Andrei Dumiter, de la teama de a greși la libertatea de a marca

Dacă ar putea primi înapoi 90 de minute din copilărie, Andrei Dumiter le-ar petrece tot pe terenul de fotbal. Undeva în Timișoara, pe un petic de iarbă mărginit de un drum cu pietriș, alături de prietenul cu care câștiga aproape fiecare meci. Jucau „Victoria”, un joc cu o singură poartă, în care doi copii descoperiseră că se înțeleg atât de bine încât puteau învinge aproape orice adversar.

Ani mai târziu, atacantul lui FC Botoșani își amintește de acele meciuri cu nostalgie. Mai ales de prietenul său, despre care spune că avea chiar mai mult talent decât el, dar care nu a urmat o carieră în fotbal. „Avea mult mai mult talent decât mine, era mai înzestrat din punctul ăsta de vedere, dar nu tot timpul e suficient talentul.”

Este una dintre primele idei pe care Dumiter le dezvoltă în interviul din această toamnă, de la stadionul lui FC Botoșani. O discuție care pornește de la fotbalul copilăriei și ajunge la pregătirea mentală, accidentări, încredere și libertatea de a juca fără teama permanentă de a greși.

Încrederea în propriile calități

La 27 de ani, Andrei Dumiter traversează una dintre cele mai bune perioade ale carierei. Atacantul lui FC Botoșani a înscris șapte goluri în actuala ediție a Superligii și se află pe locul al patrulea în clasamentul marcatorilor, la două reușite de liderul Simon Elisor.

Cifrele sunt cu atât mai relevante dacă privim spre sezoanele precedente. După experiențele de la Sepsi, FCSB și FC Voluntari, Dumiter a trecut printr-o perioadă dificilă la UTA Arad, marcată inclusiv de o accidentare. A urmat revenirea la Voluntari, în Liga a II-a, unde golurile au întârziat să apară.

În tot acest timp, atacantul încerca să găsească explicații. Lucra la pregătirea fizică, era atent la nutriție și căuta permanent soluții pentru a-și îmbunătăți jocul. Până când, într-o seară, și-a pus o întrebare care avea să schimbe felul în care privea lucrurile.

„Stăteam înainte de somn și mă gândeam: «Băi, frate, ce poate să-mi lipsească să nu reușesc?» Și a rămas doar lucrul pe partea mentală, singurul pe care nu l-am bifat cu adevărat.”

Andrei a început să lucreze cu un psiholog sportiv, după ce în trecut colaborase și cu un mental coach. Diferența, spune el, a venit din felul în care a început să înțeleagă originea propriilor gânduri și temeri, nu doar să încerce să le controleze. Una dintre cele mai importante schimbări s-a produs chiar în modul în care își gestiona efortul pe teren. „Înainte alergam foarte mult, făceam un pressing care nu era benefic nici pentru mine, nici pentru echipă. Alergam foarte mult de la un jucător la altul, să-i arăt antrenorului că vreau, că merit să joc.”

Efortul excesiv îl făcea să ajungă obosit în momentele în care trebuia să fie lucid, iar dorința permanentă de a demonstra se transforma într-o presiune care îi afecta deciziile. Astăzi, perspectiva este diferită.

„Știu că sunt bun, că joc fotbal bine și atunci îmi aștept momentele în care să pot să arăt lucrurile astea. Nu mai alerg eu după ele, pentru că niciodată nu le prindeam. Le aștept să vină la mine, pentru că știu de ce sunt capabil.”

Drumul spre fotbalul care îl reprezintă

Schimbările nu s-au limitat la pregătirea mentală. Dumiter a început să își analizeze în detaliu evoluțiile, lucrând cu Gabi Glăvan și folosind baze de date care îi permit să revadă meciurile și mișcările din teren. A descoperit astfel anumite automatisme pe care le putea corecta și a început să joace mai direct, apropiindu-se de stilul care îl caracteriza în copilărie. „Am început să-mi schimb din acele mișcări și se văd îmbunătățirile. Reușesc să înscriu cât mai multe goluri, să fiu mult mai direct.”

În opinia sa, odată cu trecerea la fotbalul de seniori, o parte din spontaneitatea pe care o avea în joc fusese limitată de indicații și de preocuparea de a respecta permanent anumite cerințe tactice. Acum încearcă să găsească echilibrul dintre responsabilitățile unui fotbalist profesionist și libertatea de a-și folosi calitățile.

Iar rezultatele actuale reflectă mai mulți factori care au început să funcționeze împreună: pregătirea fizică, analiza individuală, munca mentală, continuitatea și încrederea primită la club.

„Am ajuns să fiu eu însumi și pe teren”

Jucătorul timișorean vorbește deschis și despre accidentările care i-au întrerupt progresul în trecut. Spune că, de când a început terapia, a traversat aproximativ un an și jumătate fără să lipsească de la vreun meci din cauza unei accidentări. Este o schimbare pe care o consideră importantă, mai ales pentru continuitatea de care are nevoie un fotbalist pentru a progresa.

Totuși, când este întrebat dacă simte că s-a reconstruit, atacantul nu se grăbește să accepte termenul.

„Nu e vorba de o reconstruire propriu-zisă. Simt, cumva, că am ajuns să fiu eu însumi și pe teren.”

Explică faptul că, în trecut, fricile și gândurile care îl însoțeau în timpul meciurilor îl împiedicau să joace la capacitatea sa maximă. Iar discuțiile despre asemenea dificultăți ar trebui, în opinia lui, să fie mai firești în lumea fotbalului. „Cred că majoritatea fotbaliștilor se confruntă cu chestia asta și, până la urmă, n-ar fi o rușine să vorbești despre un lucru care poate să te ducă la un nivel mai bun.”

Pentru Dumiter, progresul nu înseamnă că toate problemele au dispărut. Înseamnă că a învățat să le recunoască și să lucreze cu ele, fără să își mai măsoare fiecare evoluție exclusiv prin greșelile făcute.

Încrederea găsită la Botoșani

În această perioadă de schimbare, FC Botoșani a avut un rol important. Dumiter vorbește cu recunoștință despre oamenii care au avut încredere în el într-un moment în care cariera sa nu traversa cea mai bună etapă. Îl amintește pe președintele clubului și pe Leo Grozavu, antrenorul care l-a ajutat să își recapete condiția fizică și să revină la un ritm constant de joc.

Un rol important îl atribuie și lui Marius, așa cum spune că antrenorul le-a cerut jucătorilor să i se adreseze.

„Am beneficiat de o încredere și mai mare decât aveam înainte. Din punct de vedere fotbalistic, toate aceste lucruri corelate cu acest drum pe care eram eu în ultimul timp și cu încrederea pe care mi-a dat-o Marius, m-au determinat să ajung la un nivel foarte bun în care să pot să fac diferența cu adevărat în fotbal.”

Iar ambițiile sale nu se opresc la cifrele individuale. Dumiter își dorește ca actuala echipă a Botoșaniului să rămână în memoria suporterilor drept una dintre cele mai bune din istoria clubului. Este convins că, în ciuda unui buget redus, formația are suficientă calitate pentru a se lupta de la egal la egal cu orice adversar din România.

Înapoi la „Victoria”

La finalul interviului, povestea se întoarce acolo de unde a început: la fotbalul jucat de copii, fără tribune, fără statistici, fără presiunea rezultatului. Doar că, între timp, Andrei Dumiter nu mai este copilul care câștiga meciuri alături de cel mai bun prieten. Este tatăl lui Dominic, cu care merge în parc să joace fotbal.

Acolo, copiii îl recunosc și îl cheamă în echipele lor. Chiar și după antrenamente dificile, Dumiter găsește timp pentru repriza din parc. „Hai să joci cu noi în echipă, că ești foarte bun”, îi spun copiii.

Și Andrei joacă. Pentru că a învățat regulile Victoriei de când ieșea pe terenul de iarbă lângă drumul cu pietriș. După ani în care a încercat să demonstreze că merită să fie pe gazon, atacantul a realizat că soluția era să fie el însuși. Iar asta poate fi cea mai simplă și valoroasă definiție a victoriei.