A început fotbalul la CFR Cluj, a trecut, printre altele, pe la Universitatea Cluj, Farul Constanța și Oțelul Galați, ajungând în această iarnă la Dinamo chiar de la adversara alb-roșiilor din această rundă.
Deși doar ce a împlinit 25 de ani, a bifat, cu Slobozia, meciul cu numărul 60 în Superliga, competiție în care a marcat de 16 ori. Runda trecută, intrarea sa, la 1-1, a avut efect catalizator pentru ”câini”. El a executat cornerul din care a ieșit golul 2 și tot el a recuperat mingea care a dus la penalty-ul din finalul meciului, care a adus golul 3. Într‑un interviu în exclusivitate pentru Superliga Insider, Alex Pop ne spune de unde vine și mai ales unde vrea să ajungă împreună cu Dinamo.
Salut, Alex, bine ai venit la Dinamo! Cât a trecut de când ești în București?
Trei săptămâni, cred. Asta e a treia săptămână, dar mă simt deja ca acasă, aș putea spune. Am fost primit de la început extraordinar de către toată lumea și lucrul ăsta m-a făcut să mă simt foarte bine. Datorită colegilor, staffului, oamenilor de aici, din club și a suporterilor, bineînțeles, care m-au susținut de la început. Lucrurile astea s-au simțit și m-au făcut să mă acomodez mai repede.
E presiunea mare la Dinamo în momentul ăsta? Cum o simți tu, ca nou-venit, într-o situație în care Dinamo are un sezon foarte bun, dar își și dorește foarte multe de la acest sezon?
Da. Bineînțeles, se simte presiunea din partea tuturor. Știm că toată lumea își dorește de la sezonul ăsta ceva măreț și noi, la rândul nostru, ne dorim același lucru și de aia am venit aici, să ajut băieții să termine treaba asta pe care au început-o foarte bine în acest sezon.
Cum a venit pentru tine oferta de la Dinamo? Cum s-a întâmplat?
Cred că prin noiembrie, anul trecut, am auzit prima dată de la impresarul meu. Mi-a spus că există un interes din partea celor de la Dinamo și, din momentul în care mi-a zis chestia asta, am zis: „Ok, înaintează discuțiile, vezi ce poți să afli mai mult. Eu îmi doresc să ajung acolo”. Și așa a început totul.
Ai trăit-o pe viu, desigur, ca adversar, dar acum, ca gazdă, cum ți se pare atmosfera de la Dinamo? Suporterii?
Am spus-o și după ultimul meci, e ceva senzațional, o atmosferă electrizantă. Te simți fotbalist când joci cu asemenea public care îți cântă și scandează 90 de minute, cu fanii pe care îi auzi că sunt acolo trup și suflet lângă tine și te împing de la spate și îți dau imboldul ăla de energie, puseul ăla de energie să faci ceva în plus.
Mai ales acasă, e aproape invincibilă Dinamo, iar pe Arcul de Triumf chiar invincibilă în ultimul an. Contează acolo și suporterii și faptul că se simte ca acasă pe Arcul de Triumf, unde a jucat majoritatea meciurilor?
Bineînțeles. Au și suporterii un rol esențial în invincibilitatea asta. Creează atmosferă, ne împing de la spate și ne dau super puteri. Dar ajută foarte mult la capitolul mental, la capitolul fizic, să îi auzi că sunt acolo cu tine și că sunt de partea ta.
Pe teren, care e calitatea principală a lui Dinamo în momentul ăsta?
Cred că posesia, construcția, jocul cu mingea jos. Spre deosebire de multe alte echipe din Superliga, suntem o echipă care încearcă să joace un fotbal plăcut ochiului, dar și eficient. Încercăm să avem o construcție, să jucăm între linii, să verticalizăm și cred că asta e principala calitate a noastră.
Și îți place genul ăsta de joc?
Da, îmi place foarte mult. Decât mingea lungă și pe a doua, unde e doar bătaie, prefer de o mie de ori jocul ăsta.
Ai mai lucrat până acum cu antrenori străini?
Nu, e prima oară când lucrez cu antrenori străini. Noroc că am învățat bine la școală și știam engleză și m-a ajutat lucrul ăsta.
Da, chiar vorbeam noi înainte de interviu, spaniolă nu mai știi neapărat, nu?
Nu, spaniolă foarte puțin. Doar câteva cuvinte mai înțeleg, din păcate.
Deși țin minte un interviu de-al tău mai vechi, în care spuneai că ți-a fost greu când ai venit în România, tocmai pentru că nu știai limba română.
Exact. Când am venit, la doi ani și jumătate, în România, m-au dat ai mei la grădiniță. M-au dat mai devreme puțin, tocmai ca să învăț limba română, pentru că nu știam deloc. Vorbeam doar spaniolă. Copiii de acolo vorbeau doar românește și eu nu-i înțelegeam pe ei, ei nu mă înțelegeau pe mine. De fiecare dată mergeam acasă la părinți, după grădiniță, după ce mă jucam cu copiii pe stradă și tot timpul îi ziceam tatălui meu, în spaniolă, „copiii ăștia sunt nebuni”. În capul meu, la vârsta respectivă, era că ei nu sunt bine la cap, că sunt nebuni, că nu mă înțeleg pe mine, eu nu îi înțeleg pe ei, vorbim alte limbi.
Îți aduci aminte ceva din Argentina sau e prea departe?
Nu, din păcate nu. Nu mai știu absolut nimic. Am mai văzut poze, dar nu mi-au spus nimic pozele respective. Îmi doresc să ajung înapoi și chiar am avut discuția asta cu familia mea și mi-au spus că atunci când o să ne permită timpul, o să mergem împreună acolo să-mi arate locurile în care am crescut.
Cum s-a întâmplat să te naști în Argentina? Că pare ciudat, lumea crede că e o greșeală: Buenos Aires. Totuși, ești născut acolo, de ce?
Povestea e destul de simplă. Părinții mei au lucrat acolo o perioadă de șase ani de zile, din 1996 până în 2002 și în 2000 m-am născut eu.
Tatăl tău e pasionat de fotbal?
Da, întotdeauna a fost pasionat. Cu toate că primul sport la care m-a dat nu a fost fotbalul. Am făcut karate, înot... Și la dansuri m-au dat, dar nu au avut succes niciunul, până nu m-au dat la fotbal. Și la fotbal a fost în regulă de la început.
Dar, în afara de fotbal, la care ai stat cel mai mult?
Cred că înot am făcut cel mai mult. Câteva luni, nu o perioadă lungă. Dansuri... Cred că după o lună plângeam că nu mai vreau să mă duc. Și la karate, până într-o zi în care, la finalul antrenamentului, nu i-am așteptat pe ai mei să vină după mine și m-am luat eu să mă duc singur spre casă, pe jos. Și m-au dat dispărut. Până am ajuns acasă, 20-30 de minute, mă căutau antrenorii prin sală, a venit tata cu poliția, sunau deja toți disperați. Și eu eram liniștit pe drumul meu, am ajuns acasă, am bătut la ușă și mi-a deschis mama. Și ea, săraca, panicată. Ăla a fost ultimul antrenament de karate.
Când te-ai întors din Argentina, ai locuit în Cluj direct?
Da, da. Ai mei sunt din Cluj, din Huedin mai exact, dar în Cluj au stat și ne-am întors direct în Cluj.
Fotbalul unde a început?
La CFR Cluj. Aveam șapte ani. Mai jucasem fotbal și pe stradă, înainte, dar mai mult prin casă, non-stop. Am avut mingi de mic în casă și trăgeam... Câte vaze și ceasuri de perete am spart prin casă... Câte mingi mi-a spart tata după ce spărgeam eu...
„Pe la 12 ani mi-am dat seama că mă pricep la chestia asta, la fotbal”
A început fotbalul la CFR Cluj, a trecut, printre altele, pe la Universitatea Cluj, Farul Constanța și Oțelul Galați, ajungând în această iarnă la Dinamo chiar de la adversara alb-roșiilor din această rundă.
Deși doar ce a împlinit 25 de ani, a bifat, cu Slobozia, meciul cu numărul 60 în Superliga, competiție în care a marcat de 16 ori. Runda trecută, intrarea sa, la 1-1, a avut efect catalizator pentru ”câini”. El a executat cornerul din care a ieșit golul 2 și tot el a recuperat mingea care a dus la penalty-ul din finalul meciului, care a adus golul 3. Într‑un interviu în exclusivitate pentru Superliga Insider, Alex Pop ne spune de unde vine și mai ales unde vrea să ajungă împreună cu Dinamo.
Salut, Alex, bine ai venit la Dinamo! Cât a trecut de când ești în București?
Trei săptămâni, cred. Asta e a treia săptămână, dar mă simt deja ca acasă, aș putea spune. Am fost primit de la început extraordinar de către toată lumea și lucrul ăsta m-a făcut să mă simt foarte bine. Datorită colegilor, staffului, oamenilor de aici, din club și a suporterilor, bineînțeles, care m-au susținut de la început. Lucrurile astea s-au simțit și m-au făcut să mă acomodez mai repede.
E presiunea mare la Dinamo în momentul ăsta? Cum o simți tu, ca nou-venit, într-o situație în care Dinamo are un sezon foarte bun, dar își și dorește foarte multe de la acest sezon?
Da. Bineînțeles, se simte presiunea din partea tuturor. Știm că toată lumea își dorește de la sezonul ăsta ceva măreț și noi, la rândul nostru, ne dorim același lucru și de aia am venit aici, să ajut băieții să termine treaba asta pe care au început-o foarte bine în acest sezon.
Cum a venit pentru tine oferta de la Dinamo? Cum s-a întâmplat?
Cred că prin noiembrie, anul trecut, am auzit prima dată de la impresarul meu. Mi-a spus că există un interes din partea celor de la Dinamo și, din momentul în care mi-a zis chestia asta, am zis: „Ok, înaintează discuțiile, vezi ce poți să afli mai mult. Eu îmi doresc să ajung acolo”. Și așa a început totul.
Ai trăit-o pe viu, desigur, ca adversar, dar acum, ca gazdă, cum ți se pare atmosfera de la Dinamo? Suporterii?
Am spus-o și după ultimul meci, e ceva senzațional, o atmosferă electrizantă. Te simți fotbalist când joci cu asemenea public care îți cântă și scandează 90 de minute, cu fanii pe care îi auzi că sunt acolo trup și suflet lângă tine și te împing de la spate și îți dau imboldul ăla de energie, puseul ăla de energie să faci ceva în plus.
Mai ales acasă, e aproape invincibilă Dinamo, iar pe Arcul de Triumf chiar invincibilă în ultimul an. Contează acolo și suporterii și faptul că se simte ca acasă pe Arcul de Triumf, unde a jucat majoritatea meciurilor?
Bineînțeles. Au și suporterii un rol esențial în invincibilitatea asta. Creează atmosferă, ne împing de la spate și ne dau super puteri. Dar ajută foarte mult la capitolul mental, la capitolul fizic, să îi auzi că sunt acolo cu tine și că sunt de partea ta.
Pe teren, care e calitatea principală a lui Dinamo în momentul ăsta?
Cred că posesia, construcția, jocul cu mingea jos. Spre deosebire de multe alte echipe din Superliga, suntem o echipă care încearcă să joace un fotbal plăcut ochiului, dar și eficient. Încercăm să avem o construcție, să jucăm între linii, să verticalizăm și cred că asta e principala calitate a noastră.
Și îți place genul ăsta de joc?
Da, îmi place foarte mult. Decât mingea lungă și pe a doua, unde e doar bătaie, prefer de o mie de ori jocul ăsta.
Ai mai lucrat până acum cu antrenori străini?
Nu, e prima oară când lucrez cu antrenori străini. Noroc că am învățat bine la școală și știam engleză și m-a ajutat lucrul ăsta.
Da, chiar vorbeam noi înainte de interviu, spaniolă nu mai știi neapărat, nu?
Nu, spaniolă foarte puțin. Doar câteva cuvinte mai înțeleg, din păcate.
Deși țin minte un interviu de-al tău mai vechi, în care spuneai că ți-a fost greu când ai venit în România, tocmai pentru că nu știai limba română.
Exact. Când am venit, la doi ani și jumătate, în România, m-au dat ai mei la grădiniță. M-au dat mai devreme puțin, tocmai ca să învăț limba română, pentru că nu știam deloc. Vorbeam doar spaniolă. Copiii de acolo vorbeau doar românește și eu nu-i înțelegeam pe ei, ei nu mă înțelegeau pe mine. De fiecare dată mergeam acasă la părinți, după grădiniță, după ce mă jucam cu copiii pe stradă și tot timpul îi ziceam tatălui meu, în spaniolă, „copiii ăștia sunt nebuni”. În capul meu, la vârsta respectivă, era că ei nu sunt bine la cap, că sunt nebuni, că nu mă înțeleg pe mine, eu nu îi înțeleg pe ei, vorbim alte limbi.
Îți aduci aminte ceva din Argentina sau e prea departe?
Nu, din păcate nu. Nu mai știu absolut nimic. Am mai văzut poze, dar nu mi-au spus nimic pozele respective. Îmi doresc să ajung înapoi și chiar am avut discuția asta cu familia mea și mi-au spus că atunci când o să ne permită timpul, o să mergem împreună acolo să-mi arate locurile în care am crescut.
Cum s-a întâmplat să te naști în Argentina? Că pare ciudat, lumea crede că e o greșeală: Buenos Aires. Totuși, ești născut acolo, de ce?
Povestea e destul de simplă. Părinții mei au lucrat acolo o perioadă de șase ani de zile, din 1996 până în 2002 și în 2000 m-am născut eu.
Tatăl tău e pasionat de fotbal?
Da, întotdeauna a fost pasionat. Cu toate că primul sport la care m-a dat nu a fost fotbalul. Am făcut karate, înot... Și la dansuri m-au dat, dar nu au avut succes niciunul, până nu m-au dat la fotbal. Și la fotbal a fost în regulă de la început.
Dar, în afara de fotbal, la care ai stat cel mai mult?
Cred că înot am făcut cel mai mult. Câteva luni, nu o perioadă lungă. Dansuri... Cred că după o lună plângeam că nu mai vreau să mă duc. Și la karate, până într-o zi în care, la finalul antrenamentului, nu i-am așteptat pe ai mei să vină după mine și m-am luat eu să mă duc singur spre casă, pe jos. Și m-au dat dispărut. Până am ajuns acasă, 20-30 de minute, mă căutau antrenorii prin sală, a venit tata cu poliția, sunau deja toți disperați. Și eu eram liniștit pe drumul meu, am ajuns acasă, am bătut la ușă și mi-a deschis mama. Și ea, săraca, panicată. Ăla a fost ultimul antrenament de karate.
Când te-ai întors din Argentina, ai locuit în Cluj direct?
Da, da. Ai mei sunt din Cluj, din Huedin mai exact, dar în Cluj au stat și ne-am întors direct în Cluj.
Fotbalul unde a început?
La CFR Cluj. Aveam șapte ani. Mai jucasem fotbal și pe stradă, înainte, dar mai mult prin casă, non-stop. Am avut mingi de mic în casă și trăgeam... Câte vaze și ceasuri de perete am spart prin casă... Câte mingi mi-a spart tata după ce spărgeam eu...
„Pe la 12 ani mi-am dat seama că mă pricep la chestia asta, la fotbal”
Când ai știut că o să ajungi fotbalist?
Cred că visul ăsta a devenit o carieră pentru mine mai mult în momentul în care m-am transferat la U Cluj, la 12 ani și vedeam că, la juniori, la toate turneele la care mergeam, luam ba titlul de golgheter, ba de cel mai bun jucător. Și atunci, ușor, ușor, cum am început să cresc, am început să-mi dau seama că mă pricep la chestia asta și trebuie să-i dau înainte. Și, după care, bineînțeles, trecerea la Academia Hagi. De acolo a început totul mai profesionist pentru mine. Nu am lucrat direct cu domnul Hagi, el era la echipa de seniori, dar am fost în cantonament cu ei, la un moment dat, și la antrenamente ne mai chema pe câțiva de la juniori.
Aveai o echipă preferată când erai mic, în copilărie?
Când am început la CFR, era perioada aia în care CFR era și campioană, juca și prin Champions League, mergeam la meciuri cu familia la CFR și prima echipă a fost CFR. Însă, după ce am făcut pasul la U Cluj, am început să mă îndrăgostesc de atmosfera și de suporterii de acolo și de tradiția clubului și de tot ce înseamnă U Cluj. Și, astfel, a devenit U Cluj echipa mea de suflet la momentul respectiv.
Sunt curios dacă cei de la CFR Cluj ți-au transmis vreodată că regretă că ai fost la ei în curte și n-ai ajuns până la urmă, n-ai rămas la ei.
Nu, nu cred. Sau cel puțin la mine n-au ajuns niciodată astfel de regrete
Ai în palmares deja, deși mai ai multă carieră în față, niște goluri antologice. Țin eu în minte câteva. Unul de pe la mijlocul terenului
Da, la U Cluj. Primul gol la seniori, în 2019. Unul dintre cele mai frumoase momente de până acum pe care le-am trăit la fotbal. Într-un meci cu Viitorul Pandurii Târgu Jiu. Jucam acasă, însă la Târgu Mureș, pentru că era perioada după Untold și nu era gata stadionul pe Cluj Arena. Și nu jucam nici cu supporteri, țin minte. Un lucru urât. A fost o fază încălcită, în care a sărit mingea la mine pe la 40 de metri, am urcat cu mingea până la jumătatea terenului și l-am văzut pe portar ieșit. Și n-am stat pe gânduri. A fost ceva de reflex, de moment. Am șutat și a intrat mingea în poartă și de acolo... Ăsta e și golul meu preferat, pentru că, fiind și primul, semnifică ceva aparte pentru mine.
La Dinamo ce îți dorești cel mai mult să reușești?
Personal sau colectiv?
Și personal, dar și cu echipa. Pe rând.
În primul rând, vreau să intrăm în play-off, să scăpăm odată de presiunea asta și stresul ăsta care e acum. Pentru că, ai văzut cum e clasamentul, suntem la trei puncte și de play-out, ca și de locul întâi. Și atunci vreau să ne asigurăm cât mai repede locul de play-off. Și, mai departe, vedem ce obiective ne propunem. Și, personal, îmi doresc din suflet să-mi ajut echipa, să contribui la rezultatele pozitive, să-i fac fericiți pe suporteri. Ce își dorește orice jucător: să aducă bucurie unui club.
Ți-ai propus un număr de goluri?
Nu mi-am propus un număr exact, pentru că plec de la premisa că dacă îți propui o cifră, te limitezi singur. Dar tot timpul am fost pe gândirea să fac mai bine decât am făcut sezonul trecut. Deci minim 11 mi-aș dori să ating și sezonul acesta.
Îți place să joci cu un număr anume pe tricou sau nu are importanță pentru tine?
Da, mi-a plăcut și-mi place să joc cu numărul 11. Tot cu numărul 11 am jucat la seniori, de când am făcut pasul la U Cluj și apoi la Unirea Dej, apoi și la Galați. Însă, din păcate, aici e retras numărul și nu am am posibilitatea asta și atunci am schimbat.
Ai vreun model sau vreun fotbalist preferat, care te inspiră?
Da, l-am avut pe Messi mulți ani, până acum, recent, și acum, bineînțeles, urmăresc o grămadă de alți fotbaliști. Îmi place Harry Kane foarte mult ca atacant și, ca jucător de bandă, îmi place Rafinha foarte mult
Dintre fotbaliștii români, cu cine ai crescut, de mic copil, ca vedete?
Păi m-am antrenat cu George Florescu, am crescut cu Dorin Goga... Am crescut văzându-l pe Mutu, de exemplu, și de Mutu îmi plăcea foarte mult. Bine, mă și asemănam cu el când eram mai mic, la stil de joc. De la Dinamo o să zic că mi-a plăcut Torje, când juca aici. Și mai vechi sunt mulți alții: Florin Bratu, de exemplu, și mulți alți atacanți care au făcut istorie pe aici.
„Tatăl meu e cel mai mare critic al meu”
Știu că ai făcut și școală foarte serios. Cred că părinții au insistat să faci și școală. A fost greu în primul rând să ții pasul și cu fotbalul și cu școala?
Da, a fost destul de greu pentru că aveam perioade lungi de timp, când plecam dimineața la 7-7.30 de acasă, mergeam la școală, stăteam până la 2 de la școală, apoi direct la antrenament, cu ghiozdanul, cu cărțile după mine și cu echipamentul de antrenament. Mergeam direct la antrenament, ajungeam acasă undeva la 7-8 seara, mâncam și după aia mă puneam să-mi fac temele și să învăț pe la 12-1 noaptea. Și zi de zi era același program. Dar, nu știu, parcă era obișnuință atunci, asta era normalitatea. Știam eu că asta trebuie să fac, trebuie să fac și una și alta, și nu simțeam așa mult oboseala. Acum, dacă ar fi să am același program, cred că n-aș mai putea. M-am obișnuit cu odihna și cu somnul la amiază. Să stau toată ziua până la 7-8 seara plecat de acasă și pe drumuri, cu un sandwich mâncat, nu știu dacă aș mai putea.
După meciuri vorbești cu cineva? Cine te sună prima dată?
Întotdeauna cu părinții vorbesc după meciuri și de cele mai multe ori cu tata, care e criticul meu numărul unu, îmi face analiza imediat după. Îmi zice: azi a fost ok sau nu a fost ok. Și începe: faza aia așa, dincolo puteai face așa, de ce nu ai dat la poartă, că de ce... Cam cu ei, cu familia, cu tata, cu mama, cu ei vorbesc prima dată tot timpul după meci. Și apoi cu prietena.
N-au apucat să vină aici la Dinamo la meci, nu?
Ba da, au fost la meciul cu U Cluj. A fost și weekendul acela prelungit, cu 24, și au venit, au fost toți în tribună și m-au susținut și ei și câțiva prieteni de la Cluj
Dar ei acum țin cu U Cluj sau țin cu Dinamo?
Cu Dinamo. Chiar dacă tata a jucat volei la U Cluj în tinerețe și mama a făcut și ea sport, a făcut handbal. Dar tata a fost chiar la U Cluj, în prima liga, a jucat volei la ei. De asta era, să zic, spiritul ăsta în casă cu U Cluj, de mic
Ai ca obiectiv și Naționala?
Bine, aș fi ipocrit să spun că nu. Bineînțeles că-mi doresc din tot sufletul să joc și la națională. Dar asta depinde de mine și de ce fac. De evoluțiile mele, de la antrenamente, apoi din jocuri. Și să fiu sănătos, în primul rând.
