Inițial, a fost un specialist al promovărilor. Acum, a devenit omul providențial al celor de la Metaloglobus. A marcat golul prin care bucureștenii au ajuns în premieră în Superliga, apoi le-a adus primul punct și prima victorie în actuala ediție de campionat. Iar victoria nu a fost una oarecare, ci chiar împotriva campioanei FCSB.

Povestea lui Huiban a început la joaca din fața blocului și s-a dezvoltat odată cu trecerea timpului. Iar ”întâlnirea” cu Ryan Giggs l-a făcut să aleagă și numărul pe care îl poartă pe tricou.

Ai ales să joci cu numărul tău pentru că are o semnificație anume?
Da. Este o poveste în spatele acestui număr de care m-am atașat de-a lungul timpului. Când eram mic, primul meu antrenor de la copii și juniori ne-a prezentat o casetă cu Ryan Giggs, care explica copiilor din academie, din Academia lui Manchester United, diferite tehnici de lovire a balonului, de a dribla, și, practic, Giggs fiind „primul meu antrenor”, a rămas așa. El avea numărul 11 și am preluat și eu și am încercat pe la fiecare echipă să joc cu acest număr.

Simți că ai preluat ceva și de la stilul lui de joc?
Da, da, da, pot juca și-n bandă, și el fiind jucător de bandă, am preluat anumite mișcări de la el.

Dacă ar trebui să vorbești 30 de minute despre orice alt subiect în afară de fotbal, ce subiect ai alege?
Despre pregătire mentală.

Și care ar fi cel mai important sfat pe care l-ai da fotbaliștilor?
Să nu neglijeze această pregătire mentală. Este ceva cu care m-am confruntat și eu de-a lungul timpului. Este nevoie de educație pe partea asta și de multă conștientizare și introspecție. Neglijăm de multe ori. Ne uităm doar la partea fizică, la tactic, la chestii care se văd la suprafață, dar în spate sunt multe lucruri care trebuie rezolvate. Practic, de la mindset pleacă totul, de acolo pleacă. Foarte mulți se pierd pe drum din cauza asta. Și nu că nu au talent, dar nu sunt educați în sensul ăsta. Renunță foarte repede.

Ce sfat le-ai dat tu, fiind mental coach, să zicem, jucătorilor tineri din Superliga?
Le-aș da exact acest sfat, să se preocupe și de partea asta, mentală, nu doar de antrenamentul fizic și cel de recuperare, pentru că este foarte important, consider eu, un ghidaj corect al sportivului, deoarece în viața de sportiv ne întâlnim cu multe momente tensionate, relația cu oamenii suferă, relația de acasă, obiceiurile. Cred că e nevoie de un ghidaj și pe partea aceasta.

Ai avut un moment anume în cariera în care tu ai simțit nevoia de acest ghidaj?
Da, am avut un moment. În 2018, când eram la Snagov, am mers la un mental coach și m-a ajutat foarte mult, mi-a schimbat mult perspectiva asupra lucrurilor și într-un timp foarte scurt au apărut și rezultatele. De atunci am menținut acest mindset, m-am antrenat mental în toată această perioadă și mi s-au întâmplat lucruri extraordinare.

Consideri acum că mintea ta îți e de multe ori dușman sau de cele mai multe ori prieten?
De multe ori este dușman, dar reușesc să o echilibrez. Mai multă emoție e dușman, pentru că acționăm impulsiv. Și mintea, într-adevăr, îți fuge în diferite direcții, dar este normal. Avem foarte multe gânduri într-o zi. Important e cum ne echilibrăm din acest punct de vedere cu alte gânduri pozitive. Nu zicem să le neglijăm pe cele negative, le schimbăm cu unele pozitive.

Vreau să te întreb dacă ți-amintești, apropo de gânduri, care erau gândurile tale în copilărie despre fotbal? Cât de departe mergeau ele?
Da, îmi doream foarte mult să devin fotbalist. Era visul meu de mic, de când ne adunam în fața blocului și jucam „victorie”, așa se numea la noi, în zona mea de unde sunt, din Bârlad. Era un portar care arunca pe spate, erau două echipe și jucam în fața blocului la o singură poartă. Încă de atunci îmi doream, visam să ajung fotbalist. Am și un tatuaj pe mână cu o poză exact de la 10 ani, când stau cu o minge în mână. Am știut ce vreau de mic, am știut ce-mi place. Am avut un vis de a ajunge fotbalist și am reușit.

De ce a fost acesta visul tău?
Asta vedeam și noi la televizor când eram mici. Era echipa națională, atunci erau Hagi, Dan Petrescu, era o generație extraordinară când eram eu mic. Eu sunt născut în '90. Pe la 7-8 ani am început și eu să văd lucrurile astea. Așa începe totul, în fața blocului. Cred că de acolo pleacă totul și după aia „sky is the limit”.

Dacă te-ai întoarce acum la 7-8 ani și i-ai spune copilului Dragoș unde ai ajuns acum, ce crezi că nu ar crede?
Nu ar crede că am bătut-o pe FCSB cu Metaloglobus, cu cel mai mic buget. Nu știu dacă ar crede asta, dar cu siguranță acum, privind de în urmă și având mintea de acum, aș încuraja pe toată lumea să viseze, pentru că este foarte frumos să visezi și să îți pui obiective înalte, să ai visuri mărețe. Dar cumva, fără a fi frustrat că nu le îndeplinești sau ceva.

Poți să spui că tu ai promovat de mai multe ori până la visul tău, nu?
Da, exact. Am promovat de mai multe ori.

Poți să ne spui un pic despre aceste promovări?
Prima mea promovare a fost din liga a treia în liga a doua, a fost la FCM Bacău. Cred că aveam 20 de ani atunci, 19-20. Am jucat foarte puțin atunci, dar am participat și eu activ la ea. A doua promovare a fost la Târgu Mureș și a fost una din liga a doua. A fost o perioadă foarte frumoasă pentru mine, cu o echipă foarte bună, cu ASA Târgu Mureș, care ulterior s-a bătut pentru câștigarea campionatului. După Târgu Mureș, am fost la Sepsi, în liga a treia. Am luat o decizie de a coborî două eșaloane pentru a promova în liga a doua cu Sepsi. Am reușit să o fac în anul acela și imediat am promovat apoi din liga a doua în Superliga cu Sepsi. Am avut un an senzațional, după care am fost la CSA Steaua, am promovat din liga a treia în liga a doua. Și am ratat vreuna? Cred că mai e una. Cea cu Metaloglobus, anul trecut, cea mai frumoasă din punctul meu de vedere.

Ce a fost în mintea ta atunci când ți-ai dat seama că tu ai reușit pentru Metaloglobus o promovare istorică?
Pe moment, a fost ceva extraordinar. Un extaz și o împlinire a tuturor lucrurilor pe care le-am făcut, dar nu știu cum să vă spun că e o chestie de feeling. Am simțit și am vizualizat aceste momente încă de când am ajuns la baraj. În play-off, eram puțin mai rezervați, mai ales că începusem un pic greu play-off-ul, cu patru înfrângeri. Dar când am ajuns la baraj, am avut o energie fantastică, ca și grup, ca și echipă. Era în aer să promovăm. S-au legat toate lucrurile astfel încât să reușesc să marchez eu două goluri în ambele meciuri, goluri decisive.

Când te gândești la cele două meciuri, ai o imagine care va rămâne cu tine pentru toată viața?
Da, clar. Returul, momentul golului ăla este... Așa a fost să fie și cumva am atras lucrul ăsta, pentru că în minutul 68, și acum îi spun lui Milea, a avut o ocazie singur cu portarul și mă rugam să dea gol, dar a dat peste poartă. Iar în minutul 85 am dat eu gol din degajarea lui Gavrilaș, i-a căzut în cap mingea lui Bordeianu. Am reușit să o ridic peste și așa am reușit să dau gol. E ceva extraordinar. Greu de descris așa în cuvinte.

Tu, atunci în drumul spre poartă în careu, înainte să tragi la colțul lung, te-ai gândit „asta e!”?
Da, am simțit-o. Am și crezut în mingea aia. A fost o degajare simplă, pur și simplu. N-a fost nimic lucrat sau construit. A fost o degajare, am urmărit mingea, am încercat, am crezut în ea până la capăt și nu aveam cum să ratez. Aveam o energie prea bună.

Și primul gând după care a fost?
Extaz. Nici n-am mai conștientizat că îmi dau tricoul jos, că îmi iau galben. Pur și simplu, simțeam și energia din tribune. A fost momentul cu impact emoțional foarte mare. Energia din tribune, părinții erau în tribune, mama era în tribune, fratele... Erau toți acolo. A fost ceva extraordinar.

După meci ai spus că victoria este dedicată lui Luca (Manolache - n.r.) și că faptul că nu mai e între voi v-a întărit. Cum ai simțit la nivelul echipei această schimbare la nivel emoțional?
Da, a fost un moment foarte greu pentru noi ca și grup, ca și echipă. Acum fiecare a fost afectat mai mult sau mai puțin, în funcție de tăria fiecăruia și relația pe care o avea cu el, dar nu are cum să nu te miște, să nu simți empatie pentru așa ceva. A fost, într-adevăr, ca și consolidarea grupului, un moment important care s-a petrecut. Fiecare meci l-am jucat și pentru el, pentru că își dorea foarte mult să joace și el, să facă ceea ce-i place. Știm prin ce a trecut, a avut un an foarte greu, de când a descoperit această problemă pe care a avut-o. Am jucat mereu cu el în minte.

Te mai gândești la el?
Da.

Înainte de meciuri sau când?
Nu, nu înainte de meciuri. Așa, random, îmi vine imaginea lui. Mă mai gândesc și în momente când sunt nervos sau sunt un pic dezechilibrat emoțional și poate nu-mi ies anumite lucruri și mă gândesc că Luca și-ar fi dorit doar să fie pe teren sau să fie așa și eu mă supăr pentru niște chestii care nu au așa mare importanță. Așa pun lucrurile în balanță.

Asta voiam să te întreb, dacă ți-a schimbat perspectiva asupra vieții.
Da, mi-a schimbat-o. Am mai trăit în trecut așa o experiență neplăcută, când eram la lotul național. Un fost coleg de-ai mei a murit, un portar, Iatan îl chema. Însă nu am fost atât de direct implicat. S-a întâmplat la echipa lui de club, eu eram la alt club, ne întâlnisem doar de câteva ori la lotul național și nu am conștientizat așa mult. Dar acum, fiind direct implicat și trăind alături de el și bucurându-te, fiind azi lângă mine și mâine, nu, a fost ceva cu puternic impact emoțional pentru mine. Mi-a schimbat perspectiva asupra vieții. Clar, trebuie să ne bucurăm pentru sănătatea pe care o avem și restul cred că sunt adiacente, mai puțin importante.

Și acum ce poți să zici că te bucură cel mai mult din viața ta?
Asta mă bucură cel mai mult, spun mereu să ne bucurăm că suntem sănătoși. Ne facem șapte mii de planuri, ne gândim în toate direcțiile și neglijăm cumva sănătatea. Și în momentul în care nu suntem sănătoși, o singură problemă mai avem, să ne facem bine, nu mai contează nimic, planurile pe care le-am făcut, obiectivele pe care le-am propus, și să te bucuri de viață, efectiv, pentru că pentru asta este viața, să o trăiești și să te bucuri de ea. Cred că asta vrea toată lumea, să se simtă bine. Trebuie să trăim un pic mai conștient de lucrurile astea.

Presa te-a numit pe tine eroul promovării, corect?
Da.

Tu cum te-ai numi? Privind așa în spate la traseul tău, cum te-ai numi?
Eu am spus și după meci, nu mă consider erou, ci doar omul potrivit la locul potrivit cred că am fost. Tocmai ce îți povesteam mai devreme că a avut Milea ocazia respectivă și am zis gata, să încheiem meciul acolo, dă gol și după aia ne apărăm și nu știu ce fac, mănânc pământul, dar nu ne mai dau ăștia gol. De aia spun că lucrurile astea le-am atras prin tot ce am făcut de-a lungul anilor, faptul că nu am renunțat niciodată, faptul că am fost disciplinat, am muncit. Nu e nimic întâmplător în viață. De aia spun că nu trebuie să renunțăm niciodată la visul nostru, să luptăm pentru el, să fim perseverenți. Cred că asta am făcut.

Deci nu ai vrut niciodată să renunți la fotbal?
În anumite circumstanțe am fost aproape, circumstanțe personale, dar mă bucur enorm acum că nu am făcut-o. Este o lecție pentru mine, în momentele în care am fost aproape să renunț și nu am făcut-o.

Asta pentru că mintea îți juca feste?
Nu. Pentru că am fost influențat într-o anumită măsură. Pierdusem controlul ăsta, autocontrolul, practic, și ceea ce îmi doream eu, de fapt, nu-și doreau și alte persoane și a trebuit să renunț la ceva. Și n-am renunțat la fotbal, se pare. Și am făcut bine, se pare.

Ai făcut bine pentru că ai fost din nou omul potrivit la locul potrivit și în meciul cu FCSB, meciul despre care micul Dragoș n-ar crede că a fost victorie, nu? Cum a fost momentul acela pentru tine?
A fost un moment emoționant, pentru că la fiecare penalty am emoții, dar mi le controlez. N-ai cum să nu ai emoții. Niște emoții tot ai, dar e important să le controlezi. Și cu atât mai mult pentru că ratasem etapa anterioară, ratasem penalty la Galați, al doilea penalty al meu ratat din carieră, din toate penalty-urile. Și era un pic de presiune pe mine, cu atât mai mult că era și în fața campioanei. Îmi doream mult să marchez. M-am pregătit foarte mult pentru momentul ăsta, înainte de meci cu vreo două zile, mental mi-am pregătit cumva execuția.

Execuția de penalty.
Da, execuția de penalty. Mi-am pregătit-o, l-am urmărit și pe Târnovanu. Îl știam, îl știam dinainte, dar am urmărit, m-am pregătit și eu mental și emoțional și am reușit să înscriu golul victoriei.

Te-ai uitat în ochii lui înainte să lovești?
Nu, nu m-am uitat. M-am uitat foarte puțin înainte. Eu am această tehnică de a mă opri și doar atunci mă opresc un pic și mă uit și îl direcționez către o zonă și încerc să dau în partea cealaltă, dar acum am ales o execuție mai sigură pe centru.

Cum te face să te simți faptul că ai adus prima victorie din istoria Metaloglobusului în Superliga?
Mândru. Mă face să mă simt mândru, de ceea ce am realizat personal și ca grup. Bineînțeles, stau și mă uit mereu în urmă, unde eram acum trei ani, dacă tot vorbim de Metaloglobus. Acum trei ani ne băteam la barajul pentru retrogradare, cu Progresul Spartac, și a fost un moment extraordinar, tensionat, să te bați la retrogradare este ceva greu de gestionat. Așa că-i înțeleg și pe cei de la Iași că a fost, fiind și o ligă superioară, greu psihologic. Noi n-aveam nimic de pierdut efectiv, doar de câștigat. Mereu stau și mă uit în urmă unde am fost și unde sunt și sunt mândru de ceea ce am realizat.

Și dacă ar fi să alegi cel mai frumos gol pe care l-ai marcat în ultimii ani, putem să zicem că și cel cu Hermannstadt este pe listă?
Da, este pe listă. Pentru că are și semnificație aparte. Este primul meu gol în prima ligă. A reușit să aducă și un punct echipei, ceea ce e extraordinar. Primul punct din istorie, deci nu numai istorie, totul e istorie de acum încolo. Iistorie pentru mine, istorie pentru Metaloglobus. Este unul din cele mai frumoase goluri, cu atât mai mult că este în Superliga și are o conotație mai importantă.

Te-ai gândit ce ai putea să mai bifezi pe lista asta de istorie?
Da. Eu mi-am propus la începutul campionatului și am spus că îmi doresc să marchez 10 goluri în acest campionat. Sunt pe drumul cel bun momentan. Nu mă abat de la acest obiectiv, bineînțeles. Iau meci cu meci. Acum am 4 goluri, îl urmăresc pe al cincilea, până la 10.

Dacă ne ducem așa puțin la extreme, care poți să zici că a fost cea mai mare reușită care ți-a produs cea mai multă bucurie și cel mai mare regret care ți-a produs cea mai mare tristețe?
Cea mai mare bucurie e clar acum, promovarea cu Metaloglobus. Ca și tristețe nu am fost niciodată un tip la extreme, să fiu super fericit sau super trist. Chiar am fost echilibrat și sunt în continuare echilibrat. Nu fac mare petrecere dacă se întâmplă ceva extraordinar, ci mereu îmi caut noi țeluri. Da, mă bucur, bineînțeles, dar mă bucur mai mult în interior, nu exteriorizez neapărat. Asta ne întrebau și după meciul cu FCSB. „Cum e? Cum v-ați bucurat?” Păi, nu știu, a fost așa o bucurie mai interioară, mai reținută. Ne-am bucurat, bineînțeles, suntem mândri, suntem împliniți că am reușit lucrul ăsta, dar nu să ne exteriorizăm, să ne aruncăm, să facem tumbe prin vestiar sau ceva de genul ăsta.

Dar chiar cred că ai zis la un moment dat că „noi am cam uitat cum să ne bucurăm”.
Păi da, a fost. Am avut o perioadă în care am pierdut foarte multe meciuri la rând și le-am pierdut mai mult pe neatenții și greșeli personale, care se puteau regla. Puteam să avem mai multe puncte, că ne bucurăm de fotbal și acum, dar îți trebuie și niște rezultate ca să îți dea încredere că faci ceea ce e bine și cred că asta am făcut acum. Culegem și noi puțin roadele muncii de până acum.

Vreau să te mai întreb de ce vrei să te faci mental coach în continuarea carierei?
Vreau să profesez în domeniul acesta pentru că am testat chestia asta pe mine în primul rând, știu ce beneficii mi-a adus un mental coach în viața mea. Știu cum mi-a schimbat perspectiva, nu doar din punct de vedere profesional, ci și personal. Am lucrat foarte mult pe partea asta de dezvoltare personală în ultimii ani. Și este clar că trăim într-o lume destul de instabilă și emoțional, fără o direcție clară. Lucrurile se întâmplă pe pilot automat, vedem niște lucruri la cineva, așa trebuie să fie. Nu avem mai multe perspective asupra unor situații cu care ne întâlnim, nu doar în fotbal, ci și în viață. În primul rând, m-a ajutat pe mine chestia asta, ca om și ca fotbalist profesionist. Asta vreau să dau și eu mai departe, în special tinerilor. Și eu mi-aș fi dorit poate să cunosc un mental coach la 20 de ani, să mă ghideze mult mai bine și să-mi deschidă poate mintea mult mai bine din anumite perspective. Poate progresul meu ar fi fost mult mai mare. Nu vom ști asta, dar eu așa consider că un mental coach și pregătirea mentală, antrenamentul mental e la fel de important ca antrenamentul fizic, tactic. Ar trebui să facă parte din programa sportivă.

Ziceai de tineri mai devreme. Ce-ai vrea să preia de la tine și ce-ai vrea să nu preia?
Aș vrea să preia disciplina mea, perseverența mea, calmul meu, echilibrul meu. Astea sunt niște lucruri pe care aș vrea să le preia cineva. Ce n-aș vrea să preia? Accidentările mele, poate. Nu, glumesc! Eu încă învăț, nu mă consider mai presus de alții. Am și eu momentele mele de nervozitate, îmi pierd și eu câteodată echilibrul acesta emoțional, doar că cred că asta e diferența că mă pun repede pe picioare și rezolv acea problemă. Nu o țin în mine și încerc să acționez diferit după și într-un mod pozitiv, un mod constructiv.

Simți că e ceva ce n-ai învățat până acum și că ai vrea să înveți?
Da, sunt multe lucruri pe care aș vrea să le învăț. Încă învăț. Înveți toată viața, efectiv. Cred că avem de învățat toată viața. Nu știu ce ar putea fi. Cred că experiențele noastre, în prezent și viitor, astea ne vor învăța cel mai bine. Și asta, poți să îi spui cuiva ceva, dar câteodată trebuie să treacă persoana respectivă prin acea experiență să înțeleagă mai bine. Ideal ar fi să învățăm din experiențele altora, dar nu prea se întâmplă.

Ziceai că ai tatuajul pe mână cu tine copil. Voiam să te întreb dacă ar fi să-ți faci un tatuaj după ultimul an și după tot ce ai trăit în ultimul an cu Metaloglobus, ce tatuaj ți-ai face?
Mi-aș face o echipă unită. O echipă strânsă în vestiar, toată lumea unită. Așa sunt ședințele noastre dinainte de meci. O echipă unită și suntem cam aceiași băieți de mult timp și am creat o legătură puternică între noi.

Ce ai vrea să se spună despre Dragoș Huiban la finalul acestui sezon de Superliga?
Aș vrea să fiu un exemplu pozitiv. Nu am renunțat niciodată la visul meu. Nu mi-am dezvoltat adevăratul potențial. Dar indiferent de vârstă sau moment sau echipă, dacă faci lucrurile cum trebuie și ai o mentalitate corectă și o direcție corectă, lucrurile bune îți vin până la urmă.