Cuvântul care îl definește cel mai bine? Puternic. Și nu e o alegere întâmplătoare, ci una câștigată în ani de fotbal, în suișuri și coborâșuri, între retrogradări și promovări, între îndoieli și renașteri. Răzvan Patriche este mai mult decât un fundaș al lui Dinamo. Este vocea calmă din vestiar, sprijinul celor tineri, omul care în momentele de cumpănă nu s-a lăsat doborât.
"Mi-aș dori să fiu campion cu Dinamo", spune el cu o sinceritate emoționantă. Pentru Patriche, clubul din Ștefan cel Mare este "o mândrie și o onoare", locul în care a suferit, dar unde a și construit, pas cu pas, speranța unei reconstrucții. A purtat banderola de căpitan cu respect, nu ca pe o povară, ci ca pe o responsabilitate și o promisiune față de echipă, suporteri și propriile principii.
Drumul lui în fotbal a început cu Sportul Studențesc, prima amintire care i-a rămas în suflet. Dacă ar opri timpul într-un singur moment la Dinamo, acela ar fi promovarea. Un vârf de munte cucerit cu trudă, alături de o echipă tânără, nesigură, dar pe care Patriche a știut s-o ghideze. "Cu siguranță am devenit un frate mai mare pentru jucătorii tineri", recunoaște el. A fost acolo când simțeau că n-au nicio șansă, când pășeau pe teren fără speranță. Și i-a încurajat. A transmis încredere. A dat mai departe ceea ce și el primise, mai discret, în tinerețe, de la colegii care l-au susținut când era doar un copil ajuns la echipa mare, fără să știe cum "merge treaba".
Familia l-a împiedicat să renunțe la fotbal
Cel mai greu moment din cariera sa a fost, poate, atunci când a plecat de la Craiova și a stat jumătate de an acasă, gândindu-se dacă să mai continue sau să renunțe la fotbal. A fost aproape de un alt drum, dar familia l-a ținut ancorat. "Mă bucur că m-a susținut și că am mers mai departe." Întrebat ce l-a făcut puternic, răspunsul e simplu: toate momentele grele, peste care a trecut cu fruntea sus. Lecția? Să muncești, să nu asculți ce spune lumea și să-ți urmezi drumul.
Patriche nu este doar jucătorul care dă totul pe teren. Este omul care găsește bucuria în lucruri simple: mirosul de liliac din copilărie, melodia care nu-i mai ieșea din cap, desenele cu Familia Flintstone. Este tatăl care vrea ca fiica lui, Nadia, să spună cu mândrie: "E tatăl meu." Iar când o vede în tribună, simte fericire și împlinire.
Deși nu ascultă prea multă muzică, dacă ar fi o melodie, ar fi liniște. Iar dacă ar vorbi despre un subiect extra-fotbal timp de 30 de minute, s-ar pierde între Drumul Taberei, familie și prieteni – universul lui personal, cald, la fel de important ca mingea care i-a definit viața.
Are umor și modestie. Întrebat ce zvon ar vrea să pornească despre el, răspunde în glumă: "Manea a zis: Cristi Manea la Real Madrid? Atunci eu zic Răzvan Patriche la națională." Întrebat ce parfum îi amintește de copilărie, zice simplu: liliac. Când vine vorba de tricouri, l-ar schimba cu Cristiano Ronaldo, iar din sportivi și-ar face echipa de vis alături de Michael Jordan și Mike Tyson.
Cuvântul care îl definește cel mai bine? Puternic. Și nu e o alegere întâmplătoare, ci una câștigată în ani de fotbal, în suișuri și coborâșuri, între retrogradări și promovări, între îndoieli și renașteri. Răzvan Patriche este mai mult decât un fundaș al lui Dinamo. Este vocea calmă din vestiar, sprijinul celor tineri, omul care în momentele de cumpănă nu s-a lăsat doborât.
"Mi-aș dori să fiu campion cu Dinamo", spune el cu o sinceritate emoționantă. Pentru Patriche, clubul din Ștefan cel Mare este "o mândrie și o onoare", locul în care a suferit, dar unde a și construit, pas cu pas, speranța unei reconstrucții. A purtat banderola de căpitan cu respect, nu ca pe o povară, ci ca pe o responsabilitate și o promisiune față de echipă, suporteri și propriile principii.
Drumul lui în fotbal a început cu Sportul Studențesc, prima amintire care i-a rămas în suflet. Dacă ar opri timpul într-un singur moment la Dinamo, acela ar fi promovarea. Un vârf de munte cucerit cu trudă, alături de o echipă tânără, nesigură, dar pe care Patriche a știut s-o ghideze. "Cu siguranță am devenit un frate mai mare pentru jucătorii tineri", recunoaște el. A fost acolo când simțeau că n-au nicio șansă, când pășeau pe teren fără speranță. Și i-a încurajat. A transmis încredere. A dat mai departe ceea ce și el primise, mai discret, în tinerețe, de la colegii care l-au susținut când era doar un copil ajuns la echipa mare, fără să știe cum "merge treaba".
Familia l-a împiedicat să renunțe la fotbal
Cel mai greu moment din cariera sa a fost, poate, atunci când a plecat de la Craiova și a stat jumătate de an acasă, gândindu-se dacă să mai continue sau să renunțe la fotbal. A fost aproape de un alt drum, dar familia l-a ținut ancorat. "Mă bucur că m-a susținut și că am mers mai departe." Întrebat ce l-a făcut puternic, răspunsul e simplu: toate momentele grele, peste care a trecut cu fruntea sus. Lecția? Să muncești, să nu asculți ce spune lumea și să-ți urmezi drumul.
Patriche nu este doar jucătorul care dă totul pe teren. Este omul care găsește bucuria în lucruri simple: mirosul de liliac din copilărie, melodia care nu-i mai ieșea din cap, desenele cu Familia Flintstone. Este tatăl care vrea ca fiica lui, Nadia, să spună cu mândrie: "E tatăl meu." Iar când o vede în tribună, simte fericire și împlinire.
Deși nu ascultă prea multă muzică, dacă ar fi o melodie, ar fi liniște. Iar dacă ar vorbi despre un subiect extra-fotbal timp de 30 de minute, s-ar pierde între Drumul Taberei, familie și prieteni – universul lui personal, cald, la fel de important ca mingea care i-a definit viața.
Are umor și modestie. Întrebat ce zvon ar vrea să pornească despre el, răspunde în glumă: "Manea a zis: Cristi Manea la Real Madrid? Atunci eu zic Răzvan Patriche la națională." Întrebat ce parfum îi amintește de copilărie, zice simplu: liliac. Când vine vorba de tricouri, l-ar schimba cu Cristiano Ronaldo, iar din sportivi și-ar face echipa de vis alături de Michael Jordan și Mike Tyson.
„Îmi place totul la fotbal, dar cel mai mult să-l joc!”
Pentru el, colegii sunt a doua familie. Și în această familie, el e capul. Cu emoție, dar și cu determinare. Nu consideră că e neapărat un pilon al reconstrucției lui Dinamo, dar este cu siguranță un jucător care a dat și va da totul pentru echipă. Simte recunoștință față de suporteri, care sunt minunați și mereu prezenți, și la bine, și la greu.
"Îmi place totul la fotbal, dar cel mai mult îmi place când sunt pe teren." Răzvan Patriche nu ar schimba nicio regulă din jocul care l-a format și căruia i-a dat o carieră. E un om al faptelor, nu al schimbărilor superficiale. Iar pentru el, Dinamo înseamnă identitate, trecut, și viitor. Cu toate acestea, nu se ferește să recunoască: fotbalistul său preferat e un jucător care a făcut carieră la rivali. E vorba de Belodedici: „Mi-a plăcut de el ca și fotbalist, ca și personalitate, caracter, tot”.
Într-un final, întrebat dacă ar vrea să dea o pasă către un coleg în cadrul unei rubrici, alege să-l întrebe pe Opruț dacă i-a plăcut să joace fundaș central. E o întrebare simplă, de vestiar. Dar în spatele ei stă un om care știe că fotbalul e mai mult decât un sport – e un loc în care crești, cazi, te ridici și înveți să devii lider.
