Nu se făcuse încă mileniul 3 și eram doar un puști care bătea mingea de dimineața până seara în spatele blocului. Regulile erau clasice: porți făcute din mormane de pietre, doi căpitani care aleg echipele (în funcție de prietenii), iar jocul se termina când se făcea beznă și nu mai vedeam… sau când băiatul cu mingea era chemat acasă.
Eram o adunătură de puști care visau departe. Toți aveam idoli. Mulți aveau tricouri scrise cu markerul pe spate: 10 - Hagi. Eu voiam să fiu diferit, iar când m-au întrebat: „Tu cine ești?”, am răspuns dintr-o bucată: Adi Ilie.
Și asta nu neapărat datorită golului de poveste contra Columbiei sau boltelor de legendă. Eu voiam să fiu pe felie cu Adi Ilie. Așa auzisem în reclama de la Campofrio și eram fascinat să-l văd mereu la TV sau pe ambalaje.
Câțiva ani mai târziu, Campofrio s-a apropiat din nou de fanii fotbalului românesc și a creat o pasiune care e vie și astăzi. Am spart pușculița și am fugit la chioșc. Aveam albumul de stickere și eram cel mai fericit. Era un fel de almanah al fotbalului românesc: echipe, jucători, etape. Am rămas fascinat, deși nu am reușit niciodată să-l termin. Dar emoția mi-a rămas până în prezent.
Astăzi, mulți ani mai târziu, colecția de stickere Superliga a reapărut și a creat din nou legătura dintre fani și jucători. Bîrligea, Dobre sau Cîrjan nu mai sunt doar niște nume pe un ecran sau niște fețe văzute o dată pe săptămână la televizor. Sunt acolo, pe pagini, în mână, aproape. Îi cauți, îi recunoști, îi înveți. Și, fără să-ți dai seama, te implici mai mult. Fotbalul devine iar personal.
E adevărat, sub o altă formă decât înainte: mult mai modernă, mai atractivă grafic și mai accesibilă. Și chiar dacă s-au schimbat unele lucruri, altele au rămas la fel.
Eu am fugit cu același entuziasm să cumpăr albumul, am avut aceeași emoție când deschideam plicurile și analizam la fel de atent dublurile, să nu cumva să le pun deoparte în loc să le lipesc. M-a transpus instant la vârsta de 9 ani și bucuria se vedea clar în ochii mei.
Nu mai ieșim însă în spatele blocului să facem schimburi ca odinioară. Acum vorbim pe grupuri dedicate colecționarilor, avem aplicații care ne sortează dublurile și ne trimitem stickerele prin EasyBox.
Oameni mari, cu muncă de birou și fără timp să mai viseze că vor ajunge Adi Ilie.
Dar cu aceeași pasiune rămasă pentru stickere.
Nu se făcuse încă mileniul 3 și eram doar un puști care bătea mingea de dimineața până seara în spatele blocului. Regulile erau clasice: porți făcute din mormane de pietre, doi căpitani care aleg echipele (în funcție de prietenii), iar jocul se termina când se făcea beznă și nu mai vedeam… sau când băiatul cu mingea era chemat acasă.
Eram o adunătură de puști care visau departe. Toți aveam idoli. Mulți aveau tricouri scrise cu markerul pe spate: 10 - Hagi. Eu voiam să fiu diferit, iar când m-au întrebat: „Tu cine ești?”, am răspuns dintr-o bucată: Adi Ilie.
Și asta nu neapărat datorită golului de poveste contra Columbiei sau boltelor de legendă. Eu voiam să fiu pe felie cu Adi Ilie. Așa auzisem în reclama de la Campofrio și eram fascinat să-l văd mereu la TV sau pe ambalaje.
Câțiva ani mai târziu, Campofrio s-a apropiat din nou de fanii fotbalului românesc și a creat o pasiune care e vie și astăzi. Am spart pușculița și am fugit la chioșc. Aveam albumul de stickere și eram cel mai fericit. Era un fel de almanah al fotbalului românesc: echipe, jucători, etape. Am rămas fascinat, deși nu am reușit niciodată să-l termin. Dar emoția mi-a rămas până în prezent.
Astăzi, mulți ani mai târziu, colecția de stickere Superliga a reapărut și a creat din nou legătura dintre fani și jucători. Bîrligea, Dobre sau Cîrjan nu mai sunt doar niște nume pe un ecran sau niște fețe văzute o dată pe săptămână la televizor. Sunt acolo, pe pagini, în mână, aproape. Îi cauți, îi recunoști, îi înveți. Și, fără să-ți dai seama, te implici mai mult. Fotbalul devine iar personal.
E adevărat, sub o altă formă decât înainte: mult mai modernă, mai atractivă grafic și mai accesibilă. Și chiar dacă s-au schimbat unele lucruri, altele au rămas la fel.
Eu am fugit cu același entuziasm să cumpăr albumul, am avut aceeași emoție când deschideam plicurile și analizam la fel de atent dublurile, să nu cumva să le pun deoparte în loc să le lipesc. M-a transpus instant la vârsta de 9 ani și bucuria se vedea clar în ochii mei.
Nu mai ieșim însă în spatele blocului să facem schimburi ca odinioară. Acum vorbim pe grupuri dedicate colecționarilor, avem aplicații care ne sortează dublurile și ne trimitem stickerele prin EasyBox.
Oameni mari, cu muncă de birou și fără timp să mai viseze că vor ajunge Adi Ilie.
Dar cu aceeași pasiune rămasă pentru stickere.
