotbalistică.
Ce ai fi făcut dacă nu reușeai în fotbal?
Bine că am reușit. Nu știu, iubesc foarte mult în primul rând sportul. Și când jucam fotbal, mă duceam în sală cu un prieten să fac kickboxing. Mi-a plăcut foarte mult. Și tata îmi spunea mereu că vrea să mă dea la box dacă nu ieșea cu fotbalul. Dar, la început, numai fotbal, fotbal, fotbal. Și cred, da, gen ceva sportiv oricum...
Vreau să te întreb care este orașul tău preferat din Italia?
San Damiano d'Asti se cheamă. E un sat unde stau acum părinții mei, prietenii mei, familia mea. Am umblat toată Italia, dar sunt legat acolo, bineînțeles. Și Vaslui... Abia aștept să vină vara să mă duc la Vaslui. Să stau o săptămână, zece zile. Că mai am acolo, mai am verișori, mai am mătuși. Dar cred că San Damiano d'Asti e orașul unde... Eu abia aștept să mă duc acolo. Nu știu, poate toți fotbaliștii când au vacanță se duc prin Dubai, Maldive, eu vacanță mea acolo o fac, la familia mea, în San Damiano d'Asti. Un sat de zece mii de persoane.
Poți să-mi îl descrii puțin? Cum arată?
Arată frumos. Și dacă veniți acolo, îmi spui: Bă, Vasile, unde m-ai dus? Are dealuri, are vie foarte frumoasă. Eu, vara, așa, când sunt toți la muncă, îmi place să iau fetița și să mă plimb prin sat. Pentru că mi-aduce aminte de copilărie, unde petreceam timpul, unde mă jucam cu băieții. Și câteodată îmi mai scapă o lacrimă...
Vreau să-ți citesc ceva. „Când aveam șase ani, m-am dus cu căruța din Vaslui până la Văleni cu bunicul, pentru că mi-a promis că-mi dă ciocolată. Când am ajuns la el acasă, am terminat ciocolata, am văzut o pisică cu ochii strălucitori și m-am speriat. Am început să plâng că vreau acasă la mama și bunicul a trebuit să mă ducă cu autobuzul. Au trecut 22 de ani de atunci - scria acolo, acum sunt 25 -, dar îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri”. Și vreau să te întreb cât de mult a însemnat pentru tine bunicul tău?
Când a murit, Dumnezeu să-l ierte, i-am cerut lu' mama dacă puteam să țin verigheta lui. Și de la bunica, la fel. Era mai mult ca un prieten. Nu era un bunic, era un prieten. Mă învăța multe. Când mă duceam la țară, mă pupa mereu. El mă pupa mereu. Poate de asta. Pe celălalt bunic nu l-am cunoscut niciodată. Pe cel din partea lui tata, dar din partea lui mama i-am cunoscut și pe bunica și pe bunicul.
Ai primit cumva afecțiunea care îți lipsea și pe care o voiai din partea tatălui?
Posibil, posibil. Îmi plăcea. Îmi plăcea de el, că dansam mereu cu el. Mereu dansam. Când făceam grătar acasă, după fiecare sezon mă duceam acasă, făceam un grătar și dansam. Dansam. Juca, era mereu cu zâmbetul pe buze. A trecut și el prin multe. Și m-a bucurat foarte mult când mama l-a dus în Italia. Așa puteam să stau mai mult cu el. Și abia așteptam. Când mă întorceam imediat acasă la San Damiano, mă duceam direct la el.
Auzind ce spui despre bunicul tău și văzându-te și pe tine de-a lungul timpului, pare că ai preluat din cine era bunicul tău, pentru că și tu ești genul ăsta de persoană care are o energie pozitivă, care... Nu te-am văzut dansând, dar te-am văzut și la Națională cu muzica, tot timpul pe zona asta pozitivă. Deci pare că moștenirea bunicului tău merge mai departe prin tine în mod clar. O amintire în afară de cea cu ciocolata și cu pisica cu bunicul tău, care îți aduce zâmbetul pe buze de fiecare dată?
Când venea acasă cu căruța, când eram la Vaslui și îmi spunea: Hai, hai cu mine. Și cum îl vedeam acolo, mă făcea cel mai fericit. Și nu cred că îi spunea multe chestii lui mama, cum îi mai cerea... Eu doar să-l văd, na... Doar să-l văd. Dar dacă îl vedeam... îl luam în brațe imediat.
Vasile Mogoș nu este un simplu fotbalist, chiar dacă el a început interviul prin a se descrie ca fiind „un băiat foarte simplu”. Adesea neînțeles, datorită modului său de a fi, fundașul de la Craiova poate fi ușor numit personaj tocmai pentru că este o figură greu de ignorat, în special atunci când atenția și microfonul sunt la el.
Am mers la Craiova pentru a-l cunoaște pe Vasile, un tip căruia nu-i este ușor să se deschidă și să vorbească despre viața sa, chiar dacă poveștile sale de până acum pot fi adunate cu lejeritate într-o carte. Perceput uneori ca un „bad boy”, Mogoș ne-a purtat, cu lacrimi în ochi, într-un roller-coaster emoționant prin viața sa.
Pentru început, vreau să-mi spui tu cine este Vasile Mogoș?
O întrebare foarte simplă. Un băiat foarte simplu. Atât.
La șase ani a trebuit să te muți în Italia după ce tatăl tău a suferit un accident rutier. Cum a fost pentru tine momentul în care tatăl tău a suferit acel accident rutier? Mai ales pentru că există această conexiune specială, bineînțeles, între tați și băieții lor.
Sincer, din cât îmi aduc aminte, nu știam. Mama, cu vrăjeală, ne-a dus pe toți în Italia. Trebuia să fie o vacanță pentru noi. Dar nici mama nu știa că tata a avut un accident. Descoperise după. Tata nu voia să spună nimănui. A făcut toată convalescența, cum să spun, singur. După ce mama a descoperit, ne-a luat pe toți cinci și ne-am dus în Italia. Când am ajuns toți în Italia, tata era bine, sănătos. Nu știam. Am descoperit după mult, mult timp, că a avut accident, că stătea să moară, tot restul.
Și cum a fost când ai descoperit?
Eu l-am văzut pe tata, era sănătos. S-a descurcat. Tata e un bărbat puternic. Când am descoperit, am spus „Mamă!” Eu cred, nu știu, trebuia să se opereze, trebuia să schimbe ceva. Și de acolo ne-am dat seama, mamă, cine știe cât a suferit. Și, după, mama ne-a povestit că a stat singur, nu voia să vadă pe nimeni, că nu vrea să-l vedem așa. Și, sincer, nu știam de ce. Mă bucur că a trecut tot și e totul ok acum.
„Am cel mai mare respect pentru toți oamenii care muncesc!”
Tata Pavel și mama Aurica, așa le spui tu părinților tăi, mi-ar trebui să-mi spui ce crezi că ai preluat de la ei, câte un lucru. Ce-ai luat de la tatăl tău și ce-ai luat de la mama ta?
Inima de la mama și de la tata cred că am luat caracterul.
Pare un om foarte puternic din ce ne-ai spus, nu?
Foarte puternic. Ne-a învățat pe toți cinci cu educația lui. Nu a fost un tată care te pupa sau te lua în brațe sau spunea, cum se spune în zile astea, că te vreau bine. Doar cu un singur ochi îți dădeai seama. Nu puteai să sufli în fața lui. După ce am plecat de acasă, mi-am dat seama de ce a făcut așa.
Au fost momente când ți-ai dorit că el să fie mai afectuos, să-și arate iubirea?
Da.
Acum face asta?
Acum face mai mult pentru că cu toți nepoții s-o mai înmuiat și el un pic. Dar cu noi cinci, niciodată.
Ce înseamnă să crești într-o familie în care sunteți cinci frați?
Norocul cel mai mare din lume. Norocul cel mai mare e chiar ăsta, că avem un legământ foarte puternic între noi. Mama și tata ne-au învățat să fim mereu împreună. Și dacă ne certăm câteodată, se întâmplă, dar niciodată nu am gândit să nu mai fim frați. În sensul că... se întâmplă. Văd multe familii unde sunt tot mulți și nu îi pasă de frate-su sau de soră-sa. Și eu nu pot să înțeleg cum se face... Dacă eu mă gândesc la ceva de genul, eu cred că mor.
Mi-ar plăcea să îmi spui cum arăta o zi din viața ta din perioada în care mergeai vara să lucrezi la vie. Pentru că ai spus că ai lucrat în tot felul de lucruri.
Da. Datorită mamei mele, voiam să fac și eu un bănuț pentru vară, că mi-a fost mereu rușine să cer le bani părinților mei. Am fost vara, m-am dus în vie cu verișorii mei, de dimineața până seara. Latura pozitivă a fost că m-am bronzat și eu. Dar a fost foarte greu. Și, dacă eram mic, a fost foarte greu. Pentru că acolo îți dai seama ce înseamnă chiar să faci sacrificii. Ce înseamnă ce-au făcut părinții mei o viață pentru copiii lor. Să te trezești dimineața la 5, la 6 pentru ca să aduci acasă pâinea. Am cel mai mare respect pentru toți oamenii care muncesc. Și eu mereu le spun tuturor: joc fotbal pentru pasiune. Mă și plătesc, deci e ceva care nu se poate descrie. Mereu am spus că nu e o meserie, e o pasiune, unde Dumnezeu mi-a dat un pic de talent să duc viața mea cu fotbalul. Dar nu o să uit niciodată ce înseamnă să muncești.
„Doctorul mi-a spus că nu puteam să joc fotbal tot restul vieții”
Ai semnat primul tău contract în fotbal profesionist la 20 de ani. Până atunci te-ai gândit că poate nu vei reuși în fotbal?
Da, în fiecare zi. Și după aceea, după secunda aia, făceam invers. Îmi spuneam: Dar de ce nu? De ce nu? Ești un muncitor. Ai ajuns aici fără ajutor, nimeni nu ți-a făcut cadouri. Tot ce am ajuns e pentru că am muncit. Și când? La 20 de ani. Mai înainte să încep, m-am oprit patru luni jumate pentru inimă. Și acolo doctorul mi-a spus că nu puteam să joc fotbal tot restul vieții mele. Și am plâns în spital. Am avut norocul că am avut familia aproape. Și de acolo, sora mea cea mai mare s-a dus în birou la doctor și a spus: Te rog frumos, trebuie să pui copilul ăsta în picioare pentru că asta e viața lui. Și așa a făcut. M-a luat sub aripa lui și după patru luni jumate am reușit să ștergem coșmarul ăsta. Și de acolo a început. O a doua viață fotbalistică.
Ce ai fi făcut dacă nu reușeai în fotbal?
Bine că am reușit. Nu știu, iubesc foarte mult în primul rând sportul. Și când jucam fotbal, mă duceam în sală cu un prieten să fac kickboxing. Mi-a plăcut foarte mult. Și tata îmi spunea mereu că vrea să mă dea la box dacă nu ieșea cu fotbalul. Dar, la început, numai fotbal, fotbal, fotbal. Și cred, da, gen ceva sportiv oricum...
Vreau să te întreb care este orașul tău preferat din Italia?
San Damiano d'Asti se cheamă. E un sat unde stau acum părinții mei, prietenii mei, familia mea. Am umblat toată Italia, dar sunt legat acolo, bineînțeles. Și Vaslui... Abia aștept să vină vara să mă duc la Vaslui. Să stau o săptămână, zece zile. Că mai am acolo, mai am verișori, mai am mătuși. Dar cred că San Damiano d'Asti e orașul unde... Eu abia aștept să mă duc acolo. Nu știu, poate toți fotbaliștii când au vacanță se duc prin Dubai, Maldive, eu vacanță mea acolo o fac, la familia mea, în San Damiano d'Asti. Un sat de zece mii de persoane.
Poți să-mi îl descrii puțin? Cum arată?
Arată frumos. Și dacă veniți acolo, îmi spui: Bă, Vasile, unde m-ai dus? Are dealuri, are vie foarte frumoasă. Eu, vara, așa, când sunt toți la muncă, îmi place să iau fetița și să mă plimb prin sat. Pentru că mi-aduce aminte de copilărie, unde petreceam timpul, unde mă jucam cu băieții. Și câteodată îmi mai scapă o lacrimă...
Vreau să-ți citesc ceva. „Când aveam șase ani, m-am dus cu căruța din Vaslui până la Văleni cu bunicul, pentru că mi-a promis că-mi dă ciocolată. Când am ajuns la el acasă, am terminat ciocolata, am văzut o pisică cu ochii strălucitori și m-am speriat. Am început să plâng că vreau acasă la mama și bunicul a trebuit să mă ducă cu autobuzul. Au trecut 22 de ani de atunci - scria acolo, acum sunt 25 -, dar îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri”. Și vreau să te întreb cât de mult a însemnat pentru tine bunicul tău?
Când a murit, Dumnezeu să-l ierte, i-am cerut lu' mama dacă puteam să țin verigheta lui. Și de la bunica, la fel. Era mai mult ca un prieten. Nu era un bunic, era un prieten. Mă învăța multe. Când mă duceam la țară, mă pupa mereu. El mă pupa mereu. Poate de asta. Pe celălalt bunic nu l-am cunoscut niciodată. Pe cel din partea lui tata, dar din partea lui mama i-am cunoscut și pe bunica și pe bunicul.
Ai primit cumva afecțiunea care îți lipsea și pe care o voiai din partea tatălui?
Posibil, posibil. Îmi plăcea. Îmi plăcea de el, că dansam mereu cu el. Mereu dansam. Când făceam grătar acasă, după fiecare sezon mă duceam acasă, făceam un grătar și dansam. Dansam. Juca, era mereu cu zâmbetul pe buze. A trecut și el prin multe. Și m-a bucurat foarte mult când mama l-a dus în Italia. Așa puteam să stau mai mult cu el. Și abia așteptam. Când mă întorceam imediat acasă la San Damiano, mă duceam direct la el.
Auzind ce spui despre bunicul tău și văzându-te și pe tine de-a lungul timpului, pare că ai preluat din cine era bunicul tău, pentru că și tu ești genul ăsta de persoană care are o energie pozitivă, care... Nu te-am văzut dansând, dar te-am văzut și la Națională cu muzica, tot timpul pe zona asta pozitivă. Deci pare că moștenirea bunicului tău merge mai departe prin tine în mod clar. O amintire în afară de cea cu ciocolata și cu pisica cu bunicul tău, care îți aduce zâmbetul pe buze de fiecare dată?
Când venea acasă cu căruța, când eram la Vaslui și îmi spunea: Hai, hai cu mine. Și cum îl vedeam acolo, mă făcea cel mai fericit. Și nu cred că îi spunea multe chestii lui mama, cum îi mai cerea... Eu doar să-l văd, na... Doar să-l văd. Dar dacă îl vedeam... îl luam în brațe imediat.
„Să-l văd pe tata plângând la debut...”
În 2019, când erai la Cremonese și ai primit prima ta convocare la Națională, ai spus că, atunci când te-a chemat în biroul oficialului clubului, ai crezut că ai primit o amendă. Că tu primeai des amenzi.
Da.
Cum s-a simțit atunci când ai primit acea primă convocare? Ai spus că ai plâns, dar ce simțeai și ce gândeai tu în momentele alea? Ce gândea Vasile, care a semnat la 20 de ani primul lui contract profesionist?
Sincer, m-am gândit la tata. Că e el mereu fotbal, fotbal, fotbal... Și la fratele meu. Și i-am dat telefon imediat plângând. Și i-am spus: Tata, vezi că trebuie să mă duci la Bergamo. Păi pentru ce? E, m-a chemat la Națională. Vă dați seama răspunsul lui? „Te duc și la Paris, dacă vrei. E important”. A, și-a zis că a fost mândru. Și cu fratele meu la fel. I-am spus soției... Când am avut meciul cu... când am debutat. Erau și părinții mei aproape. Și era bineînțeles și fratele meu. Și a făcut un video soția mea. Și eu pe tata nu l-am văzut plângând. Puţin, cred, poate de cinci ori. Și să-l văd pe tata plângând, mi se blochează inima, nu știu cum să spun. E, a fost o emoție foarte mare. Un vis împlinit, care... câteodată nici nu-mi dau seama. Încă n-am realizat.
La Euro te-ai remarcat cu declarația: „M-aș arunca de pe pod pentru Națională”. Asta arată cât de mult iubești țara și echipa națională. Ce înseamnă pentru tine această dedicare? Și spune-mi dacă ți se pare că mai regăsești asta și în generațiile actuale.
Da, e adevărat. Am avut norocul să mă duc în Germania cu un grup fantastic, care greu, greu se găsește, mai ales când te duci la Națională. Te duci acolo, îți faci datoria și stai zece zile și „mă duc acasă”. Poate cineva o gândește așa. Dar acolo eu abia așteptam să stau cu băieții, să vorbim la caterincă, la ping-pong. Și dacă nu știam să joc, mă băgam acolo, că asta îmi plăcea și de asta... Pentru că vedeam chestia asta, vedeam din partea tuturor. Nu era unul să spună asta nu-mi place. Noi eram toți împreună, toți... Un grup foarte puternic. Și de aia am făcut declarația asta. Și pentru țară, să văd toți românii că se bucură. Eu cred că merităm, cred că merităm chestia asta. Eu sper să văd în continuare... Să fie cum a fost la Euro în Germania. Doamne ajută! Chiar acum.
Ai imaginea asta cumva de fotbalist rebel... Și aș vrea să te întreb dacă tu te consideri așa?
Nu. Eu mă consider o persoană căreia îi place adevărul, căreia îi place dreptatea. Nu îmi plac persoanele care încearcă să facă vrăjeli, mai ales pe la spate. Poate de asta nu le sunt multora pe plac pentru că spun chestiile pe față și fără filtre. Câteodată mă abțin puțin, dar dacă e o chestie – de exemplu, vorbim de echipa mea, de colegii mei – și sunt chestii care nu îmi plac, nu știu, poate pierd eu, dar nu vreau să piardă grupul. Și dacă trebuie să trag pe cineva de ureche, o fac. Pentru că mereu așa m-au învățat mama și tata: să te trezești dimineața și să poți să te uiți în oglindă.
„Momentul de la 20 de ani m-a omorât!”
Au fost momente în care comentariile din exterior te-au afectat?
M-au afectat când nu era ceva adevărat, da. Dacă nu, nu mă interesează. Dacă spuneți… Când eram mai mic, când mă duceam la școală, da, eram rău. Eram foarte rău. Dar, după, crescând, mi-am dat seama că prioritățile sunt altele. Dar dacă vorbești de viața mea privată, personală, acolo mă afectează, pentru că mă cunosc, știu că nu e adevărat și asta mă afectează.
Care a fost momentul din viață în care ți-a fost cel mai greu și nu a știut nimeni?
Bine, acum cred că știu mai mulți, vorbesc din familie, da. Nu știu… Bună întrebare, nu știu. Trebuie să mă gândesc bine. Păi, dacă n-a știut nimeni... Nu e cazul să afle acum...
A fost greu acolo când m-am oprit la 20 de ani. A fost foarte greu. Parcă a fost un coșmar foarte, foarte, foarte mare. Eu abia așteptam să joc primul an la profesioniști. Și să auzi de la doctor: „Mogoș, nu mai poți să joci fotbal restul vieții.” M-a omorât, m-a spart. Cum am spus mai devreme, am avut noroc să am familia aproape. Au venit toți la spital, și prietenii mei. Nu mă așteptam. M-am bucurat enorm.
Ofertă de la Dinamo refuzată
Cum a fost pentru tine momentul în care ai venit înapoi în România, după atâția ani petrecuți în Italia?
Foarte entuziasmant. Abia așteptam, pentru că am jucat o viață în Italia, am crescut acolo. Și fratele meu mereu, cu verii mei, care se uită mai mult la fotbal, se uitau la fotbalul românesc mereu. Eu, la început, nu mă uitam așa mult. Îmi spuneau: „Băi, ți-ar plăcea să te duci în România să joci, să vezi cum e?” Spuneam: „Băi, nu știu.” Eu la început, sincer, spuneam: „Nu, nu, nu.” Și ei: „Dar de ce nu? Ești român. Ai făcut o experiență cam lungă în Italia, ți-ar plăcea și ție să te duci în țara ta, să vezi cum e.” Că eu, până la urmă, crescând în Italia, știu puțin: dacă sunt în Italia, sunt în Italia; dacă vin în țară, stau la Vaslui, nu mă plimb. Și dacă a ieșit cu CFR Clujul... Imediat. Nu m-am gândit de două ori și m-am dus, cu gândul că stau un an și poate mă întorc în Italia. Dar e al treilea an și e foarte frumos.
Cum ai ales să semnezi cu Universitatea Craiova?
Cum am ales? Ușor. Mi-au dat telefon, m-au sunat și am spus „da”. Nu… Era o situație care nu îmi plăcea la CFR Cluj. Aveam deja de gând să cer clubului, celor din conducere, să plec, pentru că nu mă înțelegeam bine cu anumite persoane. N-am mai apucat eu să le cer, mi-au făcut ei surpriza asta. Și de acolo nu mai conta, nu mă mai interesa. În vacanța de Crăciun de anul trecut am primit telefonul de la directorul sportiv Mario și la început nu știam nimic despre oraș, nu știam nimic, zero zero. Am avut alte oferte, dar i-am dat cuvântul lui Mario și la urmă a venit o ofertă de la Dinamo. Din moment ce am dat cuvântul meu, nu mai conta nimic. Mi-am dat cuvântul să rămân aici și, încet-încet, am descoperit și orașul. E foarte, foarte frumos.
Cum a fost experiența ta din Bănie până acum?
Eu cred că pozitivă. Fiind băiat pozitiv, mereu mă gândesc la partea asta și cred că suntem pe drumul cel bun.
Cum ți se pare publicul de pe „Ion Oblemenco”?
Cald. Foarte cald, foarte… De asta cred că un fotbalist are nevoie: de presiune. Eu vorbesc personal, mie îmi dă foarte mare putere. Și dacă lumea te înjură, aia este. Face parte din joc. Dacă nu vrei presiune, poți să te duci să joci biliard.
