Universitatea Craiova a început noul sezon din Superliga fără câteva dintre numele importante ale vestiarului în sezoanele trecute, Alexandru Mitriță și Andrei Ivan, dar cu fețe noi, gata să pornească lupta către un titlu mult visat și așteptat cu ardoare în Bănie. Assad Al Hamlawi este unul dintre jucătorii transferați pe „Ion Oblemenco” în această vară, o mutare care s-a dovedit a fi inspirată, realizată datorită unui alt jucător din lotul lui Mirel Rădoi, Tudor Băluță. Să-l cunoaștem mai bine pe fotbalistul palestinian din atacul Craiovei.
Cum a venit oferta din România?
Trebuie să îi mulțumesc lui Tudor Băluță pentru că datorită lui a început totul. Mi-a făcut un nume prin antrenor și directorul sportiv. M-au găsit interesant și de acolo am fost interesat. Știi, dacă Băluță spune că e o echipă bună și știu să joace fotbal, atunci evident că nu pot spune nu.
Și cum a fost să joci cu un fotbalist român? Ai avut o părere despre România din perspectiva lui?
Nu, sincer, tot ce am auzit au fost lucruri bune. Tudor, el a vorbit despre antrenor, despre directorul sportiv, despre echipă. Cât de implicați și profesioniști sunt pe teren. Și în afara terenului, sunt calmi, amuzanți. Acceptă jucătorii așa cum sunt și cum venim ca persoane. Tot ce a spus a fost corect, și sunt foarte recunoscător pentru asta.
Care a fost prima ta impresie despre fotbalul românesc?
Nu am urmărit fotbalul românesc înainte și de obicei sunt așa. Merg și fac tot ce mi se spune să fac, fac tot ce pot și atât. Dar îmi place fotbalul aici. E foarte pasional. Duelurile sunt dure și sper să pot marca mai multe goluri.
Ai fost emoționat la debutul cu Craiova?
Poți spune da și nu, pentru că era primul meu meci și voiam să fac un prim joc bun, nu rău. Și cred că am jucat destul de bine. Dar după un timp, a devenit tot mai bine. Sunt foarte recunoscător pentru startul pe care l-am avut și sper să continui așa.
Ai marcat dubla împotriva U Cluj. Primul gol a fost din penalty. Ai simțit presiunea momentului înainte să marchezi?
Chestia e că inițial nu trebuia să execut penalty-ul, dar apoi mi s-a spus să-l bat eu, deci nu eram pregătit. Dar, evident, ești stresat, însă trebuie să rămâi puternic mental. Și da, am gândit doar: bate puternic în centru și va fi gol. Am marcat și după aceea a venit golul.
„Toată cariera am fost la echipe retrogradate sau în coada clasamentului”
După acea dublă, a urmat hat-trick-ul. Cum a fost? Cum erai mental?
Partea amuzantă la acest hat-trick este că după al doilea gol, eram atât de obosit. Mă uitam la tatăl meu în tribune și i-am spus că am terminat. Și a început să țipe la mine, făcând gesturi: „Nu ieși! Trebuie să rămâi pe teren. Trebuie să rămâi pe teren”. Și eu gândeam: oh, lasă-mă să mă relaxez puțin. Și nu, după două minute am marcat hat-trick-ul. A fost o noapte minunată și sprijinul a fost incredibil. Nu puteam cere un hat-trick mai bun. A fost și primul meu hat-trick profesionist din carieră.
Știai că ai devenit primul jucător al Craiovei care marchează hat-trick în competițiile europene?
La două sau trei zile după, am aflat că s-a întâmplat.
Cum a fost sentimentul, știind că ai făcut istorie pentru acest club?
E plăcut individual și evident e bine pentru cariera mea și CV.
Cum e să câștigi alături de Craiova?
Se simte foarte bine pentru că în toată cariera mea am fost mereu în echipe retrogradate sau în coada clasamentului. Deci e un sentiment diferit pentru mine, dar foarte plăcut. Sper să continui să simt asta și să câștig.
Cum găsești atmosfera de pe Ion Oblemenco?
E minunată, să îi auzi cum cântă pentru noi și cum ne susțin. Chiar primesc mesaje pe Instagram și comentarii că le place cum jucăm și cum joc eu. Sprijinul ne ajută mental și mă motivează personal pentru următoarele meciuri.
„Am stat în scaun cu rotile un an!”
L-am cunoscut pe fotbalistul Al Hamlawi, dar să aflăm și cine este omul Assad. Palestinianul născut în Suedia a învățat să joace fotbal alături de tatăl său, dar și împreună cu sora sa. Și tumbele le-a învățat tot de la tatăl său, care i-a deschis pasiunea pentru parkour. Nu a fost mereu atacant și a trecut printr-un moment în care credea chiar că nu va mai putea să meargă vreodată.
Assad, spune-ne mai multe despre tine. Te rog să ne împărtășești povestea ta.
Ce pot să spun, sincer, povestea mea a început cu familia mea, sincer. De când am crescut, fotbalul a fost în viața mea. A început cu tatăl meu și sora mea mai mare, care mă ajuta, m-au învățat fotbal și dragostea pentru fotbal. Și apoi, evident, am crescut cu fotbalul toată viața și am făcut și alte sporturi doar ca să îmi ajut corpul, să mă bucur de viață și să cresc într-un mod bun. Dar într-un mod foarte agitat.
Sora ta juca fotbal cu tine?
Da. Ea era, aș spune, cea mai bună din familie când eram mici. Deci, da.
Mai joacă fotbal acum?
Din păcate, nu. Acum are un job normal și se bucură de viață cu noi.
Tatăl tău a făcut și el sport?
Da, a jucat fotbal, mult taekwondo când era mai tânăr. Deci astea sunt abilități pe care l-am moștenit de la el.
Spune-mi, cum ai ajuns la fotbal? Îți amintești când a fost prima dată când ai început?
Așa cum am spus, am crescut cu fotbalul în familie. A început cu sora mea și fratele meu mai mare. Și îmi amintesc că tata mi-a spus când eram puțin mai mic că de obicei mă lua la antrenamentele fratelui meu mai mare. Și imediat luam mingea și începeam să joc singur. Și atunci tata și-a dat seama că deja aveam dragoste pentru fotbal. Deci, de când aveam trei, patru, cinci ani, eram mereu cu mingea la picioare.
Deci știai de atunci că vei fi fotbalist?
Adică, la început, știi, doar te bucuri de tot, te distrezi. Dar, cu timpul, am simțit mai multă bucurie din fotbal. Și da, am continuat să joc tot timpul. Chiar dacă aveam alte sporturi pe lângă, întotdeauna alegeam fotbalul primul.
Ai jucat mereu atacant?
Nu, când eram mai mic, am fost chiar și portar. Am fost fundaș stânga pentru că îmi plăcea să alerg cu mingea singur. De obicei îmi spuneau că sunt divă pentru că nu voiam să pasez mingea. Așa că doar mă jucam cu ea.
Care sunt cele mai vechi amintiri cu mingea la picioare?
Ei bine, nu e chiar o amintire. E mai mult o casetă video cu mine când eram mai mic. Era la antrenamentul fratelui meu și tata mă filma jucându-mă cu mingea pe scări. Și doar o pasam înainte și înapoi singur în timp ce fratele meu se antrena.
Când erai copil, făceai parkour. Tatăl tău ne-a spus asta. Și de acolo vin celebrările tale după gol. Cum ai început să faci parkour?
Ei bine, cred că prima dată a fost la școală când eram mai mic. Cred că eram în clasa a patra sau a cincea și am văzut niște oameni urcând în copaci și chestii. Deci de acolo a început. Și aveam puțină frică de înălțime, dar îmi plăcea să simt adrenalina și chestii de genul ăsta. Așa că de obicei făceam lucruri care mă speriau. Deci mă urcam în copaci înalți și tot felul de chestii, clădiri, fugeam de paznici. Era genul meu de adrenalină când eram mai mic. Dar da, a început de acolo. Apoi, știi, trambulină, sărituri în piscină și totul. Doar amestecam și învățam să fac flip-uri.
Nu ți-era frică să te rănești?
Nu ne e frică tuturor de ceva?
Cum erau părinții tăi știind că faci asta?
Ei bine, tata m-a învățat la un moment dat. M-a învățat backflip-ul de la început. El m-a învățat și după aceea am făcut singur. Am avut câteva accidentări din asta, dar dacă nu faci, niciodată nu vei învăța. Și pentru mine, dacă fac lucruri care îmi plac și îmi găsesc o pasiune, întotdeauna le fac. Vreau să le fac până devin bun la ele.
Nu ți-e frică să te rănești făcând asta după un gol?
Nu, am avut accidentări groaznice când eram mai mic. În 2015, mi-am rupt ambele picioare și am stat în scaun cu rotile aproape un an. Deci un backflip pe teren nu e nimic comparativ cu asta.
Cum a fost perioada aceea pentru tine?
A fost greu, dar am avut familia lângă mine și toată familia e puternică mental. Ne susținem și ne ajutăm mereu. Așa că m-am ridicat și sunt mai puternic ca niciodată.
Ce gânduri aveai în acel moment?
Ei bine, la început, am crezut că cariera mea s-a terminat. Fotbalul meu s-a terminat. Nu voi putea să merg din nou. Nu voi putea să alerg din nou. Dar îți spun acum că tata s-a înfuriat foarte tare pe mine pentru că, imediat ce am putut să merg, am început să fac backflip-uri din nou.
Cum a fost să crești în Suedia?
Ei bine, am crescut în două părți diferite ale Suediei. Când eram foarte mic, eram în Kalmar, un loc numit Kalmar. Era multă natură și am multe amintiri amuzante. Acolo a început fotbalul. Îmi amintesc, orașul era atât de mic încât puteai merge cu bicicleta peste tot. Și nu trebuia să te îngrijorezi de multe chestii, nicio criminalitate sau așa ceva. Te puteai bucura de zile, să mergi cu bicicleta în natură sau să faci ce vrei. Dar apoi ne-am mutat într-un alt oraș. Se numește Angelholm. E aproape de Malmö pentru cei care știu Malmö. Era foarte asemănător, dar mai mult oraș. Și am avut mulți prieteni acolo. Obișnuiam să jucăm de-a v-ați ascunselea unde locuiam. Probabil a fost unul dintre cele mai bune momente pe care le-am avut, pentru că era perioada fără telefoane. Mergeai la ușă să bați, în loc să suni și chestii din astea. Deci a fost o perioadă foarte bună.
Dacă ai putea să numești un lucru pe care l-ai moștenit de la mama și unul de la tata, care ar fi?
Cred că nebunia mea vine de la tata. Cât de nebun sunt, cum fac chestii cu parkour și toate sporturile, știi, riscând multe. Și apoi aș spune că de la mama vine calmul pe care îl am, pentru că ea e foarte calmă.
După ce ai petrecut practic toată viața în Suedia, cum a fost să te muți în Thailanda?
Probabil cea mai bună perioadă a vieții mele ca adult, pentru că am cunoscut câțiva oameni de acolo. De unul chiar m-am apropiat foarte repede, într-o săptămână. Și am petrecut restul anului împreună. Era și el din echipa națională a Palestinei. Deci eram amândoi palestinieni și am ajuns să jucăm împreună, ceea ce e foarte tare. Dar da, Thailanda a fost foarte bună pentru că am cunoscut oameni noi. Am cunoscut orașul, Bangkok și toți oamenii din jur. A fost un mediu bun. Viața acolo e complet diferită față de Suedia, ceea ce a fost ceva nou pentru mine și mi-a plăcut. Pentru că, stai noaptea în oraș, mergi prin mall-uri și chestii. În Suedia, evident, nu faci asta noaptea, stai ziua. Deci e o mentalitate diferită.
După aceea, a urmat o scurtă perioadă în Polonia. Cum a fost experiența pentru tine?
A fost o experiență bună. Fotbalul, atmosfera, oamenii, limba nouă. Dar a fost o experiență bună pentru cariera mea ca fotbalist.
Te-ai născut în Suedia, dar ai ales să reprezinți Palestina. Ce înseamnă asta pentru tine?
M-am născut în Suedia, așa cum ai spus. E un mod de a sprijini oamenii din Suedia. Dar inima mea a aparținut mereu Palestinei. De aceea am ales să joc pentru echipa națională a Palestinei.
Cât de conectat te simți cu cultura și patrimoniul palestinian?
Mă simt destul de conectat, pentru că mama mea e suedeză, dar știe să gătească mâncare arabă, mâncare palestiniană, tot ce vrei, e cea mai bună. Și tata m-a învățat multe despre Palestina și unde am crescut. De asemenea, orașul în care am fost când eram mic, ne-a arătat împrejurimile. Sper că într-o zi voi putea să mă întorc acolo.
Care sunt obiectivele tale pe termen lung în fotbal?
Să joc într-o echipă bună, să câștig bine, să-mi susțin familia.
Există o ligă sau un club la care visezi să joci într-o zi?
Am avut când eram mic, dar acum sunt mai realist. Iau totul pas cu pas, echipă cu echipă.
Și când erai mic?
Era Real Madrid.
Cine era idolul tău în copilărie?
Am trei: tata, Cristiano Ronaldo și Ronaldinho.
De ce?
Ronaldinho m-a făcut să iubesc fotbalul, pasiunea, zâmbetul pentru fotbal și tot. Cristiano Ronaldo pentru mentalitate și felul în care ești ca jucător, munca. Iar tata, evident, pentru sprijin și cât de mult crede în mine. Fără tata, nu cred că aș fi aici azi.
Ce ai vrea să știe fanii din România despre tine?
Sunt o persoană bună. Sunt un om relaxat.
Universitatea Craiova a început noul sezon din Superliga fără câteva dintre numele importante ale vestiarului în sezoanele trecute, Alexandru Mitriță și Andrei Ivan, dar cu fețe noi, gata să pornească lupta către un titlu mult visat și așteptat cu ardoare în Bănie. Assad Al Hamlawi este unul dintre jucătorii transferați pe „Ion Oblemenco” în această vară, o mutare care s-a dovedit a fi inspirată, realizată datorită unui alt jucător din lotul lui Mirel Rădoi, Tudor Băluță. Să-l cunoaștem mai bine pe fotbalistul palestinian din atacul Craiovei.
Cum a venit oferta din România?
Trebuie să îi mulțumesc lui Tudor Băluță pentru că datorită lui a început totul. Mi-a făcut un nume prin antrenor și directorul sportiv. M-au găsit interesant și de acolo am fost interesat. Știi, dacă Băluță spune că e o echipă bună și știu să joace fotbal, atunci evident că nu pot spune nu.
Și cum a fost să joci cu un fotbalist român? Ai avut o părere despre România din perspectiva lui?
Nu, sincer, tot ce am auzit au fost lucruri bune. Tudor, el a vorbit despre antrenor, despre directorul sportiv, despre echipă. Cât de implicați și profesioniști sunt pe teren. Și în afara terenului, sunt calmi, amuzanți. Acceptă jucătorii așa cum sunt și cum venim ca persoane. Tot ce a spus a fost corect, și sunt foarte recunoscător pentru asta.
Care a fost prima ta impresie despre fotbalul românesc?
Nu am urmărit fotbalul românesc înainte și de obicei sunt așa. Merg și fac tot ce mi se spune să fac, fac tot ce pot și atât. Dar îmi place fotbalul aici. E foarte pasional. Duelurile sunt dure și sper să pot marca mai multe goluri.
Ai fost emoționat la debutul cu Craiova?
Poți spune da și nu, pentru că era primul meu meci și voiam să fac un prim joc bun, nu rău. Și cred că am jucat destul de bine. Dar după un timp, a devenit tot mai bine. Sunt foarte recunoscător pentru startul pe care l-am avut și sper să continui așa.
Ai marcat dubla împotriva U Cluj. Primul gol a fost din penalty. Ai simțit presiunea momentului înainte să marchezi?
Chestia e că inițial nu trebuia să execut penalty-ul, dar apoi mi s-a spus să-l bat eu, deci nu eram pregătit. Dar, evident, ești stresat, însă trebuie să rămâi puternic mental. Și da, am gândit doar: bate puternic în centru și va fi gol. Am marcat și după aceea a venit golul.
„Toată cariera am fost la echipe retrogradate sau în coada clasamentului”
După acea dublă, a urmat hat-trick-ul. Cum a fost? Cum erai mental?
Partea amuzantă la acest hat-trick este că după al doilea gol, eram atât de obosit. Mă uitam la tatăl meu în tribune și i-am spus că am terminat. Și a început să țipe la mine, făcând gesturi: „Nu ieși! Trebuie să rămâi pe teren. Trebuie să rămâi pe teren”. Și eu gândeam: oh, lasă-mă să mă relaxez puțin. Și nu, după două minute am marcat hat-trick-ul. A fost o noapte minunată și sprijinul a fost incredibil. Nu puteam cere un hat-trick mai bun. A fost și primul meu hat-trick profesionist din carieră.
Știai că ai devenit primul jucător al Craiovei care marchează hat-trick în competițiile europene?
La două sau trei zile după, am aflat că s-a întâmplat.
Cum a fost sentimentul, știind că ai făcut istorie pentru acest club?
E plăcut individual și evident e bine pentru cariera mea și CV.
Cum e să câștigi alături de Craiova?
Se simte foarte bine pentru că în toată cariera mea am fost mereu în echipe retrogradate sau în coada clasamentului. Deci e un sentiment diferit pentru mine, dar foarte plăcut. Sper să continui să simt asta și să câștig.
Cum găsești atmosfera de pe Ion Oblemenco?
E minunată, să îi auzi cum cântă pentru noi și cum ne susțin. Chiar primesc mesaje pe Instagram și comentarii că le place cum jucăm și cum joc eu. Sprijinul ne ajută mental și mă motivează personal pentru următoarele meciuri.
„Am stat în scaun cu rotile un an!”
L-am cunoscut pe fotbalistul Al Hamlawi, dar să aflăm și cine este omul Assad. Palestinianul născut în Suedia a învățat să joace fotbal alături de tatăl său, dar și împreună cu sora sa. Și tumbele le-a învățat tot de la tatăl său, care i-a deschis pasiunea pentru parkour. Nu a fost mereu atacant și a trecut printr-un moment în care credea chiar că nu va mai putea să meargă vreodată.
Assad, spune-ne mai multe despre tine. Te rog să ne împărtășești povestea ta.
Ce pot să spun, sincer, povestea mea a început cu familia mea, sincer. De când am crescut, fotbalul a fost în viața mea. A început cu tatăl meu și sora mea mai mare, care mă ajuta, m-au învățat fotbal și dragostea pentru fotbal. Și apoi, evident, am crescut cu fotbalul toată viața și am făcut și alte sporturi doar ca să îmi ajut corpul, să mă bucur de viață și să cresc într-un mod bun. Dar într-un mod foarte agitat.
Sora ta juca fotbal cu tine?
Da. Ea era, aș spune, cea mai bună din familie când eram mici. Deci, da.
Mai joacă fotbal acum?
Din păcate, nu. Acum are un job normal și se bucură de viață cu noi.
Tatăl tău a făcut și el sport?
Da, a jucat fotbal, mult taekwondo când era mai tânăr. Deci astea sunt abilități pe care l-am moștenit de la el.
Spune-mi, cum ai ajuns la fotbal? Îți amintești când a fost prima dată când ai început?
Așa cum am spus, am crescut cu fotbalul în familie. A început cu sora mea și fratele meu mai mare. Și îmi amintesc că tata mi-a spus când eram puțin mai mic că de obicei mă lua la antrenamentele fratelui meu mai mare. Și imediat luam mingea și începeam să joc singur. Și atunci tata și-a dat seama că deja aveam dragoste pentru fotbal. Deci, de când aveam trei, patru, cinci ani, eram mereu cu mingea la picioare.
Deci știai de atunci că vei fi fotbalist?
Adică, la început, știi, doar te bucuri de tot, te distrezi. Dar, cu timpul, am simțit mai multă bucurie din fotbal. Și da, am continuat să joc tot timpul. Chiar dacă aveam alte sporturi pe lângă, întotdeauna alegeam fotbalul primul.
Ai jucat mereu atacant?
Nu, când eram mai mic, am fost chiar și portar. Am fost fundaș stânga pentru că îmi plăcea să alerg cu mingea singur. De obicei îmi spuneau că sunt divă pentru că nu voiam să pasez mingea. Așa că doar mă jucam cu ea.
Care sunt cele mai vechi amintiri cu mingea la picioare?
Ei bine, nu e chiar o amintire. E mai mult o casetă video cu mine când eram mai mic. Era la antrenamentul fratelui meu și tata mă filma jucându-mă cu mingea pe scări. Și doar o pasam înainte și înapoi singur în timp ce fratele meu se antrena.
Când erai copil, făceai parkour. Tatăl tău ne-a spus asta. Și de acolo vin celebrările tale după gol. Cum ai început să faci parkour?
Ei bine, cred că prima dată a fost la școală când eram mai mic. Cred că eram în clasa a patra sau a cincea și am văzut niște oameni urcând în copaci și chestii. Deci de acolo a început. Și aveam puțină frică de înălțime, dar îmi plăcea să simt adrenalina și chestii de genul ăsta. Așa că de obicei făceam lucruri care mă speriau. Deci mă urcam în copaci înalți și tot felul de chestii, clădiri, fugeam de paznici. Era genul meu de adrenalină când eram mai mic. Dar da, a început de acolo. Apoi, știi, trambulină, sărituri în piscină și totul. Doar amestecam și învățam să fac flip-uri.
Nu ți-era frică să te rănești?
Nu ne e frică tuturor de ceva?
Cum erau părinții tăi știind că faci asta?
Ei bine, tata m-a învățat la un moment dat. M-a învățat backflip-ul de la început. El m-a învățat și după aceea am făcut singur. Am avut câteva accidentări din asta, dar dacă nu faci, niciodată nu vei învăța. Și pentru mine, dacă fac lucruri care îmi plac și îmi găsesc o pasiune, întotdeauna le fac. Vreau să le fac până devin bun la ele.
Nu ți-e frică să te rănești făcând asta după un gol?
Nu, am avut accidentări groaznice când eram mai mic. În 2015, mi-am rupt ambele picioare și am stat în scaun cu rotile aproape un an. Deci un backflip pe teren nu e nimic comparativ cu asta.
Cum a fost perioada aceea pentru tine?
A fost greu, dar am avut familia lângă mine și toată familia e puternică mental. Ne susținem și ne ajutăm mereu. Așa că m-am ridicat și sunt mai puternic ca niciodată.
Ce gânduri aveai în acel moment?
Ei bine, la început, am crezut că cariera mea s-a terminat. Fotbalul meu s-a terminat. Nu voi putea să merg din nou. Nu voi putea să alerg din nou. Dar îți spun acum că tata s-a înfuriat foarte tare pe mine pentru că, imediat ce am putut să merg, am început să fac backflip-uri din nou.
Cum a fost să crești în Suedia?
Ei bine, am crescut în două părți diferite ale Suediei. Când eram foarte mic, eram în Kalmar, un loc numit Kalmar. Era multă natură și am multe amintiri amuzante. Acolo a început fotbalul. Îmi amintesc, orașul era atât de mic încât puteai merge cu bicicleta peste tot. Și nu trebuia să te îngrijorezi de multe chestii, nicio criminalitate sau așa ceva. Te puteai bucura de zile, să mergi cu bicicleta în natură sau să faci ce vrei. Dar apoi ne-am mutat într-un alt oraș. Se numește Angelholm. E aproape de Malmö pentru cei care știu Malmö. Era foarte asemănător, dar mai mult oraș. Și am avut mulți prieteni acolo. Obișnuiam să jucăm de-a v-ați ascunselea unde locuiam. Probabil a fost unul dintre cele mai bune momente pe care le-am avut, pentru că era perioada fără telefoane. Mergeai la ușă să bați, în loc să suni și chestii din astea. Deci a fost o perioadă foarte bună.
Dacă ai putea să numești un lucru pe care l-ai moștenit de la mama și unul de la tata, care ar fi?
Cred că nebunia mea vine de la tata. Cât de nebun sunt, cum fac chestii cu parkour și toate sporturile, știi, riscând multe. Și apoi aș spune că de la mama vine calmul pe care îl am, pentru că ea e foarte calmă.
După ce ai petrecut practic toată viața în Suedia, cum a fost să te muți în Thailanda?
Probabil cea mai bună perioadă a vieții mele ca adult, pentru că am cunoscut câțiva oameni de acolo. De unul chiar m-am apropiat foarte repede, într-o săptămână. Și am petrecut restul anului împreună. Era și el din echipa națională a Palestinei. Deci eram amândoi palestinieni și am ajuns să jucăm împreună, ceea ce e foarte tare. Dar da, Thailanda a fost foarte bună pentru că am cunoscut oameni noi. Am cunoscut orașul, Bangkok și toți oamenii din jur. A fost un mediu bun. Viața acolo e complet diferită față de Suedia, ceea ce a fost ceva nou pentru mine și mi-a plăcut. Pentru că, stai noaptea în oraș, mergi prin mall-uri și chestii. În Suedia, evident, nu faci asta noaptea, stai ziua. Deci e o mentalitate diferită.
După aceea, a urmat o scurtă perioadă în Polonia. Cum a fost experiența pentru tine?
A fost o experiență bună. Fotbalul, atmosfera, oamenii, limba nouă. Dar a fost o experiență bună pentru cariera mea ca fotbalist.
Te-ai născut în Suedia, dar ai ales să reprezinți Palestina. Ce înseamnă asta pentru tine?
M-am născut în Suedia, așa cum ai spus. E un mod de a sprijini oamenii din Suedia. Dar inima mea a aparținut mereu Palestinei. De aceea am ales să joc pentru echipa națională a Palestinei.
Cât de conectat te simți cu cultura și patrimoniul palestinian?
Mă simt destul de conectat, pentru că mama mea e suedeză, dar știe să gătească mâncare arabă, mâncare palestiniană, tot ce vrei, e cea mai bună. Și tata m-a învățat multe despre Palestina și unde am crescut. De asemenea, orașul în care am fost când eram mic, ne-a arătat împrejurimile. Sper că într-o zi voi putea să mă întorc acolo.
Care sunt obiectivele tale pe termen lung în fotbal?
Să joc într-o echipă bună, să câștig bine, să-mi susțin familia.
Există o ligă sau un club la care visezi să joci într-o zi?
Am avut când eram mic, dar acum sunt mai realist. Iau totul pas cu pas, echipă cu echipă.
Și când erai mic?
Era Real Madrid.
Cine era idolul tău în copilărie?
Am trei: tata, Cristiano Ronaldo și Ronaldinho.
De ce?
Ronaldinho m-a făcut să iubesc fotbalul, pasiunea, zâmbetul pentru fotbal și tot. Cristiano Ronaldo pentru mentalitate și felul în care ești ca jucător, munca. Iar tata, evident, pentru sprijin și cât de mult crede în mine. Fără tata, nu cred că aș fi aici azi.
Ce ai vrea să știe fanii din România despre tine?
Sunt o persoană bună. Sunt un om relaxat.
Ghassan Al Hamlawi: „Să nu piardă fotbalul!”
La meciul cu Sarajevo din Bănie am vorbit și cu Ghasann Al Hamlawi, tatăl și totodată idolul lui Assad, care ne-a spus cât de mândru este de fiul său.
Dublă în campionat cu Universitatea Cluj și apoi imediat un hat-trick în preliminariile cupelor europene. Vă așteptați la un start atât de bun?
De fapt, eu și fiul meu, Assad, am avut o discuție foarte bună înainte de meci, de fiecare dată am încercat să facem în așa fel încât psihologic să fie un meci normal, să își facă jocul, să se simtă bine, să fie fericit și să dea tot ce are mai bun. Acestea sunt așteptările pe care le aveam. Așteptam două goluri, dar trei... la asta nu mă așteptam. Două da, dar nu trei.
Spuneți-mi ce ați simțit în momentul în care a înscris primul său gol la Craiova?
Am plâns pentru că așteptam ca primul gol să vină în primul meci, dar a avut câteva ratări, asta m-a făcut să ezit puțin. În al doilea meci l-am văzut că e focusat 100%, că știe ceea ce face, a ridicat întreaga echipă, îi striga, a fost cea mai bună versiune a lui. La asta mă așteptam.
Cât de mândru sunteți de el?
Nu am cuvinte să exprim cât sunt de mândru, dar chiar sunt extrem extrem de mândru de ceea ce a făcut alături de familia lui și de echipă. Sunt mândru și de Craiova, de toți oamenii de aici, strigau despre el și el simte asta. Sunt extrem de fericit că simt că este acasă, cu familia lui, printre oamenii lui și prietenii lui.
Cum a apărut pasiunea lui Assad pentru fotbal?
A început să joace fotbal când avea 2 ani. Experiența sa în fotbal a început de când era extrem de mic, printre prieteni și colegi, când a început apoi și cu frații săi. De fapt, suntem o familie legată de fotbal. Eu am un trecut în fotbal, iar el a simțit același lucru, a iubit fotbalul și l-am ajutat.
Cum era când era copil?
Neastâmpărat.
Și acum?
Și mai neastâmpărat.
Vă dă dureri de cap uneori?
Tot timpul îmi dă bătăi de cap Assad. Assad este cel care îmi dă tot timpul bătăi de cap pentru că este focusat la fotbal. I-am oferit genul de loc pe care să-l poată iubi și în care să se simtă liber. Assad a iubit parkour-ul. Ați văzut și la ultimul meci că a făcut o tumbă. A fost un băiat activ.
Nu vă era teamă când făcea parkour?
Normal, ca tată, da, dar, ei bine, seamănă cu tatăl său. Suntem la fel. Și eu am fost gimnast înainte, fotbalist, iar el este exact precum tatăl lui. Deci mărul nu a căzut departe de copac.
Dacă ar trebui să spuneți povestea fiului dumneavoastră, cum ați rezuma-o?
Un leu. E un leu adevărat, știe cum să joace, știe cum să își trateze prietenii, știe cum să își ajute echipa, vorbește prietenos. Îi iubește și iubește fotbalul.
Ce ați gândit când a apărut oferta din România?
Sincer, e o întrebare sensibilă. Nu aveam un istoric despre România, dar când am primit aceste informații am început să mă documentez, să pun Craiova sub un microscop. Assad mi-a cerut întotdeauna sfaturi și i-am spus, împreună cu agentul său, să meargă înainte, că îl susținem. Craiova e cea mai bună opțiune pentru el. România este o țară a fotbalului. Și pot să văd asta peste tot, când eram în Suedia aveam prieteni din România și de fiecare dată vorbeau despre fotbal. Când am venit aici am văzut 99% din oameni, femei, copii, vorbesc despre fotbal. Sunt fericit pentru asta. E genul de țară pe care ne place să o vizităm și în care ne place să ne aflăm.
S-a născut în Suedia, dar a jucat pentru naționala Palestinei. Spuneți-ne puțin despre asta.
De fapt, am primit telefon de la conducătorii Federației Palestiniene, voiau ca Assad să li se alăture când avea 18 ani. Juca la Helsinborgs IF, în prima divizie suedeză, am spus da, dar nu s-a potrivit un aranjament, așa că nu a mers atunci. Dar după 4 ani l-au cerut din nou și de această dată a aplicat și a mers. Suntem fericiți că palestinienii joacă în lume, suntem fericiți că joacă în naționala Palestinei, ținând cont de ce se întâmplă în această lume.
Care este calitatea lui pe care v-ați plăcea să nu o piardă?
Fotbalul. Să nu piardă fotbalul, pentru că îl iubește. Fotbalul este în sângele lui.
