La 30 de ani, Rus este titularul Universității Craiova, echipă care se luptă pentru a câștiga titlul în Superligă după mai bine de 35 de ani. Drumul său, însă, putea fi altul, atunci când i s-a spus că nu poate ajunge vreodată fotbalist profesionist, după un episod petrecut în adolescență. În România i-a fost interzis visul, dar nu a renunțat, pentru că „s-a născut cu mingea la picior”, era predestinat fotbalului, iar șansa sa a venit chiar din țara vecină, Ungaria.
Povestea lui Adi Rus nu este una obișnuită. Este una despre perseverență și despre puterea de a merge mai departe, chiar și atunci când „nu” este singurul răspuns pe care îl primești. Ne-o spune chiar el, în interviul de mai jos.
Adi, îți mulțumim că vorbești cu noi. O să încep cu un citat: „Când era mic și avea suzetă, o dădea jos și bătea cu piciorul în ea. Noi ziceam gol și el se bucura. Când era ora antrenamentului, îl luam din parc de lângă ceilalți copii. Nu a lipsit niciodată de la antrenament”. Mama ta a spus lucrurile astea. Ne e clar că pentru tine fotbalul a fost dintotdeauna. Spune-mi care este prima ta amintire legată de fotbal.
Da, îmi amintesc acest citat și mi-a povestit de multe ori mama despre acest lucru. Prima amintire, cred că la grădiniță. Îmi plăcea foarte mult mingea. Îmi amintesc că așa a fost și prima selecție. Adică a venit primul meu antrenor. Cine dorește să vină la selecție, la fotbal. Și vă dați seama că am fost cel mai fericit și am mers să le spun părinților. Și de atunci nu am ratat niciun antrenament. Doar din pricina accidentărilor sau a unor răceli mai mari.
„Am preferat să strâng mingi la antrenament decât să mă duc acasă!”
Ai avut un moment în care ți s-a spus că nu mai poți juca fotbal. Știu că nu-ți place neapărat să vorbești despre acest subiect, însă mi se pare că povestea ta totuși poate să fie un exemplu pentru alți copii, pentru că poate alții în locul tău ar fi renunțat. Mă gândeam dacă ai vrea să ne povestești puțin despre ce s-a întâmplat atunci și cum s-a ajuns la acest deznodământ fericit pentru tine?
Nu am niciun fel de problemă să vorbesc. Într-adevăr, a fost cea mai grea perioadă a mea, pentru că m-au obligat să renunț la fotbal. Dar, cum am spus-o mai devreme, fotbalul e totul pentru mine și nu am putut să renunț. A fost pur și simplu un... Am leșinat într-un târg unde părinții mei lucrează. Țin minte și acum data, 11 ianuarie. Și... A fost doar un leșin, să zic așa. După care a urmat o grămadă de analize, o grămadă de controale. Nu mi-au găsit absolut nimic. Aveam, probabil, lipsă de magneziu, de calciu. Astea mi le-au găsit în sânge. Dar, în rest, nimic încât să-mi dea verdictul că nu mai pot să joc fotbal. Am venit cu mama de la Satu Mare. Am venit cu trenul până la București să trec la Institutul Medicinal Sportiv. Cei de la Satu Mare mi-au zis că dacă la Institutul Medicinal Sportiv îmi dau aprobare, pot să joc în continuare fotbal. Cei de la București, țin minte, prima cameră, să zic așa, era la neurologie. Când am intrat acolo și le-am zis povestea, au zis, din prima, nu. Chiar dacă se uitau pe foi la analize și tot, mi-au zis, din prima, nu. Și am zis: „Bine, dar dacă tot am venit de la Satu Mare 20 de ore cu trenul, vă rog măcar să mă lăsați să trec și prin celelalte teste, să le fac, pentru că chiar mă simt bine și eu nu am nimic”. Ei mi-au zis, nu, că nu ai voie.
I-am rugat foarte frumos și m-au lăsat, în afară de proba de efort. Și până la urmă, Dumnezeu să-L ierte, Didi Prodan, a sunat la ei și pentru că vorbisem și eu cu cineva prin el, prin dânsul, și le-am zis, măcar o șansă să-mi dea sau să mai fac o analiză, să nu știu dacă se poate ceva. Și oarecum mi-au dat de înțeles că dacă fac încă o analiză, încă un test în somn, oarecum trebuie să dorm și să-mi pună ceva pe cap și așa să se uite încă o dată peste date, ar fi posibil. Am fost cel mai fericit când mi-au zis asta. Am ajuns la Satu Mare, după care peste o săptămână am mers la Cluj să fac acea analiză. Aveam emoții foarte mari, pentru că eu nu simțeam nimic și știam că nu o să fie nimic. După care mi-au venit rezultatele și, la fel, nu era nimic. Le-am trimis la București, după care eu între timp, în anul acela știu că aveam Bacalaureatul și mă antrenasem și mergeam zilnic la antrenament. Țin minte, zilnic mergeam la antrenament și strângeam mingile din spatele porții. Pentru că niciun antrenor nu și-a asumat acest risc să mă lase să mă antrenez. Dar, cum am spus-o, nu, nu puteam să renunț și am preferat mai mult să mă duc la antrenament și să le strâng mingile la băieți decât să mă duc acasă și să învăț. După o săptămână a venit răspunsul celor de la București și, la fel, a fost nu. Trebuia să renunț la fotbal. Pot să fac sport, dar nu de performanță. Nu m-am oprit, n-am acceptat asta. Știu că jucasem în Liga a doua la Satu Mare după care am primit o ofertă, o șansă, așa să zic, să merg în Ungaria la, tot așa, un medic specialist pentru așa ceva. Ei mi-au zis oarecum că aș fi făcut o criză de epilepsie, dar pe rezultate nu s-a văzut așa ceva. Așa că am mers în Ungaria la un medic și cel de acolo s-a uitat peste toate datele, toate analizele și mi-au zis că aici poți să joci liniștit, că nu se întâmplă nimic. Adică ce ai pățit tu i se poate întâmpla oricui o dată în viață. Am zis ok și ce e de făcut? Păi aici la noi poți să joci dacă vrei. El nu era medic sportiv, era medic specializat în așa ceva. După care am luat-o de jos. Am mers în Liga a patra în Ungaria și de acolo după 3-4 luni m-au văzut că am calități foarte bune și m-au luat la Liga a doua. După care am promovat și tot așa.
Și ce poveste frumoasă!
Da, a fost foarte frumos. După care am venit în România la Sepsi, ne-am calificat la Campionatul European Under-21 și țin minte că venisem toți la Națională, la București și protocolul ăsta, UEFA, trebuie să facem încă o dată analizele pe care le-au cerut și am trecut încă o dată pe la Institutul Medicinal și ei aveau dosarul meu de când mi-au spus nu. Și ce credeți? Mi-au zis, eu jucasem deja 3-4 ani la rând și îmi spun iar că ce cauți aici? Că tu nu ai voie să joci. Adică tu ai verdictul nu. După care, vă dați seama, am vorbit cu doctorii de la Națională și așa le-am zis că mai reiau încă o dată testele să le mai fac și au acceptat până la urmă. Dar a fost puțin ciudat. Dar mă bucur că acum sunt sănătos și fac ce-mi place ce mai mult.
Spuneai că Didi Prodan te-a ajutat în acea perioadă. Voiam să te întreb dacă ai fost apropiat de el? Pentru că, cred că, dacă nu am citit bine, el a murit la un an de când s-a întâmplat incidentul cu tine.
Da. Da, exact. Nu pot spune că am fost apropiat. Cred că l-am întâlnit de vreo 2-3 ori, dar eram și copil. El avea un hotel, să zic așa, și două terenuri sintetice unde mergeam la fotbal. Eu mai aveam și antrenamente pe acolo. Mai organiza niște turnee. Doar așa. Mai țin minte că la juniori luasem un cartonaș roșu și trebuia să trimit legitimația la București. Am trimis-o prin el și mi-a trimis-o înapoi ca să joc următoarea săptămână.
Ai spus în repetate rânduri cât de mult înseamnă Mirel Rădoi pentru tine. Voi v-ați conectat la echipa națională de tineret. Vreau să-mi spui care este cel mai valoros lucru pe care l-ai învățat de la el?
Da, cum ai spus, înseamnă foarte mult pentru mine. Cred că nu aș fi avut această carieră dacă nu a fost dânsul. Cred că disciplina și atitudinea.
Care a fost pentru tine cel mai dificil moment din adaptarea în Ungaria?
Cel mai greu... Nu știu, era... Știți bine rivalitatea asta dintre români și maghiari. Cred că asta a fost cea mai grea venind de la unele persoane. Dar m-au primit foarte bine. Pentru că și vorbeam limba, fiind lângă mine, lângă Satu Mare, era la câțiva kilometri granița. De mic am vorbit limba așa cum se vorbea la mine în oraș. Că era puțin diferită față de Ungaria. Dar asta, cu unii oameni care pun prea la suflet, să zic așa, rivalitatea asta. Adică eu nu aveam nimic cu ei și ei mă înjurau, să zic așa.
Adică aleg să nu cunoască persoana, pur și simplu pun eticheta și...
Exact. Și asta a fost și problema când am semnat la MOL Vidi în Ungaria pentru că apăruse un articol cum că nu apreciez țara vecină sau așa. Dar le-am explicat frumos ceea ce s-a întâmplat. Din greșeala medicilor de aici am ajuns eu să joc în Ungaria. Nu știu dacă nu se întâmpla asta dacă ajungeam să joc în Ungaria pentru că eram sănătos sau așa și eram la Liga 2 în Satu Mare, în orașul meu.
„Mr. Inzaghi era ca un copil! Se bucura la fiecare gol”
Cum a fost pentru tine trecerea din Ungaria în Italia?
Puțin grea. Mi-a plăcut foarte, foarte mult în Italia. Primul an, cred că a fost foarte greu, mai ales primele luni, pentru că făceam foarte mult tactic. Nu înțelegeam, de ce am nevoie așa mult tactic. Dar pe parcurs am înțeles că mă ajută foarte mult și și acum le mulțumesc. Și cred că am crescut foarte mult acolo.
Cum a fost să-l ai antrenor pe Inzaghi?
Da, Mr. Izaghi, foarte, foarte mult mi-a plăcut să lucrez cu el pur și mi se pare că era ca un copil, adică se bucura la fiecare gol, dar ca și cum era el jucătorul, îl știți pe Inzaghi de pe vremuri, când dădeau un gol, alerga dintr-un capăt în altul. La fel era și pe bancă. Era foarte entuziasmat și mă bucur că am putut să lucrez cu un asemenea om.
Perioada de la Pafos, cum a fost pentru tine?
A fost o perioadă frumoasă. La fel, am învățat foarte mult. Cred că m-a întărit acea perioadă, pentru că avusesem perioade când nu jucasem și nu pot spune că era din cauza mea. Erau pur și simplu alegerile antrenorului și am avut mai multe discuții cu el, dar m-am spus să mă întărit și acum țin legătura cu acel antrenor. Mă bucur foarte mult pentru el, pentru că a prins o echipă mare din Rusia și cum am spus, mă bucur, mă bucur că am jucat acolo și mă bucur și pentru ei, pentru acest an frumos au participat în Champions League.
Cum ai luat decizia de a semna cu Universitatea Craiova?
Da, aveam mai multe oferte, dar cred că oferta de aici și oamenii de aici m-au făcut să aleg Universitatea Craiova, la fel și suporterii din jurul echipei care sunt foarte fanatici, să zic așa, nu doar suporteri, eu zic că și parte din club.
Spune-mi, te rog, cum a fost pentru tine momentul în care ai pășit pentru prima dată pe Ion Oblemenco, pe un Ion Oblemenco plin?
Da, primul meu pas cred că a fost cu Sepsi, exact pe acest stadion am și debutat. Dar să joci în tricoul Universității și pe Ion Oblemenco e un sentiment frumos și mă bucur că fac parte din această echipă, în acest club.
Comparativ cu alte echipe la care ai fost, cum ai spune că este atmosfera de pe Oblemenco?
Cum se spune, un vulcan. Da, e o atmosferă frumoasă, energie incredibilă din partea suporterilor. Simți că dacă nu mai poți, chiar mai poți un pic. Cum pot ei să te împingă de la spate.
Cum ai descrie parcursul echipei din acest sezon?
Cred că este un parcurs destul de bun, dar suntem departe de obiectivul nostru. Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ și să luăm fiecare meci în parte, să fim la fel de concentrați și cred că la sfârșit ne vom bucura împreună.
„Coelho încearcă să țină tot grupul unit!”
Ce plus a adus Filipe Coelho echipei după tine?
Da, Filipe este un antrenor bun. Cred că încearcă să ne motiveze, încearcă, cel mai important, cred că încearcă să țină tot grupul unit, pentru că sunt perioade când unii jucători joacă mai puțin și după fiecare meci încearcă să-i scoată în evidență și cred că ăsta este un lucru foarte important echipei și jucătorilor care joacă mai puțin.
Să vorbim puțin despre Conference League. Cum ai trăit tu cele șase meciuri și, desigur, eliminarea aceea dramatică?
Da, a fost o perioadă frumoasă. Cred că am făcut un parcurs frumos. Îmi pare rău că s-a terminat și mai ales că s-a terminat așa dramatic. N-am mai văzut în viața mea, adică nici rezultatele din celelalte meciuri să nu te ajute. Dar, până la urmă, ăsta e fotbalul. În fotbal, în 24 de ore se pot schimba foarte multe. Și cred că am reacționat foarte bine în următorul meci cu cei de la Csikszereda de acasă.
Ce poate face diferența pentru Craiova în lupta pentru titlul pe care îl așteaptă de 35 de ani?
Diferența, cred că disciplina și răbdarea. Cred că acesta este aspectul ce poate să facă diferența. Și unitatea echipei să rămână până la sfârșit cum este în ziua de azi.
Cum se simte să înscrii pentru Știința?
E un sentiment plăcut, dar mai important este să îmi fac datoria acolo în spate, să zic așa, să apăr poarta, să nu luăm gol. Pentru mine asta e mai important. Și după care colegii mei din față să marcheze.
În încheiere vreau să completezi propoziția: „La Craiova mă simt...
Fericit, împlinit.
La 30 de ani, Rus este titularul Universității Craiova, echipă care se luptă pentru a câștiga titlul în Superligă după mai bine de 35 de ani. Drumul său, însă, putea fi altul, atunci când i s-a spus că nu poate ajunge vreodată fotbalist profesionist, după un episod petrecut în adolescență. În România i-a fost interzis visul, dar nu a renunțat, pentru că „s-a născut cu mingea la picior”, era predestinat fotbalului, iar șansa sa a venit chiar din țara vecină, Ungaria.
Povestea lui Adi Rus nu este una obișnuită. Este una despre perseverență și despre puterea de a merge mai departe, chiar și atunci când „nu” este singurul răspuns pe care îl primești. Ne-o spune chiar el, în interviul de mai jos.
Adi, îți mulțumim că vorbești cu noi. O să încep cu un citat: „Când era mic și avea suzetă, o dădea jos și bătea cu piciorul în ea. Noi ziceam gol și el se bucura. Când era ora antrenamentului, îl luam din parc de lângă ceilalți copii. Nu a lipsit niciodată de la antrenament”. Mama ta a spus lucrurile astea. Ne e clar că pentru tine fotbalul a fost dintotdeauna. Spune-mi care este prima ta amintire legată de fotbal.
Da, îmi amintesc acest citat și mi-a povestit de multe ori mama despre acest lucru. Prima amintire, cred că la grădiniță. Îmi plăcea foarte mult mingea. Îmi amintesc că așa a fost și prima selecție. Adică a venit primul meu antrenor. Cine dorește să vină la selecție, la fotbal. Și vă dați seama că am fost cel mai fericit și am mers să le spun părinților. Și de atunci nu am ratat niciun antrenament. Doar din pricina accidentărilor sau a unor răceli mai mari.
„Am preferat să strâng mingi la antrenament decât să mă duc acasă!”
Ai avut un moment în care ți s-a spus că nu mai poți juca fotbal. Știu că nu-ți place neapărat să vorbești despre acest subiect, însă mi se pare că povestea ta totuși poate să fie un exemplu pentru alți copii, pentru că poate alții în locul tău ar fi renunțat. Mă gândeam dacă ai vrea să ne povestești puțin despre ce s-a întâmplat atunci și cum s-a ajuns la acest deznodământ fericit pentru tine?
Nu am niciun fel de problemă să vorbesc. Într-adevăr, a fost cea mai grea perioadă a mea, pentru că m-au obligat să renunț la fotbal. Dar, cum am spus-o mai devreme, fotbalul e totul pentru mine și nu am putut să renunț. A fost pur și simplu un... Am leșinat într-un târg unde părinții mei lucrează. Țin minte și acum data, 11 ianuarie. Și... A fost doar un leșin, să zic așa. După care a urmat o grămadă de analize, o grămadă de controale. Nu mi-au găsit absolut nimic. Aveam, probabil, lipsă de magneziu, de calciu. Astea mi le-au găsit în sânge. Dar, în rest, nimic încât să-mi dea verdictul că nu mai pot să joc fotbal. Am venit cu mama de la Satu Mare. Am venit cu trenul până la București să trec la Institutul Medicinal Sportiv. Cei de la Satu Mare mi-au zis că dacă la Institutul Medicinal Sportiv îmi dau aprobare, pot să joc în continuare fotbal. Cei de la București, țin minte, prima cameră, să zic așa, era la neurologie. Când am intrat acolo și le-am zis povestea, au zis, din prima, nu. Chiar dacă se uitau pe foi la analize și tot, mi-au zis, din prima, nu. Și am zis: „Bine, dar dacă tot am venit de la Satu Mare 20 de ore cu trenul, vă rog măcar să mă lăsați să trec și prin celelalte teste, să le fac, pentru că chiar mă simt bine și eu nu am nimic”. Ei mi-au zis, nu, că nu ai voie.
I-am rugat foarte frumos și m-au lăsat, în afară de proba de efort. Și până la urmă, Dumnezeu să-L ierte, Didi Prodan, a sunat la ei și pentru că vorbisem și eu cu cineva prin el, prin dânsul, și le-am zis, măcar o șansă să-mi dea sau să mai fac o analiză, să nu știu dacă se poate ceva. Și oarecum mi-au dat de înțeles că dacă fac încă o analiză, încă un test în somn, oarecum trebuie să dorm și să-mi pună ceva pe cap și așa să se uite încă o dată peste date, ar fi posibil. Am fost cel mai fericit când mi-au zis asta. Am ajuns la Satu Mare, după care peste o săptămână am mers la Cluj să fac acea analiză. Aveam emoții foarte mari, pentru că eu nu simțeam nimic și știam că nu o să fie nimic. După care mi-au venit rezultatele și, la fel, nu era nimic. Le-am trimis la București, după care eu între timp, în anul acela știu că aveam Bacalaureatul și mă antrenasem și mergeam zilnic la antrenament. Țin minte, zilnic mergeam la antrenament și strângeam mingile din spatele porții. Pentru că niciun antrenor nu și-a asumat acest risc să mă lase să mă antrenez. Dar, cum am spus-o, nu, nu puteam să renunț și am preferat mai mult să mă duc la antrenament și să le strâng mingile la băieți decât să mă duc acasă și să învăț. După o săptămână a venit răspunsul celor de la București și, la fel, a fost nu. Trebuia să renunț la fotbal. Pot să fac sport, dar nu de performanță. Nu m-am oprit, n-am acceptat asta. Știu că jucasem în Liga a doua la Satu Mare după care am primit o ofertă, o șansă, așa să zic, să merg în Ungaria la, tot așa, un medic specialist pentru așa ceva. Ei mi-au zis oarecum că aș fi făcut o criză de epilepsie, dar pe rezultate nu s-a văzut așa ceva. Așa că am mers în Ungaria la un medic și cel de acolo s-a uitat peste toate datele, toate analizele și mi-au zis că aici poți să joci liniștit, că nu se întâmplă nimic. Adică ce ai pățit tu i se poate întâmpla oricui o dată în viață. Am zis ok și ce e de făcut? Păi aici la noi poți să joci dacă vrei. El nu era medic sportiv, era medic specializat în așa ceva. După care am luat-o de jos. Am mers în Liga a patra în Ungaria și de acolo după 3-4 luni m-au văzut că am calități foarte bune și m-au luat la Liga a doua. După care am promovat și tot așa.
Și ce poveste frumoasă!
Da, a fost foarte frumos. După care am venit în România la Sepsi, ne-am calificat la Campionatul European Under-21 și țin minte că venisem toți la Națională, la București și protocolul ăsta, UEFA, trebuie să facem încă o dată analizele pe care le-au cerut și am trecut încă o dată pe la Institutul Medicinal și ei aveau dosarul meu de când mi-au spus nu. Și ce credeți? Mi-au zis, eu jucasem deja 3-4 ani la rând și îmi spun iar că ce cauți aici? Că tu nu ai voie să joci. Adică tu ai verdictul nu. După care, vă dați seama, am vorbit cu doctorii de la Națională și așa le-am zis că mai reiau încă o dată testele să le mai fac și au acceptat până la urmă. Dar a fost puțin ciudat. Dar mă bucur că acum sunt sănătos și fac ce-mi place ce mai mult.
Spuneai că Didi Prodan te-a ajutat în acea perioadă. Voiam să te întreb dacă ai fost apropiat de el? Pentru că, cred că, dacă nu am citit bine, el a murit la un an de când s-a întâmplat incidentul cu tine.
Da. Da, exact. Nu pot spune că am fost apropiat. Cred că l-am întâlnit de vreo 2-3 ori, dar eram și copil. El avea un hotel, să zic așa, și două terenuri sintetice unde mergeam la fotbal. Eu mai aveam și antrenamente pe acolo. Mai organiza niște turnee. Doar așa. Mai țin minte că la juniori luasem un cartonaș roșu și trebuia să trimit legitimația la București. Am trimis-o prin el și mi-a trimis-o înapoi ca să joc următoarea săptămână.
Ai spus în repetate rânduri cât de mult înseamnă Mirel Rădoi pentru tine. Voi v-ați conectat la echipa națională de tineret. Vreau să-mi spui care este cel mai valoros lucru pe care l-ai învățat de la el?
Da, cum ai spus, înseamnă foarte mult pentru mine. Cred că nu aș fi avut această carieră dacă nu a fost dânsul. Cred că disciplina și atitudinea.
Care a fost pentru tine cel mai dificil moment din adaptarea în Ungaria?
Cel mai greu... Nu știu, era... Știți bine rivalitatea asta dintre români și maghiari. Cred că asta a fost cea mai grea venind de la unele persoane. Dar m-au primit foarte bine. Pentru că și vorbeam limba, fiind lângă mine, lângă Satu Mare, era la câțiva kilometri granița. De mic am vorbit limba așa cum se vorbea la mine în oraș. Că era puțin diferită față de Ungaria. Dar asta, cu unii oameni care pun prea la suflet, să zic așa, rivalitatea asta. Adică eu nu aveam nimic cu ei și ei mă înjurau, să zic așa.
Adică aleg să nu cunoască persoana, pur și simplu pun eticheta și...
Exact. Și asta a fost și problema când am semnat la MOL Vidi în Ungaria pentru că apăruse un articol cum că nu apreciez țara vecină sau așa. Dar le-am explicat frumos ceea ce s-a întâmplat. Din greșeala medicilor de aici am ajuns eu să joc în Ungaria. Nu știu dacă nu se întâmpla asta dacă ajungeam să joc în Ungaria pentru că eram sănătos sau așa și eram la Liga 2 în Satu Mare, în orașul meu.
„Mr. Inzaghi era ca un copil! Se bucura la fiecare gol”
Cum a fost pentru tine trecerea din Ungaria în Italia?
Puțin grea. Mi-a plăcut foarte, foarte mult în Italia. Primul an, cred că a fost foarte greu, mai ales primele luni, pentru că făceam foarte mult tactic. Nu înțelegeam, de ce am nevoie așa mult tactic. Dar pe parcurs am înțeles că mă ajută foarte mult și și acum le mulțumesc. Și cred că am crescut foarte mult acolo.
Cum a fost să-l ai antrenor pe Inzaghi?
Da, Mr. Izaghi, foarte, foarte mult mi-a plăcut să lucrez cu el pur și mi se pare că era ca un copil, adică se bucura la fiecare gol, dar ca și cum era el jucătorul, îl știți pe Inzaghi de pe vremuri, când dădeau un gol, alerga dintr-un capăt în altul. La fel era și pe bancă. Era foarte entuziasmat și mă bucur că am putut să lucrez cu un asemenea om.
Perioada de la Pafos, cum a fost pentru tine?
A fost o perioadă frumoasă. La fel, am învățat foarte mult. Cred că m-a întărit acea perioadă, pentru că avusesem perioade când nu jucasem și nu pot spune că era din cauza mea. Erau pur și simplu alegerile antrenorului și am avut mai multe discuții cu el, dar m-am spus să mă întărit și acum țin legătura cu acel antrenor. Mă bucur foarte mult pentru el, pentru că a prins o echipă mare din Rusia și cum am spus, mă bucur, mă bucur că am jucat acolo și mă bucur și pentru ei, pentru acest an frumos au participat în Champions League.
Cum ai luat decizia de a semna cu Universitatea Craiova?
Da, aveam mai multe oferte, dar cred că oferta de aici și oamenii de aici m-au făcut să aleg Universitatea Craiova, la fel și suporterii din jurul echipei care sunt foarte fanatici, să zic așa, nu doar suporteri, eu zic că și parte din club.
Spune-mi, te rog, cum a fost pentru tine momentul în care ai pășit pentru prima dată pe Ion Oblemenco, pe un Ion Oblemenco plin?
Da, primul meu pas cred că a fost cu Sepsi, exact pe acest stadion am și debutat. Dar să joci în tricoul Universității și pe Ion Oblemenco e un sentiment frumos și mă bucur că fac parte din această echipă, în acest club.
Comparativ cu alte echipe la care ai fost, cum ai spune că este atmosfera de pe Oblemenco?
Cum se spune, un vulcan. Da, e o atmosferă frumoasă, energie incredibilă din partea suporterilor. Simți că dacă nu mai poți, chiar mai poți un pic. Cum pot ei să te împingă de la spate.
Cum ai descrie parcursul echipei din acest sezon?
Cred că este un parcurs destul de bun, dar suntem departe de obiectivul nostru. Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ și să luăm fiecare meci în parte, să fim la fel de concentrați și cred că la sfârșit ne vom bucura împreună.
„Coelho încearcă să țină tot grupul unit!”
Ce plus a adus Filipe Coelho echipei după tine?
Da, Filipe este un antrenor bun. Cred că încearcă să ne motiveze, încearcă, cel mai important, cred că încearcă să țină tot grupul unit, pentru că sunt perioade când unii jucători joacă mai puțin și după fiecare meci încearcă să-i scoată în evidență și cred că ăsta este un lucru foarte important echipei și jucătorilor care joacă mai puțin.
Să vorbim puțin despre Conference League. Cum ai trăit tu cele șase meciuri și, desigur, eliminarea aceea dramatică?
Da, a fost o perioadă frumoasă. Cred că am făcut un parcurs frumos. Îmi pare rău că s-a terminat și mai ales că s-a terminat așa dramatic. N-am mai văzut în viața mea, adică nici rezultatele din celelalte meciuri să nu te ajute. Dar, până la urmă, ăsta e fotbalul. În fotbal, în 24 de ore se pot schimba foarte multe. Și cred că am reacționat foarte bine în următorul meci cu cei de la Csikszereda de acasă.
Ce poate face diferența pentru Craiova în lupta pentru titlul pe care îl așteaptă de 35 de ani?
Diferența, cred că disciplina și răbdarea. Cred că acesta este aspectul ce poate să facă diferența. Și unitatea echipei să rămână până la sfârșit cum este în ziua de azi.
Cum se simte să înscrii pentru Știința?
E un sentiment plăcut, dar mai important este să îmi fac datoria acolo în spate, să zic așa, să apăr poarta, să nu luăm gol. Pentru mine asta e mai important. Și după care colegii mei din față să marcheze.
În încheiere vreau să completezi propoziția: „La Craiova mă simt...
Fericit, împlinit.
