„Dacă ești bine cu capul și psihic ești stăpân pe tot ceea ce faci, cred că ai o mare șansă pe acest post,” ne-a zis Cosmin Dur-Bozoancă când l-am vizitat după un antrenament la Galați. Numărul 1 de la Oțelul, cu 20 de meciuri jucate în acest sezon, 9 fără gol primit, și 54 de parade cu care și-a bucurat fanii, Cosmin vorbește echilibrat și cu zâmbetul pe buze despre un drum care nu i-a fost deloc ușor.
L-am privit toți în meciul cu FC Argeș cum a suferit o fractură de piramidă nazală. Ce nu știam e că nu asta a fost cea mai dură lovitură dintre toate cele primite de-a lungul carierei. Două operații la umăr l-au făcut pe Cosmin să se întrebe dacă mai poate juca. Acum, îl vedem între buturi, și ne zice cu sinceritate că dacă a reușit să treacă peste acele momente, a ajuns să fie de neoprit.
Jucătorul de 27 de ani s-a luptat cu incertitudinea, s-a antrenat singur, s-a întâlnit apoi cu teama de a nu se accidenta din nou, s-a confruntat cu greșeala și nu a mâncat două zile după, mânat de vinovăție. Și a tot revenit, a revenit, a devenit mai puternic și acum e unul dintre oamenii care se bat pentru a menține Oțelul pe loc de Play-Off. Să fii de neoprit nu e doar o expresie motivațională pentru Cosmin Dur-Bozoancă. Iar să fii dur nu este doar o parte din numele lui. Este un mod de a înfrunta situațiile atunci când te pun jos. Și să te ridici pentru o nouă paradă.
Vreau să te întreb puțin despre cariera ta și sunt curioasă de cum a fost drumul tău până aici, până la Galați și dacă ai avut niște momente care simți că te-au făcut jucătorul care ești azi.
A fost un drum lung și da, au fost multe momente și grele și în care am simțit că poate e prea mult, dar am reușit să trec cu bine peste.
Pe scurt, sunt născut la Brașov. Acolo am început și fotbalul. Până la vârsta de 11 ani am stat acolo. La 12 ani, am fost selectat la Academia Hagi, unde am stat până la terminarea junioratului, o perioadă foarte frumoasă, grea, cu multe amintiri, mulți prieteni pe care i-am făcut acolo. Și multe cunoștințe. Acolo am pus, așa să zic, bazele fotbalului.
Iar după terminarea junioratului am fost împrumutat la mai multe echipe de liga a doua până să ajung aici. Iar aici am ajuns destul de ciudat, pentru că înainte să ajung aici a fost un moment destul de greu pentru mine, pentru că șase luni nu am avut echipă.
Am ajuns aici cu ajutorul unui om foarte important pentru evoluția mea, domnul Babuțan, Aurelian Babuțan. Era director sportiv aici și m-a sunat, mi-a zis: „Hai la Oțelul!”. Oțelul fiind în liga a treia, primul gând a fost nu, iar după am analizat ce oferte mai am și într-un final, fiind o echipă de tradiție, fiind un proiect serios, am luat decizia să vin aici și bine am făcut. Pentru că ce a urmat după, sincer... nu m-am gândit chiar atât de departe, pentru că în doi ani am reușit să promovăm și din liga a treia în liga a doua și din liga a doua în liga întâi și acum sunt la al treilea sezon în prima liga aici.
Pur și simplu simțeam că am ceva de oferit și nu aveam unde să fac asta.
Vreau să ne întoarcem puțin la acele șase luni. Cum s-a întâmplat să rămâi fără echipă?
A fost o situație la care nu m-am gândit nicio secundă, dar pur și simplu s-a întâmplat. A fost această fuziune între Farul și Viitorul. Eu, în acel moment, eram un jucător împrumutat la Farul, care aparținea de Ciprian Marica, și am revenit din împrumut la Farul cel nou. Am fost în cantonament, am fost în primele etape pe banca de rezerve, iar mai apoi mi s-a spus că pot să fiu liber de contract dacă vreau, că nu mai este nevoie de mine. A venit altcineva. A fost și o greșeală din partea mea pentru că am acceptat, dar nu m-am gândit nicio secundă că voi rămâne fără echipă. Așa a fost să fie.
Ce ți-ai spus în momentele acelea?
A fost greu, a fost foarte greu, pentru că înainte de această perioadă am avut vreo patru luni de neplată, șase luni după aceea acasă. Familia mi-a fost alături în acele momente, iubita mea, și împreună am încercat să luăm după cea mai bună decizie, să fie ceea care trebuie și sunt fericit că am ales bine.
De perioada asta te referai mai devreme când ziceai că uneori a fost prea mult?
A fost mult prea mult în acea perioadă, pentru că simțeam că vreau să joc și nu aveam unde să fac asta. Pur și simplu simțeam că am ceva de oferit și nu aveam unde să fac asta.
Și unde te-ai antrenat în acele șase luni?
În acele șase luni am fost la Brașov, dar m-am antrenat separat cu antrenorul de portari din acea vreme, Andrei Șanta, căruia îi mulțumesc. El m-a antrenat și când eram foarte mic, până să fac 10 ani. Tot cu el am învățat primele taine ale portăriei și el m-a ajutat în acele momente, dar cu toate acestea îți lipsește să faci parte dintr-un grup, să te antrenezi cu echipa în fiecare zi. Este puțin greu.
Și după toată această perioadă, cum a fost momentul în care ai auzit fluierul de start al meciului și tu erai în poartă?
Nu știu. Nu a fost... Pentru că, așa cum am zis, am venit aici în momentul în care echipa era în liga 3-a. Nu eram mulțumit de unde sunt în acel moment, ca ligă, dar știam că proiectul este serios, că se dorește performanță. Iar momentul în care au început meciurile și șase luni a durat această perioadă, în liga 3-a, eram sigur că vom promova pentru că aveam o echipă foarte bună și un antrenor foarte bun.
Ai un moment care ți-a rămas așa întipărit în suflet din acest drum de revenire a oțelului în Superliga?
Am un moment foarte important pentru mine. Ultimul fluier aici, la ultimul meci de acasă, cu Unirea Dej, ultimul meci din play-off, practic, momentul în care am promovat în prima ligă. A fost o descătuşare, țin minte că am izbucnit în plâns, pentru că a fost un drum lung, într-adevăr un drum lung, dar care într-un final s-a terminat cu bine. Parcă a fost așa, mi s-a luat ceva de pe suflet când am reușit această promovare și să revenim în Superliga. Stadionul a fost plin, adică cred că era nevoie în fotbalul românesc și în Superliga de Oțelul, pentru că e frumos la Galati, se iubește fotbalul. Când vine lumea la stadion, vezi oameni de toate vârstele, vezi copii, vezi oameni mai în vârstă, femei, deci este o echipă iubită.
Chiar am văzut un interviu cu tine și spuneai asta, că la Galati se iubește fotbalul.
Da, așa e, se simte, nu e doar asta, se vede și la meciuri, pe stradă când ieși, toată lumea, fiind un oraș așa, în care nu sunt prea multe lucruri de făcut, fotbalul cred că este un loc cu care unește oamenii, îi aduce la o grămadă și îi unește.
Ce zice lumea când te vede pe stradă?
Sunt copiii, de exemplu, care cer o poză sau, nu știu, un autograf. Multă lume încurajează: „Hai, băieți, se poate la meciul următor să-i bateți”, chestii constructive, în orice caz, care sunt frumoase.
Cum poate rămâne Oțelul în Play-off?
E nevoie, cred eu, de stabilitate, din toate punctele de vedere și... doar de stabilitate e nevoie. Pentru că fotbal cred că știm să jucăm destul de bine, chiar dacă suntem o echipă nouă, foarte repede cred eu că ne-am închegat și suntem o echipă frumoasă. Iar dacă vom avea stabilitate pe toate planurile, cred că putem face performanță.
Ăsta sunt și sunt bine cu cine sunt.
Cosmin, care e parada de care ești cel mai mândru din cariera ta de până acum?
Nu pot să spun că am una preferată de care sunt cel mai mândru, dar sunt două din acest sezon pe care nici eu nu știu cum le-am scos din meciul cu Rapid.
Ai scos multe în meciul ăla.
Au fost două intervenții de care o să-mi aduc cu drag aminte oricând, pentru că a fost instinct pur, nu altceva. Pur și simplu instinct.
Sau poate a fost toată perioada din spate și faptul că acum se văd roadele.
Și asta, cu siguranță, pentru că de-a lungul timpului acumulezi multe lucruri și rele, și bune. Important e ca la final din toate acestea să iasă lucruri bune și pozitive.
La penalty-ul apărat la Huiban, cum a fost? I-ai zis ceva înainte sau ai încercat să-l distragi?
I-am spus să nu dea pe centru. În general, cred că nu e un secret, urmărim posibilii executanți de penalty-uri și țin minte că ultimul penalty l-a dat în partea opusă față de unde a bătut în acel meci și a fost la fel, intuiție de moment.
Lăsând la o parte intuiția, totuși, ce-ți place cel mai mult la tine ca jucător?
Greu de spus, pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine deloc. Îmi place să las pe alții să facă acest lucru. Nu știu, cred că sunt un tip echilibrat atât în teren cât și în afară a lui. Iar despre calitățile fizice și fotbalistice, prefer să las pe alții să vorbesc despre mine.
Ți-a zis lumea că ești prea scund?
În general, nu pot să zic că este un handicap, pentru că am alte calități, dar toată lumea când mă vede zice „mă așteptam să fii mai înalt”. Asta sunt. Până la urmă am și eu calitățile mele, sunt rapid, dar nu pot să spun că îmi doream să fiu mai înalt. Ăsta sunt și sunt bine cu cine sunt.
Și cum ești tu în raport cu această responsabilitate pe care o ai totuși pe umerii tăi, ca numărul 1 și la propriu, și la figurat, la Oțelul Galați?
Este o responsabilitate normală, adică nu pot să spun că este ceva special. Este un rol în poartă pe care îl ai, de care trebuie să fii foarte conștient, pentru că orice greșeală poate fi taxată. Și asta contează mult în mintea unui portar, pentru că eu cred că psihicul în portărie este unul dintre cele mai importante elemente. Dacă ești bine cu capul și psihic să fii stăpân pe tot ceea ce faci, cred că ai o mare șansă pe acest post.
Și ce te ajută pe tine sau ce faci tu în mod special ca să fii bine psihic?
Nu fac ceva special. Încerc, de exemplu, în ziua meciului să îmi eliberez mintea de orice lucru poate fi negativ sau care nu mă poate ajuta. Și să mă gândesc strict la meci. În momentul în care ies de pe teren mereu să fiu mulțumit și împăcat cu ceea ce am făcut, iar motivația de zi cu zi vine din interior și nu pot să spun ce îmi dă această motivație. Pur și simplu îmi doresc să fiu mai bun în fiecare zi și cam asta e tot.
Interiorul tău e cel mai bun mental coach pe care-l ai?
Pentru moment, da. Pentru că dacă eu sunt bine cu mine, cred că asta este cel mai important.
Cum ai fost tu cu tine în acele momente în care au fost accidentarea și fractura de piramidă nazală? Au fost momente dificil de văzut, darămite de trăit.
Da, a fost un moment destul de derutant, pentru că primul verdict al medicilor a fost clar că o să mă operez, că o să urmeze o perioadă de repaus, dar din fericire am primit vești bune imediat după. Mi-am dorit doar să treacă două săptămâni, cât n-am avut voie să fac efort, și să mă întorc lângă colegii mei. Dar înainte de această accidentare cu nasul, am avut două accidentări mult mai grave, la umăr, două operații și în acel moment am zis că dacă am reușit să trec peste astea două, mă simt cumva de neoprit.
Cum ai reușit să treci? Să fii bine și fizic, și psihic?
Fizic, a doua operație a fost cea care a fost, să zic, mai grea, pentru că a fost o recidivă la prima și psihic, și fizic am trecut cu ajutorul familiei.
Fizic, în momentul în care, nu știu, în jur de o lună după operație am fost la un control, a trebuit să stau cu mâna imobilizată timp de o lună și când mi-am scos mâna din acea orteză în care o țineam și am văzut că nu sunt în stare să ridic măcar mâna, apoi m-am panicat puțin, dar după ce am început recuperarea, lucrurile au venit de la sine cumva și m-am simțit din ce în ce mai bine.
Este greu să nu fii alături de colegi în fiecare zi, cel mai greu a fost să văd acea finală de cupă pierdută din tribună, pentru că eram accidentat și, nu știu, în momentul în care am început cu echipa, am avut în jur de două săptămâni în care m-am antrenat până să încep să fac plonjoane și tot ce face un portar, am făcut chestii specifice, dar până la un anumit nivel.
Iar când mă uitam așa la ceilalți colegi ai mei, la portari, și vedeam, de exemplu, când făceau finalizare, puneam tot felul de întrebări, zic: „Oare o să mai pot? Uite cât de tare dau ăștia la poartă. Când mai sar eu după mingea așa?”. Iar ușor-ușor au venit toate.
Este nevoie doar de timp și de răbdare, pentru că resursele s-au găsit în fiecare să-și revină la nivelul la care a fost înainte sau poate chiar să fie mai bun.
Și când ai revenit, sunt curioasă, care a fost raportul între teamă și bucurie?
Bucuria a fost mai mare, cu siguranță. Teama o ai primele două, trei zile, poate o săptămână, dar, în adrenalina antrenamentului și a jocului, când cineva dă la poartă nu ai timp să te gândești: „Mi-e frică”. Totul vine așa, din instinct și, cum am spus, cred că bucuria a fost mult, mult mai mare.
Vreau să te întreb cum s-a simțit și bucuria atunci când colegii tăi ți-au dedicat victoria cu CFR?
Sincer, am fost surprins, în primul rând, de momentul în care au intrat pe teren cu tricouri speciale pentru mine și a fost gestul lui Zhelev, care chiar el mă și accidentase. M-am simțit bine. La goluri m-am simțit bine, în primul rând, că a fost o victorie și au reușit să câștige contra CFR-ului și, cu această ocazie, a fost suficient și mi-au dedicat victoria. Nu era nevoie și de tricouri.
Mi-e scris în frunte acum Coco.
Coco - de unde vine porecla?
De când eram copil, mic, în jur de 5 ani aveam, probabil, cred, nu am întrebat niciodată, de la Cosmin, dar toată lumea îmi spune așa, inclusiv părinții. Mi-e scris în frunte, acum, Coco, că toată lumea așa mă cunoaște și așa îmi spune.
Și aproape de frunte ai și un semn de bună purtare din copilărie, corect?
Am un semn de bună purtare, da. Aveam în jur de un an și jumătate, pe afară, cu copii, am dat cu nasul într-o țeavă.
N-a fost nevoie de operație nici atunci, nu?
Doar de câteva copci.
E dificil să joci cu acea mască?
Nu știu dacă dificil e cuvântul. E puțin incomod, dar incomod la modul că simți că ai ceva în plus pe față. Și transpiri mai mult, dar în rest simțeam că mă protejează și că mă ajută în cazul în care iese un contact la nivelul feței. Am renunțat la ea. Sper să stea acolo, în cușetă.
N-ai aruncat-o?
Nu am aruncat-o, pentru că este făcută special pentru fața mea. Și nu o să o arunc.
Vreau să te întreb despre un meci special, meciul cu Daco-Getica și faptul că după au urmat două zile de post, corect?
Da, când eram la U Cluj. A fost post negru. Nu doar post. Acum râd, știi? Dar în acele momente am suferit, pentru că era... cred că a fost prima eroare majoră pe care am făcut-o în acel meci. Și televizat, și toată lumea mă suna, eu nu voiam să vorbesc cu nimeni. Dar e un moment de care mi-aduc aminte acum. Nu știu, râd. Dar în acele momente am fost destul de supărat. Și am avut noroc că la trei zile a venit al meci și am reușit să apăr bine. Și s-a uitat totul.
Apropo de apărat, dacă ar fi să aperi un penalti de la oricine din lumea asta, ai avea un adversar special?
De la... Cred că de la Messi.
I-ai zice să nu tragă pe centru?
Nu o dă pe centru. El nu dă pe centru. Dar dacă va fi vreodată, va fi o adevărată provocare.
Voiam să te mai întreb cum ești tu atunci când nu ești pe teren și la antrenament?
Sunt un tip destul de calm. Nu-mi place să fiu foarte extravagant cu ce fac. În general, pe acasă. Maxim, un restaurant sau ceva de genul, cu iubita mea. Mai ieșim la plimbare. Chestii pe care le face toată lumea. Sunt un tip normal.
Mai am așa ca o pasiune extra. Am două, de fapt. Îmi place tenisul de câmp foarte mult. Și mai nou padelul. Văd că este un sport care a crescut foarte mult. Am reușit să joc de câteva ori și îmi place foarte mult.
Cu colegii sau cu cine?
Cu colegii, nu, pentru că la Galați nu avem încă un teren. Sper cât mai repede să se facă unul. Îmi place Formula 1. Cam astea sunt. Îmi plac pisicile. Mult. Îmi plac pisicile mult. Cam astea sunt chestiile.
De aceea spunea Paul Iacob de pisica de aici, din curte, că e doar a ta?
Da. Cu mine e cuminte, dar mă mai zgârie și pe mine, chiar dacă îi dau de mâncare în fiecare zi.
Ai pisici acasă?
Cu iubita mea avem o pisică, dar orice pisică văd pe stradă e a mea. Nu pot să nu mă duc să iau ceva de mâncare pentru ea.
Să fii mulțumit tu cu tine și tu de tine.
Cum a fost experiența alături de iubita ta de la Formula 1?
Mișto, foarte fain. A fost pentru prima oară când am fost la Formula 1 și pentru mine și pentru ea. A fost tare în toate cele trei zile, atât la antrenamente, cât și calificări și la cursa. O experiență pe care nu o voi uita și sunt sigur că pentru oricine, o dată în viață, e ceva de bifat.
Unde ați fost?
La cursa de la Barcelona.
Și ai un pilot preferat?
Sunt fan Hamilton.
Te-ai fi văzut pilot de Formula 1? Ți-ar fi plăcut?
Mi-ar fi plăcut, dar mi-am descoperit prea târziu această pasiune încât să pot face asta.
Știu că ești pasionat și de rap, corect?
Ascult muzică rap, da.
Care-i artistul preferat?
Doc.
Ai o melodie preferată?
Am una, „Toamna profesoară”. Îmi place cam tot ce scoate.
Ziceai la un moment dat că dacă n-ai fi fost fotbalist, poate ai fi luat drumul antreprenoriatului. Sunt curioasă ce afacere ți-ai deschide aici, în Galați?
În Galați mi-aș deschide un teren de padel. Vedeți, odată ce ești angrenat în lumea asta a fotbalului, nici nu ai timp să te gândești prea mult la ce ai face după sau ce ai face dacă... Nu știu, trăiesc prezentul și după voi vedea.
Cum ți-ar plăcea să fie recunoscut Cosmin Dur-Bozoancă în fotbalul românesc?
Vreau să fiu recunoscut ca un portar bun, care peste tot unde a fost și-a făcut treaba, un coleg bun care mereu a încercat să ajute pe toată lumea cu ce a putut și cam atât. Nu sunt prea multe cuvinte de zis. Cred că la finalul zilei dacă ești mulțumit tu cu tine și tu de tine, cred că și ceilalți vor avea cuvinte bune de spus despre tine.
Ne-ai povestit toată istoria ta și toate momentele grele prin care ai trecut, accidentări, momente în care te antrenai singur. Ce-ar trebui să-ți ofere fotbalul ca să te recompenseze tot ce ai trăit?
În momentul ăsta, nu trebuie să-mi ofere nimic. Trebuie doar să continue acest drum și să continue cât mai mult. Îmi doresc să joc cât mai mult posibil și doar să mă bucur de ceea ce fac și să am ce pune pe masă familiei.
Și pisicii.
Și pisicii!
Îi mulțumim lui Cosmin pentru cuvinte și pentru seninătatea cu care a împărtășit etapele carierei lui. Putem rămâne cu multe concluzii după acest interviu, una dintre ele poate pusă în practică și pentru viețile noastre. „În momentul în care ies de pe teren, să fiu mulțumit și împăcat cu ceea ce am făcut.” Indiferent de terenurile pe care jucați, lucrați, trăiți, e cea mai mare ușurare ca la final de zi să fii bine cu tine. Și asta ar fi una dintre lecțiile învățate de la fotbal. Mulțumim, Cosmin!
„Dacă ești bine cu capul și psihic ești stăpân pe tot ceea ce faci, cred că ai o mare șansă pe acest post,” ne-a zis Cosmin Dur-Bozoancă când l-am vizitat după un antrenament la Galați. Numărul 1 de la Oțelul, cu 20 de meciuri jucate în acest sezon, 9 fără gol primit, și 54 de parade cu care și-a bucurat fanii, Cosmin vorbește echilibrat și cu zâmbetul pe buze despre un drum care nu i-a fost deloc ușor.
L-am privit toți în meciul cu FC Argeș cum a suferit o fractură de piramidă nazală. Ce nu știam e că nu asta a fost cea mai dură lovitură dintre toate cele primite de-a lungul carierei. Două operații la umăr l-au făcut pe Cosmin să se întrebe dacă mai poate juca. Acum, îl vedem între buturi, și ne zice cu sinceritate că dacă a reușit să treacă peste acele momente, a ajuns să fie de neoprit.
Jucătorul de 27 de ani s-a luptat cu incertitudinea, s-a antrenat singur, s-a întâlnit apoi cu teama de a nu se accidenta din nou, s-a confruntat cu greșeala și nu a mâncat două zile după, mânat de vinovăție. Și a tot revenit, a revenit, a devenit mai puternic și acum e unul dintre oamenii care se bat pentru a menține Oțelul pe loc de Play-Off. Să fii de neoprit nu e doar o expresie motivațională pentru Cosmin Dur-Bozoancă. Iar să fii dur nu este doar o parte din numele lui. Este un mod de a înfrunta situațiile atunci când te pun jos. Și să te ridici pentru o nouă paradă.
Vreau să te întreb puțin despre cariera ta și sunt curioasă de cum a fost drumul tău până aici, până la Galați și dacă ai avut niște momente care simți că te-au făcut jucătorul care ești azi.
A fost un drum lung și da, au fost multe momente și grele și în care am simțit că poate e prea mult, dar am reușit să trec cu bine peste.
Pe scurt, sunt născut la Brașov. Acolo am început și fotbalul. Până la vârsta de 11 ani am stat acolo. La 12 ani, am fost selectat la Academia Hagi, unde am stat până la terminarea junioratului, o perioadă foarte frumoasă, grea, cu multe amintiri, mulți prieteni pe care i-am făcut acolo. Și multe cunoștințe. Acolo am pus, așa să zic, bazele fotbalului.
Iar după terminarea junioratului am fost împrumutat la mai multe echipe de liga a doua până să ajung aici. Iar aici am ajuns destul de ciudat, pentru că înainte să ajung aici a fost un moment destul de greu pentru mine, pentru că șase luni nu am avut echipă.
Am ajuns aici cu ajutorul unui om foarte important pentru evoluția mea, domnul Babuțan, Aurelian Babuțan. Era director sportiv aici și m-a sunat, mi-a zis: „Hai la Oțelul!”. Oțelul fiind în liga a treia, primul gând a fost nu, iar după am analizat ce oferte mai am și într-un final, fiind o echipă de tradiție, fiind un proiect serios, am luat decizia să vin aici și bine am făcut. Pentru că ce a urmat după, sincer... nu m-am gândit chiar atât de departe, pentru că în doi ani am reușit să promovăm și din liga a treia în liga a doua și din liga a doua în liga întâi și acum sunt la al treilea sezon în prima liga aici.
Pur și simplu simțeam că am ceva de oferit și nu aveam unde să fac asta.
Vreau să ne întoarcem puțin la acele șase luni. Cum s-a întâmplat să rămâi fără echipă?
A fost o situație la care nu m-am gândit nicio secundă, dar pur și simplu s-a întâmplat. A fost această fuziune între Farul și Viitorul. Eu, în acel moment, eram un jucător împrumutat la Farul, care aparținea de Ciprian Marica, și am revenit din împrumut la Farul cel nou. Am fost în cantonament, am fost în primele etape pe banca de rezerve, iar mai apoi mi s-a spus că pot să fiu liber de contract dacă vreau, că nu mai este nevoie de mine. A venit altcineva. A fost și o greșeală din partea mea pentru că am acceptat, dar nu m-am gândit nicio secundă că voi rămâne fără echipă. Așa a fost să fie.
Ce ți-ai spus în momentele acelea?
A fost greu, a fost foarte greu, pentru că înainte de această perioadă am avut vreo patru luni de neplată, șase luni după aceea acasă. Familia mi-a fost alături în acele momente, iubita mea, și împreună am încercat să luăm după cea mai bună decizie, să fie ceea care trebuie și sunt fericit că am ales bine.
De perioada asta te referai mai devreme când ziceai că uneori a fost prea mult?
A fost mult prea mult în acea perioadă, pentru că simțeam că vreau să joc și nu aveam unde să fac asta. Pur și simplu simțeam că am ceva de oferit și nu aveam unde să fac asta.
Și unde te-ai antrenat în acele șase luni?
În acele șase luni am fost la Brașov, dar m-am antrenat separat cu antrenorul de portari din acea vreme, Andrei Șanta, căruia îi mulțumesc. El m-a antrenat și când eram foarte mic, până să fac 10 ani. Tot cu el am învățat primele taine ale portăriei și el m-a ajutat în acele momente, dar cu toate acestea îți lipsește să faci parte dintr-un grup, să te antrenezi cu echipa în fiecare zi. Este puțin greu.
Și după toată această perioadă, cum a fost momentul în care ai auzit fluierul de start al meciului și tu erai în poartă?
Nu știu. Nu a fost... Pentru că, așa cum am zis, am venit aici în momentul în care echipa era în liga 3-a. Nu eram mulțumit de unde sunt în acel moment, ca ligă, dar știam că proiectul este serios, că se dorește performanță. Iar momentul în care au început meciurile și șase luni a durat această perioadă, în liga 3-a, eram sigur că vom promova pentru că aveam o echipă foarte bună și un antrenor foarte bun.
Ai un moment care ți-a rămas așa întipărit în suflet din acest drum de revenire a oțelului în Superliga?
Am un moment foarte important pentru mine. Ultimul fluier aici, la ultimul meci de acasă, cu Unirea Dej, ultimul meci din play-off, practic, momentul în care am promovat în prima ligă. A fost o descătuşare, țin minte că am izbucnit în plâns, pentru că a fost un drum lung, într-adevăr un drum lung, dar care într-un final s-a terminat cu bine. Parcă a fost așa, mi s-a luat ceva de pe suflet când am reușit această promovare și să revenim în Superliga. Stadionul a fost plin, adică cred că era nevoie în fotbalul românesc și în Superliga de Oțelul, pentru că e frumos la Galati, se iubește fotbalul. Când vine lumea la stadion, vezi oameni de toate vârstele, vezi copii, vezi oameni mai în vârstă, femei, deci este o echipă iubită.
Chiar am văzut un interviu cu tine și spuneai asta, că la Galati se iubește fotbalul.
Da, așa e, se simte, nu e doar asta, se vede și la meciuri, pe stradă când ieși, toată lumea, fiind un oraș așa, în care nu sunt prea multe lucruri de făcut, fotbalul cred că este un loc cu care unește oamenii, îi aduce la o grămadă și îi unește.
Ce zice lumea când te vede pe stradă?
Sunt copiii, de exemplu, care cer o poză sau, nu știu, un autograf. Multă lume încurajează: „Hai, băieți, se poate la meciul următor să-i bateți”, chestii constructive, în orice caz, care sunt frumoase.
Cum poate rămâne Oțelul în Play-off?
E nevoie, cred eu, de stabilitate, din toate punctele de vedere și... doar de stabilitate e nevoie. Pentru că fotbal cred că știm să jucăm destul de bine, chiar dacă suntem o echipă nouă, foarte repede cred eu că ne-am închegat și suntem o echipă frumoasă. Iar dacă vom avea stabilitate pe toate planurile, cred că putem face performanță.
Ăsta sunt și sunt bine cu cine sunt.
Cosmin, care e parada de care ești cel mai mândru din cariera ta de până acum?
Nu pot să spun că am una preferată de care sunt cel mai mândru, dar sunt două din acest sezon pe care nici eu nu știu cum le-am scos din meciul cu Rapid.
Ai scos multe în meciul ăla.
Au fost două intervenții de care o să-mi aduc cu drag aminte oricând, pentru că a fost instinct pur, nu altceva. Pur și simplu instinct.
Sau poate a fost toată perioada din spate și faptul că acum se văd roadele.
Și asta, cu siguranță, pentru că de-a lungul timpului acumulezi multe lucruri și rele, și bune. Important e ca la final din toate acestea să iasă lucruri bune și pozitive.
La penalty-ul apărat la Huiban, cum a fost? I-ai zis ceva înainte sau ai încercat să-l distragi?
I-am spus să nu dea pe centru. În general, cred că nu e un secret, urmărim posibilii executanți de penalty-uri și țin minte că ultimul penalty l-a dat în partea opusă față de unde a bătut în acel meci și a fost la fel, intuiție de moment.
Lăsând la o parte intuiția, totuși, ce-ți place cel mai mult la tine ca jucător?
Greu de spus, pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine deloc. Îmi place să las pe alții să facă acest lucru. Nu știu, cred că sunt un tip echilibrat atât în teren cât și în afară a lui. Iar despre calitățile fizice și fotbalistice, prefer să las pe alții să vorbesc despre mine.
Ți-a zis lumea că ești prea scund?
În general, nu pot să zic că este un handicap, pentru că am alte calități, dar toată lumea când mă vede zice „mă așteptam să fii mai înalt”. Asta sunt. Până la urmă am și eu calitățile mele, sunt rapid, dar nu pot să spun că îmi doream să fiu mai înalt. Ăsta sunt și sunt bine cu cine sunt.
Și cum ești tu în raport cu această responsabilitate pe care o ai totuși pe umerii tăi, ca numărul 1 și la propriu, și la figurat, la Oțelul Galați?
Este o responsabilitate normală, adică nu pot să spun că este ceva special. Este un rol în poartă pe care îl ai, de care trebuie să fii foarte conștient, pentru că orice greșeală poate fi taxată. Și asta contează mult în mintea unui portar, pentru că eu cred că psihicul în portărie este unul dintre cele mai importante elemente. Dacă ești bine cu capul și psihic să fii stăpân pe tot ceea ce faci, cred că ai o mare șansă pe acest post.
Și ce te ajută pe tine sau ce faci tu în mod special ca să fii bine psihic?
Nu fac ceva special. Încerc, de exemplu, în ziua meciului să îmi eliberez mintea de orice lucru poate fi negativ sau care nu mă poate ajuta. Și să mă gândesc strict la meci. În momentul în care ies de pe teren mereu să fiu mulțumit și împăcat cu ceea ce am făcut, iar motivația de zi cu zi vine din interior și nu pot să spun ce îmi dă această motivație. Pur și simplu îmi doresc să fiu mai bun în fiecare zi și cam asta e tot.
Interiorul tău e cel mai bun mental coach pe care-l ai?
Pentru moment, da. Pentru că dacă eu sunt bine cu mine, cred că asta este cel mai important.
Cum ai fost tu cu tine în acele momente în care au fost accidentarea și fractura de piramidă nazală? Au fost momente dificil de văzut, darămite de trăit.
Da, a fost un moment destul de derutant, pentru că primul verdict al medicilor a fost clar că o să mă operez, că o să urmeze o perioadă de repaus, dar din fericire am primit vești bune imediat după. Mi-am dorit doar să treacă două săptămâni, cât n-am avut voie să fac efort, și să mă întorc lângă colegii mei. Dar înainte de această accidentare cu nasul, am avut două accidentări mult mai grave, la umăr, două operații și în acel moment am zis că dacă am reușit să trec peste astea două, mă simt cumva de neoprit.
Cum ai reușit să treci? Să fii bine și fizic, și psihic?
Fizic, a doua operație a fost cea care a fost, să zic, mai grea, pentru că a fost o recidivă la prima și psihic, și fizic am trecut cu ajutorul familiei.
Fizic, în momentul în care, nu știu, în jur de o lună după operație am fost la un control, a trebuit să stau cu mâna imobilizată timp de o lună și când mi-am scos mâna din acea orteză în care o țineam și am văzut că nu sunt în stare să ridic măcar mâna, apoi m-am panicat puțin, dar după ce am început recuperarea, lucrurile au venit de la sine cumva și m-am simțit din ce în ce mai bine.
Este greu să nu fii alături de colegi în fiecare zi, cel mai greu a fost să văd acea finală de cupă pierdută din tribună, pentru că eram accidentat și, nu știu, în momentul în care am început cu echipa, am avut în jur de două săptămâni în care m-am antrenat până să încep să fac plonjoane și tot ce face un portar, am făcut chestii specifice, dar până la un anumit nivel.
Iar când mă uitam așa la ceilalți colegi ai mei, la portari, și vedeam, de exemplu, când făceau finalizare, puneam tot felul de întrebări, zic: „Oare o să mai pot? Uite cât de tare dau ăștia la poartă. Când mai sar eu după mingea așa?”. Iar ușor-ușor au venit toate.
Este nevoie doar de timp și de răbdare, pentru că resursele s-au găsit în fiecare să-și revină la nivelul la care a fost înainte sau poate chiar să fie mai bun.
Și când ai revenit, sunt curioasă, care a fost raportul între teamă și bucurie?
Bucuria a fost mai mare, cu siguranță. Teama o ai primele două, trei zile, poate o săptămână, dar, în adrenalina antrenamentului și a jocului, când cineva dă la poartă nu ai timp să te gândești: „Mi-e frică”. Totul vine așa, din instinct și, cum am spus, cred că bucuria a fost mult, mult mai mare.
Vreau să te întreb cum s-a simțit și bucuria atunci când colegii tăi ți-au dedicat victoria cu CFR?
Sincer, am fost surprins, în primul rând, de momentul în care au intrat pe teren cu tricouri speciale pentru mine și a fost gestul lui Zhelev, care chiar el mă și accidentase. M-am simțit bine. La goluri m-am simțit bine, în primul rând, că a fost o victorie și au reușit să câștige contra CFR-ului și, cu această ocazie, a fost suficient și mi-au dedicat victoria. Nu era nevoie și de tricouri.
Mi-e scris în frunte acum Coco.
Coco - de unde vine porecla?
De când eram copil, mic, în jur de 5 ani aveam, probabil, cred, nu am întrebat niciodată, de la Cosmin, dar toată lumea îmi spune așa, inclusiv părinții. Mi-e scris în frunte, acum, Coco, că toată lumea așa mă cunoaște și așa îmi spune.
Și aproape de frunte ai și un semn de bună purtare din copilărie, corect?
Am un semn de bună purtare, da. Aveam în jur de un an și jumătate, pe afară, cu copii, am dat cu nasul într-o țeavă.
N-a fost nevoie de operație nici atunci, nu?
Doar de câteva copci.
E dificil să joci cu acea mască?
Nu știu dacă dificil e cuvântul. E puțin incomod, dar incomod la modul că simți că ai ceva în plus pe față. Și transpiri mai mult, dar în rest simțeam că mă protejează și că mă ajută în cazul în care iese un contact la nivelul feței. Am renunțat la ea. Sper să stea acolo, în cușetă.
N-ai aruncat-o?
Nu am aruncat-o, pentru că este făcută special pentru fața mea. Și nu o să o arunc.
Vreau să te întreb despre un meci special, meciul cu Daco-Getica și faptul că după au urmat două zile de post, corect?
Da, când eram la U Cluj. A fost post negru. Nu doar post. Acum râd, știi? Dar în acele momente am suferit, pentru că era... cred că a fost prima eroare majoră pe care am făcut-o în acel meci. Și televizat, și toată lumea mă suna, eu nu voiam să vorbesc cu nimeni. Dar e un moment de care mi-aduc aminte acum. Nu știu, râd. Dar în acele momente am fost destul de supărat. Și am avut noroc că la trei zile a venit al meci și am reușit să apăr bine. Și s-a uitat totul.
Apropo de apărat, dacă ar fi să aperi un penalti de la oricine din lumea asta, ai avea un adversar special?
De la... Cred că de la Messi.
I-ai zice să nu tragă pe centru?
Nu o dă pe centru. El nu dă pe centru. Dar dacă va fi vreodată, va fi o adevărată provocare.
Voiam să te mai întreb cum ești tu atunci când nu ești pe teren și la antrenament?
Sunt un tip destul de calm. Nu-mi place să fiu foarte extravagant cu ce fac. În general, pe acasă. Maxim, un restaurant sau ceva de genul, cu iubita mea. Mai ieșim la plimbare. Chestii pe care le face toată lumea. Sunt un tip normal.
Mai am așa ca o pasiune extra. Am două, de fapt. Îmi place tenisul de câmp foarte mult. Și mai nou padelul. Văd că este un sport care a crescut foarte mult. Am reușit să joc de câteva ori și îmi place foarte mult.
Cu colegii sau cu cine?
Cu colegii, nu, pentru că la Galați nu avem încă un teren. Sper cât mai repede să se facă unul. Îmi place Formula 1. Cam astea sunt. Îmi plac pisicile. Mult. Îmi plac pisicile mult. Cam astea sunt chestiile.
De aceea spunea Paul Iacob de pisica de aici, din curte, că e doar a ta?
Da. Cu mine e cuminte, dar mă mai zgârie și pe mine, chiar dacă îi dau de mâncare în fiecare zi.
Ai pisici acasă?
Cu iubita mea avem o pisică, dar orice pisică văd pe stradă e a mea. Nu pot să nu mă duc să iau ceva de mâncare pentru ea.
Să fii mulțumit tu cu tine și tu de tine.
Cum a fost experiența alături de iubita ta de la Formula 1?
Mișto, foarte fain. A fost pentru prima oară când am fost la Formula 1 și pentru mine și pentru ea. A fost tare în toate cele trei zile, atât la antrenamente, cât și calificări și la cursa. O experiență pe care nu o voi uita și sunt sigur că pentru oricine, o dată în viață, e ceva de bifat.
Unde ați fost?
La cursa de la Barcelona.
Și ai un pilot preferat?
Sunt fan Hamilton.
Te-ai fi văzut pilot de Formula 1? Ți-ar fi plăcut?
Mi-ar fi plăcut, dar mi-am descoperit prea târziu această pasiune încât să pot face asta.
Știu că ești pasionat și de rap, corect?
Ascult muzică rap, da.
Care-i artistul preferat?
Doc.
Ai o melodie preferată?
Am una, „Toamna profesoară”. Îmi place cam tot ce scoate.
Ziceai la un moment dat că dacă n-ai fi fost fotbalist, poate ai fi luat drumul antreprenoriatului. Sunt curioasă ce afacere ți-ai deschide aici, în Galați?
În Galați mi-aș deschide un teren de padel. Vedeți, odată ce ești angrenat în lumea asta a fotbalului, nici nu ai timp să te gândești prea mult la ce ai face după sau ce ai face dacă... Nu știu, trăiesc prezentul și după voi vedea.
Cum ți-ar plăcea să fie recunoscut Cosmin Dur-Bozoancă în fotbalul românesc?
Vreau să fiu recunoscut ca un portar bun, care peste tot unde a fost și-a făcut treaba, un coleg bun care mereu a încercat să ajute pe toată lumea cu ce a putut și cam atât. Nu sunt prea multe cuvinte de zis. Cred că la finalul zilei dacă ești mulțumit tu cu tine și tu de tine, cred că și ceilalți vor avea cuvinte bune de spus despre tine.
Ne-ai povestit toată istoria ta și toate momentele grele prin care ai trecut, accidentări, momente în care te antrenai singur. Ce-ar trebui să-ți ofere fotbalul ca să te recompenseze tot ce ai trăit?
În momentul ăsta, nu trebuie să-mi ofere nimic. Trebuie doar să continue acest drum și să continue cât mai mult. Îmi doresc să joc cât mai mult posibil și doar să mă bucur de ceea ce fac și să am ce pune pe masă familiei.
Și pisicii.
Și pisicii!
Îi mulțumim lui Cosmin pentru cuvinte și pentru seninătatea cu care a împărtășit etapele carierei lui. Putem rămâne cu multe concluzii după acest interviu, una dintre ele poate pusă în practică și pentru viețile noastre. „În momentul în care ies de pe teren, să fiu mulțumit și împăcat cu ceea ce am făcut.” Indiferent de terenurile pe care jucați, lucrați, trăiți, e cea mai mare ușurare ca la final de zi să fii bine cu tine. Și asta ar fi una dintre lecțiile învățate de la fotbal. Mulțumim, Cosmin!
