Anzor, de la stadionul din fața balconului până în inima Craiovei

A fost prima sa plecare din Georgia, țara natală, după ce a crescut la Dinamo Tbilisi, formație alături de care a cucerit titlul de două ori. Cu un an înainte de transfer a primit și banderola de căpitan, asta datorită seriozității pe care a arătat-o atât în teren, cât și în afara lui.

Fotbalul, pentru Anzor, a început cu ajutorul bunicului său. Era imposibil pentru el să nu se îndrăgostească de fotbal, ținând cont că ieșea pe balcon și vedea stadionul chiar în fața sa, după cum a dezvăluit chiar el. Când a semnat cu oltenii avea deja 13 meciuri în naționala Georgiei. Acum a reușit să dubleze acel număr, iar în urmă cu doi ani a scris istorie pentru țara sa, care s-a calificat în premieră la EURO 2024, unde a și ieșit din faza grupelor.

I-a plăcut și școala, asta pentru că a fost dintotdeauna conștient de faptul că are nevoie și de un backup. Ajuns la 24 de ani, Anzor este „motorul” Craiovei, alături de care traversează un sezon senzațional, jucător de bază în națională și pare că drumul său în fotbal abia a început. Să-l cunoaștem, așadar, pe fotbalistul care și-a făcut locul în inima oltenilor.

„Bunicul meu m-a introdus în acest sport”

Anzor, dacă am fi mâine în Tbilisi și tu ai fi ghidul nostru pentru doar o oră, unde ne-ai duce? Dar nu în locurile turistice. Care e locul tău preferat?
E foarte greu să decid, e foarte greu, pentru că poți vedea multe locuri frumoase în Tbilisi. E un oraș mic, dar are multe lucruri de făcut, multe lucruri de văzut și vizitat și muzee, de exemplu, unele locuri precum biserici istorice. Poți de asemenea... Nu poți evita mâncarea. Așa că ai nevoie și de timp să mănânci și multă mâncare, pentru că e ceva tradițional. De asemenea, avem vin foarte bun și tradiții mari legate de asta. Așa că cred că o oră va fi insuficientă.

Dar dacă te-aș ruga să ne duci în locul tău preferat?
Nu știu! Poate v-aș duce în centrul orașului. E acolo râul, cu multe poduri și restaurante frumoase și acesta este, cumva, locul principal, locul unde merg mulți turiști și mulți oameni și cred că v-aș duce acolo. E în mijlocul orașului și cred că v-ar plăcea foarte mult.

Ai vorbit despre mâncare. Spune-ne dacă există asemănări între mâncarea georgiană și cea românească.
Există unele, dar și multe diferențe, multe diferențe, pentru că nouă ne place să mâncăm multă brânză, de exemplu, dar brânza noastră e puțin diferită de a voastră și, de asemenea, avem un fel de tradiție în modul în care gătim vita sau porcul sau ceva de genul ăsta și îmi plac și cultura românească, și mâncarea românească, dar cred... pentru mine, chiar dacă am fost în multe locuri din lume, multe orașe și țări, eu aleg mereu mâncarea mea, pentru că nu e doar opinia mea. E și opinia celor care vin să ne viziteze. Așa că sper ca într-o zi toată lumea să aibă timp să meargă acolo și să se bucure de ea.

Spune-ne cine este Anzor Mekvabishvili?
Aș spune că sunt un tip liniștit, simplu, căruia îi place să fie cu familia, să se bucure de ea, să se bucure de munca mea, pentru că mă implic foarte mult în ea. Fac mult și în fiecare zi mă lupt și, de fiecare dată, în fiecare zi, încerc să fiu mai bun. Așa că obiectivele mele sunt să ajung cât mai sus, în carieră, cât pot eu, și să fiu liber și să mă bucur de viață. Asta e cel mai important, alături de familie.

Dacă ne-am întoarce în timp, pe străzile din Tbilisi, unde l-am găsi pe micul Anzor, la vârsta de șapte ani?
Cu siguranță, aș fi pe terenul de fotbal, jucând, pentru că aveam un bunic care avea grijă de mine și, de fiecare dată... și aveam casa, aveam... era ca un bloc, dar noi aveam casa la primul etaj și puteai coborî pe scări, aveam un balcon mare și, în fața noastră, era un stadion foarte mare, foarte mare. Așa că copilăria mea a fost acolo, cu prietenii mei și mereu cu fotbalul, mereu m-am bucurat cu prietenii mei acolo și asta era viața mea. Și, de asemenea, mă puteai vedea la școală, pentru că eram un elev destul de bun. Da, elev bun.

Îți plăcea să mergi la școală?
Da! Da! Încercam, pentru că mergeam la o școală privată. Încercam să am rezultate bune, pentru că este important pentru oameni, pentru că poate cariera este nu prea lungă. Așa că după trebuie să faci ceva, ai nevoie și de puțină cunoaștere și pentru fotbal. Este foarte important să ai niște idei, creierul trebuie să funcționeze bine. Așa că e bine. Ajută. Așa că sunt fericit că am făcut asta, pentru că de asta pot vorbi, de exemplu, mai multă engleză, mai bine și pot avea mai multe exemple în viață. Așa că e o plăcere să ai acest tip de experiență.

Spune-mi dacă pentru tine a fost mereu doar fotbal sau ai încercat și alte sporturi.
Pot spune că sunt un tip sportiv. Așa că orice sport fac, îl fac cu inimă și îmi plac majoritatea. Așa că jucam baschet mult, mult și sper că avem și niște coechipieri... jucăm de asemenea, de exemplu, cu Nsimba și i-am spus să joace și vom încerca, jucăm și tenis cu colegii și multe sporturi, multe. Sunt un tip sportiv. Așa că mă bucur de fiecare dată.

Cine a fost prima persoană care a crezut cu adevărat în tine?
Cred că bunicul meu, pentru că el m-a introdus în acest sport și avea grijă de mine de fiecare dată când aveam timp. Discutam meciurile mele, viața mea, totul, așa că era omul pe care îl puteam lua de mână și să fiu cu el mereu.

Dacă îmi amintesc corect, ți-ai pierdut bunicul.
Da. L-am pierdut, dar este mereu cu mine, așa că este ceva mare... aș spune că sunt fericit că e cu mine tot timpul și este aici. Așa că merg mai departe și merg mai departe de două ori mai mult ca să-l fac fericit.

Care sunt cele mai importante valori sau lecții pe care le-ai luat de la părinții tăi?
Acest lucru este foarte important pentru mine, pentru că dacă nu ar fi fost părinții mei, nu aș fi o persoană foarte bună. Pentru mine, să fiu om și să am acest tip de relație, o relație bună cu oamenii, să fiu sincer, să fiu bun cu ei... toate acestea vin de la părinți. Așa că le sunt foarte recunoscător. Și acesta este lucrul... asta este ce mi-au dat. Mi-au dat acest tip de personalitate și mentalitate puternică și sunt mereu bun. Nu sunt un tip căruia îi place să rănească pe cineva. Așa că asta e de la părinții mei.

Căpitan la 21 de ani la Dinamo Tbilisi

Cum te-ai descrie ca fotbalist?
Eu... nu știu cum să spun. Nu-mi place să vorbesc prea mult despre mine. Dar ce pot spune? Întotdeauna mă împing pe mine și știu că pot face mai mult și mai mult, de exemplu pentru club, pentru mine și încerc să fiu mereu inteligent și să intru în detalii, pentru că pentru mine detaliile sunt foarte importante și încerc să mă concentrez pe asta și sunt tipul care muncește mult, care vrea mereu să câștige și am această dorință să câștig fiecare meci și totul în fotbal.

Ai doar 21 de ani. Ai primit banderola de căpitan la Dinamo Tbilisi când erai foarte tânăr, dacă avem în vedere că jucătorii de vârsta ta se luptă pentru un loc în primul 11. Cum a fost pentru tine să porți acest tip de responsabilitate atât de tânăr?
Pentru mine, a fost dublu și triplu, pentru că am fost în această academie tot timpul și am fost tot timpul într-un singur club georgian, iar când m-am mutat la Dinamo Tbilisi aveam 12 ani. Așa că imaginează-ți: de la 12 la 21 am fost acolo și a fost o mare onoare să fiu pentru prima dată în prima echipă și, după doi ani, mi-au dat acest tip de responsabilitate și încercam să dau celorlalți exemplul meu, că totul este posibil dacă muncești din greu și dacă ești inteligent, și dacă nu dai înapoi niciodată. Așa că acesta este mesajul pentru toată lumea: să fie așa!

Putem spune că asta este ce a învățat copilul Anzor din acea experiență de leadership?
Da, da, dar pot să-ți spun că, în fiecare zi, ceea ce iau din viață este experiență, așa că cred că trebuie să învăț mai mult și mai mult și acest leadership va deveni din ce în ce mai bun la mine. Și aș spune că acest leadership vine din muncă grea, din dorință, din a crede în tine și a crede în Dumnezeu și cred că toate împreună fac acest leadership. Așa că dacă cineva vrea să fie lider, trebuie să fie așa.

Cum a fost momentul în care ai plecat din Georgia? Când ai plecat de acasă, din Georgia.
A fost prima dată pentru mine și a fost puțin ciudat, pentru că eram cu familia mereu, cu confortul de a sta cu ei și aveam totul aranjat, mâncarea, de exemplu, hainele, totul. Și când m-am mutat a fost puțin ciudat, pentru că în afara casei nu e la fel. Așa că a fost greu pentru mine, dar după, cu soția mea, am reușit să avem cum să spun, o schimbare foarte bună, o viață diferită și m-am adaptat repede. Și sunt fericit cu acest club, cu acești oameni care sunt aici, care lucrează aici, pentru că m-au ajutat foarte mult și m-au făcut mai bărbat și cred că, atunci când eram acasă, eram ca un copil, dar acum cred că am viața mea personală și sunt bucuros, pentru că toată lumea trebuie să încerce asta, pentru că este un pas foarte important pentru toată lumea.

Cum au fost primele tale săptămâni în România?
Nu știu! Nu mă așteptam la asta. Nu știam. Am fost de câteva ori aici, de două-trei ori și, de asemenea, am jucat cu niște băieți de aici, da, în România. De exemplu, am fost căpitan la U21 și Screciu era căpitan la România U21 și ne-am întâlnit aici prima dată și nu știam că România este o țară atât de mare, cu resurse atât de mari. După asta, una-două săptămâni au fost doar adaptare, mi-a plăcut și, cum să spun, a fost greu pentru mine pentru că nu știam, de exemplu, și nu toată lumea vorbea engleză bine, așa că această adaptare a fost puțin grea în acel timp, dar acum totul este perfect.

Care a fost cel mai greu lucru pe care l-ai lăsat în urmă în Georgia?
Cred... confortul, părinții mei, de exemplu, sigur și prietenii mei. Erau mereu în jurul meu, pentru că acum trebuia să vin aici fără nimeni și trebuie să am prieteni noi, o familie nouă. Așa că să las asta în spate îmi dă mai multe responsabilități aici, pentru că trebuie să fiu aici liderul, de exemplu, să fiu aici foarte bun și să-i fac fericiți. A fost ca o responsabilitate dublă și acesta a fost cel mai greu lucru pe care l-am lăsat în urmă.

Există un obiect specific pe care l-ai adus din Georgia de care nu te desparți niciodată? Un obiect care îți amintește de casă, pe care l-ai luat de acolo, din Georgia.
Cred că nu este un obiect. Este o persoană. Da, este soția mea și nimic altceva, cred, pentru că ce vreau am aici. Ah, ok! Familia mea este, de asemenea, acolo, dar ei mai vin. Nu este ceva specific pe care l-am luat și l-am adus aici.

„Nu știam că în România poate exista acest tip de dragoste pentru fotbal”

Cum ai ales Universitatea Craiova?
Cum să spun, era iarnă, din câte îmi amintesc, când am venit aici și aveam o altă opțiune, dar voiam să plec de la club, pentru că, după gândurile mele, după sentimentele mele, era momentul să plec din țara mea, pentru că am jucat acolo trei sau patru sezoane și simțeam că era momentul să plec și aveam mai multe opțiuni, dar am ales-o pe aceasta, pentru că era foarte concretă și clubul ne-a contactat și era interesant, pentru că întrebasem despre ligă, despre calitatea ligii, despre pasul următor și cred că era important să mă mut și nu m-am gândit prea mult. M-am gândit două zile, cred, și am venit aici. Am vorbit cu patronul, am vorbit cu acționarii clubului și am decis să rămânem aici și să semnăm aici de asemenea.

Spune-mi cum a fost pentru tine când ai jucat prima dată pe stadionul „Ion Oblemenco”?
Nu mă așteptam la acest tip de facilități bune pe care le avea acest club și când am mers acolo, cred că prima dată am jucat... nu cred... prima dată am jucat la Petrolul. Dar când am venit aici, cu fanii, cu oamenii, cum le place fotbalul și cum iubesc fotbalul, m-a impresionat acest lucru, pentru că nu știam că în România acest tip de dragoste poate exista în fotbal și acum, pe măsură ce zilele trec, văd cum suporterii noștri trăiesc competiția, au pasiune, orașul trăiește cu fotbalul aici și este cel mai bun lucru.

Se spune că, aici, fotbalul este în ADN-ul fiecăruia.
Da, poți merge prin oraș și toată lumea te știe, este foarte bine. Este foarte bine, pentru că știu multe țări, chiar și țări mari, mergi acasă, pleci și nimeni nu te cunoaște și nu e bine, pentru că cred că, în acest tip de fotbal, oamenii și suporterii sunt cei mai importanți pentru jucători, pentru motivație și este foarte frumos și cred că asta face fotbalul atât de bun, pentru că nu sunt doar 11 jucători sau 25 de jucători sau antrenorii, ci sunt orașe întregi, oraș contra oraș, și este foarte bine. Este un sentiment foarte bun.

Ești la Craiova de ceva timp. Spune-mi care este amintirea ta preferată de la Craiova până acum?
Aș spune că prima dată când am jucat cu stadionul plin a fost foarte frumos, foarte frumos și memorabil pentru mine. Și cred că atunci când am ajuns, de exemplu, prima dată, în Conference League, acum doi ani, la penalty-uri, a fost un moment foarte bun pentru mine. Și anul trecut am fost foarte aproape să facem ceva bun. Am pierdut în semifinală, în cupă, cred, la penalty-uri cu Clujul, și am fi putut merge mai departe și poate să încercăm să câștigăm trofeul și am avut câteva momente bune acolo, cred. Dar anul trecut a fost puțin dezamăgitor din acest punct de vedere, pentru că voiam să încercăm să atingem ceva și nu am reușit, dar cred că întregul an a fost memorabil și sper că în viitor vom încerca să facem totul pentru a ne atinge obiectivele.

Dar dacă ne uităm la calificarea în Conference League, pare un progres sănătos, pentru că ați fost eliminați în play-off, înainte de a ajunge în faza grupelor, și acum ați ajuns.
Pentru mine, a fost prima dată când am ajuns în faza grupelor și a fost un sentiment foarte, foarte bun, cu oamenii, cu fostul staff și totul a fost, cum să spun, foarte frumos și o experiență foarte mare și foarte bună și am bătut Mainz aici, un club mare, și am fost foarte aproape în deplasare și cred că acest an este destul de pozitiv și am putea face multe lucruri bune dacă încercăm tot ce putem și să ne atingem obiectivele, cum am spus, da, pentru că eliminarea din faza grupelor a fost văzută ca o înfrângere, dar dacă ne uităm înapoi la anii anteriori, faptul că ai fost acolo, ai fost în faza grupelor, contează.

Și, dacă tot vorbim despre meciuri, trebuie să te întreb: te mai gândești la penalty-ul cu Sparta Praga?
Când este un penalty la antrenament sau în meci, da, mă mai gândesc la asta, dar da, sunt dezamăgit, pentru că puteam face mai bine, cred, dar știi că viața este așa, poate ratez undeva, poate voi marca undeva. Așa că dacă am oportunitatea, o voi face. Nu sunt un tip care se sperie și nu va mai face asta, pentru că, de exemplu, înainte de asta nu am ratat niciunul, așa că cred că a fost prima dată și sigur nu va fi ultima, pentru că asta e viața, acesta este fotbalul și orice se poate întâmpla, dar am această provocare să fac mai bine după și să ajut echipa.

Vreau să te întreb cum au fost lucrurile pentru tine, emoțional, după acel meci.
Nu știu! Da, am fost dezamăgit, pentru că dacă marcam, poate mergea diferit, dar am învățat de la niște băieți că dacă spui „dacă”, nu schimbă nimic. Așa că este doar pierdere de timp, așa că o voi face din nou în viitor.

„Georgienilor nu le este frică de nimic!”

Se spune că un spirit de războinic curge prin venele georgienilor, un spirit care nu acceptă niciodată înfrângerea. Simți că asta te ajută să treci peste momentele dificile?
Da, cu istoria și lucrurile astea... Dacă vezi țara mea a fost înconjurată de turci, de iranieni, de ruși tot timpul și chiar și astăzi avem o situație de război, nu cea mai rea situație, dar teritorii ocupate în țara noastră și aș spune că este foarte dureros pentru mine, dar acesta este lucrul: toată lumea vede că au trecut atâția ani, dar țara mea încă stă în picioare și încă luptă pentru democrația ei, de exemplu, și vezi în fiecare sport unde poți lupta, avem mulți campioni în UFC, avem mulți campioni la judo, de exemplu, și la rugby și toată lumea face asta cu inimă. Nu le este frică de nimic. Așa că asta este din vene, din sânge, așa că mă ajută sigur. Da, am asta, să nu fiu învins în niciun caz și nicăieri.

Hai să vorbim puțin despre echipa națională și prima ta convocare.
Prima dată, am vorbit cu antrenorul secund și după, când m-au chemat, am avut un fel de sentiment că eram foarte, foarte fericit și cred că munca mea pe care am făcut-o, în final, a avut un rezultat foarte mare, de exemplu, pentru că să joci la echipa națională este o responsabilitate foarte mare și o iubire foarte mare din interior și eram foarte... aș spune... eram acolo la început, undeva, dar nu eram foarte, foarte, foarte emoționat, pentru că emoțiile nu sunt bune, așa că am luat-o ca următoarea provocare: ce pot face, cum pot ajuta echipa națională. Și toată lumea era foarte fericită în jurul meu și asta mă face fericit, pentru că pot face oamenii din jurul meu fericiți, așa că dacă am posibilitatea să le ofer ceva de la mine, voi face totul pe teren, în viață, pentru toată lumea, pentru oricine.

Ai vorbit despre performanțele sportive din Georgia și despre alte sporturi, dar trebuie să vorbim și despre calificarea Georgiei la Euro 2024. Cum a fost pentru tine acea calificare?
Am participat în Nations League și am avut semifinala și finala în țara noastră. A fost puțin norocos, pentru că să joci cu fanii tăi, cu stadionul plin, îți oferă motivație în plus. Așa că am avut meciul cu Luxemburg, a fost destul de greu, pentru că a fost un moment foarte sensibil când joci astfel de meciuri. Nu este doar un joc, pentru că este o singură greșeală și poate ești eliminat și a fost un meci foarte tensionat, dar dacă vezi când am câștigat la penalty-uri cu Grecia, reacția oamenilor... Toată lumea a intrat pe teren și erau, nu știu, 50-60 de mii de oameni pe stadion. A fost ceva... Altceva! Nu puteai vedea pe nimeni. Era un moment... Un prieten a venit la mine, am spus: „Ce faci aici?”, și lucruri de genul ăsta, dar toată lumea era atât de fericită. Și după asta am mers să facem o mare petrecere cu toți oamenii și imaginează-ți să stai acolo, să stai pe scenă și să cânți imnul naționalei cu toată lumea, a fost ceva care m-a făcut să am lacrimi și lucruri de genul acesta și am fost foarte fericit pentru ei, pentru oameni, pentru că fotbalul nu este doar sport, pentru că este ceva mai mare, care poate face pe toată lumea fericită. Așa că dacă vezi oamenii georgieni cum vorbesc despre asta și acum, ei vin de fiecare dată și spun „Mulțumesc pentru tot ce ați făcut” și sper că vom avea astfel de zile în viitor, a doua oară, a treia oară, nu știu, și acesta este un lucru foarte bun pentru viitor, pentru că agora oamenii cred că putem face asta și cred că toată lumea poate ajunge la acest tip de fericire și este cel mai important.

Și la Euro ați reușit să învingeți Portugalia lui Cristiano Ronaldo. Cum a fost acel meci pentru tine?
Cum a fost meciul... pentru că atunci când am început, de exemplu, am pierdut meciul cu Turcia și după am făcut egal cu Cehia și doar victoria era posibilitatea de a merge mai departe. Așa că nu aveam, cum să spun... chiar și când am ajuns la Euro am vorbit cu antrenorul: „Nu trebuie să ne fie frică de nimic, nu avem nimic de pierdut, pentru că deja am făcut istorie și acum ce facem este altă istorie, un bonus, este un bonus”. Așa că antrenorul a spus: „Bucurați-vă, doar bucurați-vă, pentru că aceste momente vor rămâne în mintea noastră toată viața”. Așa că fiecare meci pe care l-am jucat a fost doar să ne bucurăm cât mai mult, dar cu responsabilitate mare, pentru că dacă vezi câți suporteri au fost la meciuri, chiar și la meciul cu Portugalia, cred că suporterii georgieni au fost mai mulți decât cei portughezi. Așa că această țară mică avea această dorință să fie acolo, să îi bată, așa că ne-au ajutat foarte mult și să-i învingem... El era idolul meu, Ronaldo. Cumva, când eram acolo, era doar un jucător de fotbal și nu am simțit ceva ciudat. Dar, după meci, când te uiți înapoi și vezi asta, este un moment uimitor.

Ai reușit să faci schimb de tricouri?
Da, da, dar nu cu Ronaldo, pentru că avem și noi liderul nostru, starul nostru care joacă acum la Paris și Ronaldo era tot idolul lui, așa că ei au schimbat tricourile, dar eu am schimbat cu un jucător care joacă la Manchester City. Este mijlocaș, Matheus Nunes, așa că da, îmi place de el. Așa că am vorbit după meci și am schimbat tricourile.

Acum, ca parte amuzantă, îl ai pe „Moradona”, coleg la clubul tău și îl ai pe „Kvaradona”, la echipa națională. Care a fost mai bun? Știai de aceste porecle?
Știu, știu! Mora este fratele meu și îl iubesc foarte mult, foarte mult, dar nu pot alege, nu pot alege, pentru că amândoi, pentru mine, sunt ca membrii familiei și frații mei. Așa că, pentru mine, amândoi sunt foarte importanți, foarte importanți.

Spune-mi cum este să împarți vestiarul cu un jucător ca „Kvara” (n.r. - Kvaratskhelia)?
Da, este prietenul meu. Nu este doar prietenul meu, pentru că suntem foarte apropiați, ca familii, pentru că am început academia împreună și am trecut prin aceste etape împreună, de asemenea, suntem colegi de cameră la echipa națională, așa că să împart vestiarul cu el... Știi acest sentiment: el a ajuns sus și vezi cum este ca star afară, dar, în interior, este aceeași persoană care era. Așa că atunci când ne întâlnim nu simt nicio diferență, pentru că este același tip. Este același tip care iubește fotbalul și care face totul pentru a face pe toată lumea fericită și acesta este cheia lui, pentru că este un tip foarte sincer, foarte calm și foarte bun. Așa că cred că acest tip de oameni ajung la un nivel foarte bun.

Și sunt, de asemenea, un exemplu pentru jucătorii tineri.
Da, nu doar pentru jucători, pentru oamenii care vor să atingă niște obiective, pentru că atunci când văd acest tip mic mergând în cea mai bună echipă din lume astăzi, este ca un exemplu pentru ei.

„Pe teren trebuie să fii corect cu tine însuți!”

Ce te enervează cel mai mult pe terenul de fotbal?
Ce mă enervează? Cred că atunci când jucătorii nu sunt responsabili pentru ceea ce fac, nu le pasă, de exemplu, să facă sarcinile care le sunt date de antrenor sau de jucători, pentru că pe teren suntem ca niște prieteni și vorbim mereu unii cu alții și nu-mi place dacă cineva nu ascultă sau nu este concentrat pe sarcinile pe care trebuie să le facă, pentru că pentru mine nu e nicio problemă dacă cineva face o greșeală, dar cred că trebuie să fii sigur pe ceea ce faci și să fii corect cu tine însuți. Trebuie să fii concentrat, cred.

Ai ritualuri înainte de meci sau superstiții?
Nu, nu am. Cred că am doar un ritual... îmi place să mă rog înainte de meci și doar asta, pentru că nu-mi place să am aceste superstiții, pentru că pentru mine sunt doar o pierdere de timp.

Cine este Anzor, în afara terenului?
Anzor, în afara terenului, este un tip foarte bun, foarte amuzant, căruia îi place să vorbească, să comunice cu toată lumea, căruia îi place să fie cu familia, să se bucure de fiecare minut cu soția, cu prietenii, cu oamenii din jur și doar să fie pozitiv, doar pozitiv.

Ai alte hobby-uri în afară de fotbal? Ce faci în timpul liber, în afară de a petrece timp cu familia și prietenii?
Îmi place să merg, de exemplu, să stau la soare, să iau vitamina D sau, în afară de asta, cred că să merg la restaurante bune, plimbările sunt, de asemenea, preferatele mele, dar să mă plimb în locuri frumoase sau chiar în parcuri și îmi place aici, pentru că sunt multe parcuri bune, așa că este foarte bine pentru a merge, a respira și așa mai departe. Da, de asemenea, în timpul liber toată lumea vrea să se bucure, poate uneori să meargă la petreceri bune și lucruri de genul și eu sunt la fel, îmi place, dar știu când și unde să fac asta.

Rămâne La Liga visul tău pentru viitor?
Da, desigur. Este una dintre cele mai bune pentru mine, așa că voi fi recunoscător dacă voi avea șansa să merg acolo, așa că lucrez la asta.

Cum ai vrea ca fanii Craiovei să-și amintească de tine?
Dragostea care vine de la ei simt că este prea multă. Așa că în fiecare zi când intru pe teren să joc pentru ei, încerc să fiu cea mai bună versiune a mea de fiecare dată, așa că vreau ca ei să mă țină minte ca un muncitor, ca sufletul echipei, ca... aș spune mecanismul mașinii, așa că încerc, încerc, încerc de fiecare dată să-i fac fericiți și să atingem obiectivul pe care toată lumea îl are.