Bogdan Alecu, manager de comunicare la Dinamo. În spatele titulaturii stă o poveste de 12 ani în peluză, de cântece, bannere, sărituri pe garduri și deplasări pentru iubire. Am vorbit cu Bogdan despre visul său, despre îndeplinirea lui și despre ceea ce l-a învățat peluza: loialitatea, respectul și ce înseamnă să te sacrifici cu adevărat pentru ceea ce iubești.
Cum a început povestea ta de dragoste cu fotbalul?
Povestea mea începe din familie. Provin dintr-o familie de foști sportivi de performanță. Mama înotătoare, colegă cu Carmen Bunaciu. Tata a fost și el fotbalist la rândul său în prima divizie. Mama a vrut să practic natația. Însă, întotdeauna m-am simțit atras mai mult de minge. Sau jocul clasic cu sticla, cu dopul, întotdeauna găseam o variantă. Și într-un final am ajuns la fotbal și datorită tatălui meu.
Iar povestea cum a continuat pe terenul de fotbal?
Am practicat la nivel de juniori în Sibiu. Că acolo m-am născut, acolo am crescut. Am jucat în Sibiu, la mai multe cluburi. Am ajuns și în Germania, unde am jucat acolo o perioadă la nivel de juniori, dar evoluând și pentru echipele de seniori. După aia m-am întors. N-am ajuns la cel mai ridicat nivel. Dar întotdeauna am visat. „Cum ar fi să lucrezi în fotbal? Să fii parte din fotbal? ”Cu atât mai mult fiind dinamovist de mic copil.
Când m-am lămurit, să zic așa, că nu sunt din punct de vedere sportiv la nivelul dorit pentru a ajunge la un club ca Dinamo, mai ales la ce era atunci când am crescut eu echipa aia fabuloasă. Mă gândeam oare cum ar fi măcar o zi să fii parte din povestea acestui club. A trecut un an jumate și încă sunt emoționat profund de tot ceea ce trăiesc la Dinamo.
Ca cine de la Dinamo îți doreai să joci când erai mic?
Aici vine o contradicție. Eu am fost fundaș central, dar întotdeauna mă pasionau jucătorii din partea ofensivă. Era clar, cuplul N&D, Claudiu Niculescu, Ionel Dănciulescu. Îmi plăcea și de Florentin Petre, chiar dacă l-am prins în partea de final a carierei sale la Dinamo, în momentul în care conștientizam fotbalul. Dar eu sunt născut în 1994.
De-abia pe la 8-9 ani am început să percep și eu mai mult. Și țin minte că aveam acasă un tricou pe care l-am scris pe spate cu carioca, „Numărul 8, FL. PETRE”, cum avea el pe echipamentul din Cupele Europene. Și chiar vorbeam cu Florentin de când am devenit colegi, să zic așa. Și i-am spus o să caut o poză, pe care am făcut-o cu tine când aveam opt ani de zile. Să facem o poză acum, gen trecut și prezent.
De ei îmi plăcea cel mai mult, dar îmi mai plăcea foarte mult și de Ștefan Grigorie. Era un jucător foarte, foarte tehnic. Era și Zicu, dar era încă foarte, foarte tânăr și nu prea avea loc. Atunci erau Fane Grigorie, era Tameș, începuse și Ropotan să joace, Mărgăritescu. Era echipa aia cu Ioan Andone.
Când o să cresc mai mare, o să vreau să fac și eu parte din povestea asta.
Traiectoria ta, începând din copilărie până în club, cum ești acum, a trecut prin peluza, corect?
Da.
Cum a fost contactul cu peluza?
Primul contact cu peluza cred că l-am avut la vârsta de 9-10 ani, când tata m-a dus pentru prima oară la București și am venit la un meci de-al lui Dinamo. În Ștefan cel Mare, un meci cu Oțelul Galați. Din meci, dacă mă întrebi, nu-mi aduc aminte nimic, dar mă uitam întotdeauna în partea stângă către Peluza Cătălin Hîldan.
Eram impresionat să văd acele steaguri mari de fluturat, steaguri care nu erau doar simple, roșii sau albe sau combinate, ci erau cu diferite desene. Nu știam eu ce reprezintau acele desene atunci, ulterior am învățat că erau, de fapt, simbolurile grupurilor. Și tobele, cântecele, atmosfera din jurul stadionului erau impresionante pentru mine și am spus „când o să cresc mai mare, o să vreau să fac și eu parte din povestea asta”.
În Sibiu am niște prieteni cu care am jucat fotbal împreună, erau și niște colegi mai mari și ei mergeau la meciuri. Și, practic, așa am început să zic, experiența de a merge și la meciuri, clar, să mergeam în peluză. La Sibiu întotdeauna au existat grupuri organizate. Țin minte, cei mai bătrâni, cum le ziceam noi, ne arătau poze încă din anii 90 cu steaguri pe gard la Dinamo în peluză cu Sibiu. Și, practic, așa a început traiectoria în peluză, iar ulterior, în momentul în care am venit la București pentru studiile academice, un băiat care își făcea pe atunci rezidențiatul la Sibiu, fiind medic, el era un om vechi în peluza dinamovistă, membru de grup bucureștean și el mi-a făcut introducerea, așa, într-un grup de peluză, dar din București. Și, practic, de atunci pot să spun că începe și viața ultra.
Te-a surprins cu ceva viața aceasta ultra? Adică ce credeai despre ea și cum a fost de fapt?
Din fericire, pot să spun așa, în perioada în care mi-am început eu activitatea în fenomen, nu era internetul totodată un fenomen larg răspândit, da? Încât să ai, nu știu, YouTube cu o groază de videouri, să poți să vezi, încât să ai acea imagine, nu știu, apocaliptică, total sinistră, a unei peluze în care totul e transpus la modul „toți răufăcătorii, toți oamenii de nimic sunt prezenți acolo și te duci și tu acolo”.
Exista preconcepția asta pentru că mai apăreau la știri, nu știu, Dinamo-Steaua, Dinamo-Rapid, bătăi, arătau videouri cu torțe, fumigene, care zburau stânga-dreapta. Era imaginea asta, dar, cum să zic, dorința mea de a face parte dintr-o astfel de poveste sau măcar a o descoperi a fost atât de mare încât nu am stat să mă gândesc.
Nu pot să zic că am pășit cu teamă. Era mai mult un sentiment așa de a fi într-un loc nou, cu oameni noi pe care nu îi știai, într-un oraș total diferit. Și este totuși un fenomen în care oamenii sunt aleși atent, în care trebuie să existe precauție.
Inițial oamenii m-au privit cu oarecare scepticist, pentru că nu mă cunoșteau. Dar nu pot să zic că a fost un șoc. Deci nu e ca și cum am venit cu preconcepțiile alea, pentru că vă pot spune cu toată sinceritatea, am rămas mai degrabă profund impresionat să văd că erau oameni care aveau două facultăți terminate la zi, erau oameni cu business-uri. Deci nu era practic aceea imagine, am rămas profund impresionat.
Peluza a fost întotdeauna un loc al libertății depline
Ce spune treaba asta în raport cu prejudecățile pe care oamenii le au, cum spuneai și tu mai devreme?
Cred că în viață e cel mai ușor să pui etichete unui om. Pentru că pentru a ajunge să-l cunoști, pentru a ajunge să-l descoperi, să vezi cu adevărat cine este, zic, Bogdan Alecu în cazul meu, ai nevoie de foarte mult timp, ai nevoie de foarte multă răbdare și noi ca oameni, în general, la nivel social avem tendința asta dacă ceva nu ne place din prima sau ni se pare, nu știu, exagerat sau extremist, punem etichete.
În fond și la urmă, oricum, dacă intrai într-o discuție amplă, nu aveai argumente foarte multe. Pentru că oamenii care vorbeau despre lucrurile acestea nu aveau toate informațiile. Nu-i cunoșteau pe acei oameni pe care ei îi catalogau cu foarte mare ușurință huligani, derbedei, oameni de nimic, răufăcători chiar. Pentru că au fost și oameni din fotbal, nu o să le dau eu numele, care ziceau „criminali, la pușcărie cu ei”. Poate ei nu știau, oamenii aveau familie acasă, erau oameni respectați în societate.
Clar, există și oameni care greșesc, pentru că asta-i peste tot, în orice domeniu. Nu există numai oameni buni sau oameni răi. Contează cum vrei să te raportezi tu la oamenii pe care îi ai în față și cât de profund vrei să ajungi să-i cunoști. Însă eu pot să spun, după 12 ani de peluză, că eu nu m-am simțit atacat sau cineva să aibă ceva cu mine.
Sunt foarte multe preconcepții și cred că există și un anumit interes de a cataloga o anumită sferă. Pentru că, vedeți voi, peluza întotdeauna a fost o zonă de exprimare liberă, dacă mă întrebați pe mine, loc al libertății depline, pentru că în peluza puteai să spui ceea ce vrei tu, să-ți exprimi opiniile. Și nu vorbim aici politice, dar dacă aveai nemulțumiri față de conducere, față de jucători, nu erai de acord cu atitudinea, era un lucru pe care tu puteai să-l spui liber. Și de multe ori, libera exprimare poate să deranjeze.
Deci ai zis că ești de 12 ani în peluza lui Dinamo, corect?
Da, 12 ani i-am petrecut în peluză.
Și ai spus că în viață contează foarte mult să cunoști omul înainte să spui cine e și cum e.
Corect.
Cine sunt fanii lui Dinamo?
Aș putea folosi câteva cuvinte pentru a-i descrie cine sunt. Sunt un exemplu de loialitate, în primul rând. Sunt un exemplu de dragoste fără de margini. Sunt un exemplu de mentalitate ultra și o spun cu toată responsabilitatea.
Pentru că a fi ultras nu te rezumi doar la propria echipă, te rezumi la un fenomen. Și, ca să dau un exemplu punctual, când Rapidul avea acea perioadă nefastă din istoria ei, o parte din peluza Rapidului a intrat în greva foamei. Ne aducem aminte, pe Giulești, peluza dinamovistă, prin liderii ei, a fost prezentă în Giulești și le-a dus apă suporterilor Rapidului și au făcut mai multe gesturi. Asta ține tot de fenomen. Deci nu ești numai tu în ograda ta. Te uiți și la ceilalți și întotdeauna există apreciere față de cei care respectă codul ultra și care își urmează modelul ultra.
Dedicați, devotați, loialitate. Dinamo a trecut prin perioadele astea foarte grele și suporterul dinamovist, ultrasul, suporterul, cetățeanul, cum vreți să-l numim, a făcut gesturi de neegalat în societatea românească, nu doar în fotbalul românesc.
Vorbim de milioane de euro strânși de la oameni simpli. Cunosc eu o doamnă în vârstă din Constanța, care are peste 80 de ani, care în perioada aia nefastă din Liga a II-a, ne-a sunat să ne spună că a trimis un balsam și un detergent la București și voia să se asigure că au ajuns aici la Săftica, deoarece are o pensie mică și nu își permite să piardă banii. Ăsta e spiritul dinamovist. A fi loial și să lupți până la capăt, indiferent ce se întâmplă.
Clubul acesta este viu astăzi datorită suporterilor lui. Fie că vorbim aici, repet, de ultrași, suporteri sau acei cetățeni care nu au venit poate niciodată pe Dinamo, pentru că stau la mii de kilometri distanță, sau nu au posibilitățile financiare sau, nu știu, de sănătate să facă o deplasare atât de lungă.
Și cunosc exemple de genul acesta și din Satu Mare sau din județul Maramureș, care nu au văzut stadionul Dinamo niciodată, dar au contribuit cu bani, ca să nu lase clubul să moară și cu bilete virtuale. Ăștia sunt fanii lui Dinamo.
Și de asta zic când aud oameni care vin și spun... huligani, derbedei, oameni buni de nimic. În toată istoria societății românești există două exemple în care poporul român a pus mână de la mână pentru ceva. Ateneul Român și Dinamo.
Suporterul, ultrasul, cetățeanul dinamovist, cum vreți să îl numiți, a făcut gesturi de neegalat în societatea românească, nu doar în fotbalul românesc. Vorbim de milioane de euro strânși de la oameni simpli.
Ce formare academică ai tu?
Am terminat Departamentul de Relații Internaționale Studii Europene la Facultatea de Istorie a Universității București cu un master în Istorie și Practica relațiilor internaționale.
Și din relațiile naționale cu suporterii lui Dinamo, ce poți să spui că te-a învățat peluza despre viață, nu despre fotbal?
Să fii demn, să fii sincer și corect, să nu te abați de la principii, de la modul de viață. Dacă iubești cu adevărat, poți să susții acest aspect numai dacă ești pregătit să sacrifici orice pentru iubire. Pentru că numai atunci putem vorbi de iubire. Iubirea trebuie dovedită întotdeauna și asta am învățat-o în peluză. Am învățat ce înseamnă loialitatea, ce înseamnă respectul. Am învățat ce înseamnă să te sacrifici cu adevărat pentru ceea ce iubești.
Eu am avut o perioadă în care am stat în București, un total de 6-7 șapte ani. Dar exact cum am spus, am 12 ani de membru de grup într-un grup bucureștean. Și vorbim de mii de kilometri lunari făcuți. Eu nu vorbesc acum ca și cum aș fi eu un exemplu. Ca mine mai sunt sute de oameni și nu doar la Dinamo, ci și la alte cluburi.
Dar asta te învață fenomenul, asta te învață peluza. Dacă nu poți să urmezi aceste principii de loialitate, de sacrificiu, de dragoste nemărginită pentru culori, pentru grup, pentru peluză, nu te poți numi Ultras. Dacă nu ești capabil să faci sacrificii pentru ceea ce iubești.
Asta să zicem că poate fi o definiție a fenomenului Ultras? Din partea unui om care a trăit în peluză poate să vină o definiție corectă.
În primul rând, tu trebuie să fii întotdeauna alături de echipă. Trebuie să fii întotdeauna alături de echipă, să o susții și indiferent cât de mari ar fi sacrificiile, trebuie să fii acolo pentru echipa ta. Tu, ca ultras, nu reprezinți doar clubul. Tu reprezinți și grupul din care faci parte, reprezinți și peluza, și automat vine și eu un grad foarte mare de responsabilitate pentru tot ceea ce faci. Ori, tu nu poți să te numești ultras dacă nu ești capabil să sacrifici ceva, să fii acolo lângă echipă.
Plus că din fenomen fac parte foarte multe aspecte, nu doar acesta legat de deplasare sau de a fi pe stadion pentru echipă. Cu toții, toată lumea din fenomenul, nu doar cel din național de aici, dar din toată Europa și, chiar m-aș hazarda să spun din mai multe colțuri al lumii, știe despre coregrafiile pe care peluza Cătălin Hîldan le-a făcut de-a lungul timpului. Și munca asta la coregrafii. Dinamo întotdeauna a dat dovadă de ceva diferit.
Și din punct de vedere al mesajelor, și din punct de vedere al coregrafiilor. Coregrafia celebră cu Dumitrache și Hîldan, care a fost votată la nivel global ca fiind cea mai frumoasă coregrafie din acea perioadă, din lume.
Deci vorbim de sacrificii, vorbim de iubire, vorbim de un lucru pe care nu-l poți exprima în cuvinte. Și acum, în momentul ăsta, stau din poziția pe care o am, fie la nivelul terenului, fie sus și mă uit către peluza Cătălin Hîldan, către peluza sud, și cumva ieși sentimentul ăsta de suspin. Doamne, parcă mi-aș dori să fiu și eu acolo în continuare.
Cânti așa în barbă?
Da, cânt pe stadion. Lumea o vede. Chiar anumiți colegi din presă, mi-au zis la un moment dat ofițerul de presă ultras, că te duci acolo, cânți. E o chestie pe care o simți. N-aș putea să fiu indiferent.
Dacă iubești cu adevărat, poți să susții acest aspect numai dacă ești pregătit să sacrifici orice pentru iubire. Și asta m-a învățat peluza.
Te-a inspirat, în contextul fenomenului, vreo peluză sau vreo brigadă din afară, din Europa sau din lume?
Fiind pasionat de fenomen și parte din fenomen, urmărești și alte peluze. Din străinătate mai ales, nu știu, te uiți către Italia, te uiți către Germania, care la fel, deplasările pe care le fac nemții, dar acolo vorbim și de altă organizare, acolo suporterii sunt practic majoritari în cluburile pe care le conduc, dar, nu știu, peluza celor de la TSV 1860 München, spre exemplu, Dinamo Dresden, Bastia din Franța, putem vorbi de Helas Verona din Italia. Sunt mai multe exemple, dar aici, la fel, intrăm și în altă sferă de orientare a peluzelor.
Întorcându-ne în România, cum ți se pare cultura fotbalului la nivelul peluzelor?
Nu cred că la nivelul peluzelor este neapărat o problemă. Cred că în România noi nu avem cultura sportului în general. Noi nu avem cultura fotbalului în general. Pentru că trebuie să ne întoarcem mult în istorie și nu cred că avem suficient timp. Cum era fotbalul în perioada de tristă amintire, așa zisa și catalogată epocă de aur, în care, practic, tu nu aveai alte atracții, erau prea puține, nu aveai atât de multe de ales.
Iar astăzi, românul, având atât de multe lucruri de ales, ce să facă, când să facă, cum să facă, stadionul nu mai este o prioritate. Fotbal nu mai este la fel de atractiv în România. Observăm că și din punct de vedere sportiv, fotbalul românesc a trăit și trăiește o decădere. Vorbeam la începutul interviului de echipa aia, Florentin Petre, Dănciulescu, Niculescu. Era o perioadă în care Dinamo juca primăvară de Cupă Europeană. Steaua, Rapid, la fel. Adică aveai un fotbal foarte competitiv. Era mai atractiv.
Acum vedem că echipele românești, din general, se chinuie cu Gibraltar, locul 3 din Luxemburg. Și atunci, automat, stadionul nu mai reprezintă o prioritate, fiind și situația socio-economică din România în asemenea manieră, oamenii sunt mult mai atenți pe ce îi cheltuiesc banii și cum îi cheltuiesc. Pentru că făceam și noi niște calcule și discuții în club. Practic, cât costă o familie, formată din 3 membri, să vină pe stadion. Și nu prea este, să zic neapărat, ieftin.
Dar peluzele, acolo, să zic, în engleză, e core-ul. Acolo e sufletul. Acolo oamenii ăia, nu știu, mă uit mai ales la Dinamo, pentru că ne avem noroc și de programări foarte drăguțe. Ba vinerea, ba lunea, deplasare la Botoșani luni. Dar vezi totuși că peluza aia, nu că e plină, ci tu depășești sectorul care îți e alocat. Și oameni care vin din toată țara.
Atenție! Eu am rămas surprins să văd în acest sezon, în etapa a treia, în deplasare la Galați, am văzut steaguri din Lugoj, am văzut steaguri din Sibiu. Deci vorbim de cealaltă capăt al țării. Oameni care vin în zi de muncă, să zic așa. Nu fenomenul suferă. Suferă cultura asta generală.
Noi la nivel național, noi nu promovăm sportul. Nu vorbim doar de fotbal. Dau un exemplu de David Popovici, înotător la clubul sportiv Dinamo. A avut acele performanțe, s-a vorbit puțin, dar după aceea subiectul s-a epuizat. Dar nu prea vedem acțiuni concrete.
Noi suntem patrioți doar în timpul transmisiunilor sportive.
Vă pot da un exemplu din Sibiu. Bazinul în care eu, la rândul meu, m-am antrenat, bazinul în care mama a câștigat medalii, e închis de ani buni de zile. Dar lumea vorbește despre performanțele lui David Popovici. Dar aici e problema noastră la români. Noi, până ne urnim din loc să și facem ceva, era și o melodie, nu o să-i fac reclamă, dar spune că „noi suntem patrioți doar în timpul transmisiunilor sportive ”. Dar după aceea uităm. Uităm ce înseamnă să facem ceva.
Pentru că sportul înseamnă sănătate. Noi nu promovăm sportul. La nivel național. Asta e o problemă. E deja ceva cronic pentru noi și o să ajungem un popor nesănătos din toate punctele de vedere. Atât mental, moral, fizic, pentru că noi nu avem repere.
Și în acest context în care ne-am pierdut reperele, cât de greu este pentru tine, care lucrezi în comunicare la un club, să aduci oamenii pe stadion, să înțeleagă că sportul poate fi o ramură importantă a vieții lor?
Cheia aici e să mergi, în opinia mea, pe factorul ăsta emoțional. Să intri în sufletul omului, să înțelegi ce vrea omul, de fapt. Pentru că vedeți voi foarte ușor să zic unui om „ ok, ești dinamovist, vino pe stadion ”. Clar, în mod rațional, omul care iubește clubul... revin, pentru că vin din peluză, nu conta pentru mine unde joacă Dinamo, când joacă, eu trebuia să fiu acolo. Era misiunea mea.
În perioada aia eu, ca om în peluză, n-am avut noroc de performanțe, să le prind eu. Eu am prins ca performanță ca membru de grup Cupa Ligii, care s-a și desfințat după ce am câștigat-o. Am jucat cu ACS Timișoara, era antrenor regretatul Ionuț Popa. În 2017, cred că a fost, sau 2016-2017, pe atunci. În fine, eu n-aveam nevoie de motive. Și ziceam de fiecare dată, mergeam în deplasare, ne bătea Chiajna acasă, în Ștefan cel Mare, ziceam „ nu mai vin, domne ”. Dar a doua zi, deja îmi sunam colegii, ziceam, hai să vedem, ce mai facem, cum ne mobilizăm, avem deplasare. Pentru că simți asta.
De acasă, de pe canapea, sau din fața televizorului, nu poți sări pe gard când echipa te-a dat de gol.
Dar tu trebuie să îi punctezi omului și de ce e foarte important. De asta încercăm și la club, când facem aceste mesaje de chemare a oamenilor pe stadion, să implicăm jucătorii. Pentru că avem câțiva vectori de imagine la club, pe care îi promovăm și datorită felului lor de a fi. Ei nu sunt artificiali.
Fie că vorbeam aici de un Cătălin Cîrjan, fie că vorbim de un Raul Opruț, sau, de ce nu, un Alex Musi, care a venit de la FCSB. Sunt oameni care simt... Bine, Cătălin Cîrjan e dinamovist, încă din copilărie. Deci am poze cu el în treningul lui Dinamo, când avea 2-3 ani. Deci acolo-i clar.
Dar jucătorii exprimă cel mai bine cât de mult înseamnă suporterii, cât de mult înseamnă dragostea și aportul pe care aceștia le aduc pe stadion. Pentru că, nu știu, e celebra zicală, din engleză: de acasă, de pe canapea, sau din fața televizorului, nu poți sări pe gard când echipa te-a dat de gol. Și trăirea pe care o ai pe stadion și sentimentul ăsta de apartenență, pentru că asta încercăm să transmitem și oamenilor. Pe stadion nu mai ești doar tu cu prietenul tău. Mai sunt încă alți mii sau zeci de mii care iubesc același lucru pe care îl iubești și tu. Și sunt oameni care vin din toate mediile. De la, nu știu, politică, la academiceni, oameni de știință, până la oameni în corporație, oameni cu business-uri proprii, în sfârșit, îi găsești acolo. Ne unește un singur gând: Dinamo. Și atunci pe asta marjăm.
Sunt curioasă dacă ai sărit vreodată pe gard la vreun gol de-al lui Dinamo.
Câți pantaloni mi-am rupt în garduri, câte haine, hanorace, de foarte multe ori. Pentru că acolo te descătușai. Era o zonă liberă. Nu aveai, nu știu, nu te mai gândeai oare ce zice lumea. Să am grijă. Nu mai aveai metehnele astea din societate. Acolo erai liber. Îți exprimai dragostea ta liber. Fără să încalci anumite norme, să zic așa, pentru că nu puteai să faci ce vrei tu de capul tău, pentru că erai tras de urechi, să zic așa, în limbaj colocvial, de către cei mai cu experiență.
Dar de fiecare dată, felul în care te bucuri în peluză... aici intervine paradoxul... bogata noastră limba română nu are suficiente cuvinte pentru a descrie cât de frumos este acest sentiment sau cât de frumoasă este această trăire.
Ai o poveste care o să rămână cu tine pentru totdeauna? Trăită în peluză sau alături de brigadă în deplasări?
Sunt multe și multe nu le putem povesti neapărat, dar Budapesta, Timișoara. Țin când am făcut o deplasare la Timișoara, când jucam cu ACS-ul, era o ceață... Eram urcați chiar sus la balcon, pe Dan Păltinișanu, și noi nu vedeam nici măcar plasa de la poarta din fața noastră. La un moment dat, în timpul meciului, noi mai cântam, mai făceam o caterincă și mai urlam la oamenii de la tribuna a doua, ceilalți 30-40 de oameni care mai erau în stadion: Domne, ce se întâmplă? Și ei ziceau că avem corner. Deci nu vedeai absolut nimic.
Sunt multe, multe deplasări în Ghencea sau la meciuri în Giulești. Sunt foarte, foarte multe întâmplări și meciuri memorabile.
Poți să ne dai un exemplu de coregrafie frumoasă sau banner din peluză?
Cea cu Hîldan și cu Dumitrache. Dacă ne referim la cea de pe 16 august, ziua în care sunt și eu născut, e o farsă. E o farsă cum au fost mai multe. Dacă vrei tot așa un mesaj de farsă, cred că a fost într-un meci 2013 sau 2014. În deplasare la... pe atunci încă se numeau Steaua. Am afișat un mesaj de la ei din peluză, ca și cum cei de la Steaua l-au afișat și scria „putem fugi, dar nu ne putem ascunde, PCH-ul e peste noi oriunde ”.
Și mai este un mesaj al băieților de la Panzer, care spunea că trebuie să lupți, indiferent cât de mari sunt obstacolele:
„Învinge-ți durerea, luptă cât se poate,
Căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte”
Spune-ne puțin despre trecerea ta din peluză în club.
Ar trebui să vă zic cum a început. La un moment dat vorbeam cu un prieten de-al meu, pe atunci lucra în club. Bine, și acum e în club. Andrei Bendeac. Și a fost perioada aia noi revenisem în Liga 1 și am avut meci de cupă la Oradea, cu FC Bihor, care era în Liga 3 și după aia a urmat să jucăm cu UTA la două zile distanță.
Era un loc în care Dinamo nu a mai fost de 20 de ani. Deci de când nu a mai avut Bihor o echipă în Liga 1. Și mă gândeam exact la chestia asta să facem un eveniment, pentru că oricum situația sportivă de atunci era destul de precară, să zic așa.
Și am zis să facem o chestie prin care să aducem suporterii aproape de echipă și să aibă și un dialog. Atunci erau foarte multe discuții în jurul management-ului Dinamo. Că sunt oameni cu bani care vor să vină, dar nu sunt lăsați. Că cineva vrea să fură ceva. Ce mai era de furat nu știu, dar în sfârșit. Veșnicele discuții din fotbalul românesc.
Și am zis că e și un bun prilej ca suporterii să aibă un dialog direct cu conducerea clubului, pe față, într-o intimitate. Deci nu filmat, nu conferință de presă. Ca într-o familie, în adevăratul sens al cuvântului, în care suporterul să pună întrebări, iar conducătorul să poată să răspundă direct. Acest lucru nu s-a făcut niciodată în România. La Dinamo s-a făcut.
Și am vorbit cu Andrei Bendeac. El, fiind în club, a înaintat propunerea mea. Au acceptat. Echipa era cazată la hotel acolo. Și au venit vreo 100 de oameni. Au început să cânte. Jucătorii au ieșit afară. I-au încurajat. Jucătorii au fost surprinși, pentru că, din punct de vedere sportiv, era foarte rău. Și să vezi, totuși, deși tu mergi din înfrângere în înfrângere, sau din insucces în insucces, că oamenii a venit și te încurajează în continuare.
Iar după aia am făcut o ședință, o sesiune de autografe, de poze. A fost și shop-ul prezent, astfel încât suporterii în acea zonă să poată și cumpere produse oficiale de clubul. Iar după aia, cei o sută de suporteri au intrat în sala de conferință a hotelului.
Iar la acel meeting a participat Andrei Nicolescu, care pe atunci era administrator special, Gabi Glăvan, director sportiv și Ovidiu Burcă, antrenorul clubului. Le-am spus oamenilor că, oarecum, eu am prezidat tot evenimentul ca și organizator: nu filmează nimeni, telefoanele deoparte, ca să putem discuta deschis. Pentru că lucrurile astea nu trebuie să ajungă în presă. Ceea ce discuți tu în intimitatea familiei tale este intimitatea ta.
Dacă vreți să primiți răspunsuri sincere, atunci trebuie să respectăm această comunitate. Oamenii au respectat-o și cred că vreo două ore s-a stat la discuții. Vreo două ore în oamenii au întrebat orice, iar Andrei și Gabi au răspuns la orice. S-a spus lucrurilor pe nume. Și m-am bucurat să văd că oamenii au plecat de acolo cu un sentiment de încredere.
Eram la volan și am primit un mail de angajare de la Dinamo. Am oprit mașina pe drumul național, să intre unul în mine.
Cei din club au fost mulțumiți de cum s-a desfășurat evenimentul și au zis să mai facem în locurile în care există comunități mari de supporteri. Și am mai organizat după aia la Constanța, la Iași.
Apoi totul a plecat de la o discuție banală. Vorbind cu niște colegi din club le-am zis că sunt norocoși că sunt aici și participă la viața clubului Dinamo. Și eu au zis: „dar ce mă, tu ți-ai dorit să lucrezi în Dinamo? ” Mai ales contextul fiind foarte nasol. Și am zis că în momentul ăsta pot să las orice deoparte.
Eu pe atunci eram analist de business la o corporație mare, la nivel european. Și am zis că eu în secunda doi mi-am lăsat serviciul, dacă Dinamo are nevoie de mine. Și de acolo am avut niște discuții și țin minte că eram în drum spre Miercurea Ciuc, unde Dinamo juca baraj, și fiind pe drumul național am primit un mail de la domnul Dan Gătăianțu, CFO-ul clubului, și am văzut că era un mail de angajare.
Am oprit mașina pe drumul național, să intre unul în mine. L-am sunat pe Dan și l-am zis, Dan, pe bune, serios? Tremuram, vă zic sincer. Am sunat-o pe Nicoleta, pe soția mea. A venit și ca un cadou de nuntă, să zic așa. O săptămână, două înainte, am avut nunta. Și a zis că mă susține, că ăsta e visul meu. M-am bucurat să am înțelegere și din partea celor de unde lucram. Și atunci practic așa am intrat în club. Deci de la 1.06.2024, atunci am început călătorie.
Și ce simți că ai adus din peluză aici cu tine la job?
Cred că și o parte din viziune. Și o parte din viziunea și respectul pe care trebuie să-l impună Dinamo. Pentru că Dinamo e Dinamo, indiferent în ce punct se află. Și cred că e vorba și de modul cum ne raportăm. Indiferent că eu sunt angajatul clubului și poate știu ce probleme sunt. În momentul de față nu sunt probleme la Dinamo mari. Dinamo e un club stabil financiar, stabil din punct de vedere al board-ului, al managementului. Sunt sarcini trasate, clar. Dinamo e un club care stă foarte bine acum. Dar Dinamo trebuie să inspire respect, nu frică. Dinamo trebuie să impună respect. Și chestia asta în care noi să avem mândria asta, dar atenție, nu mândria prin care să cazi în fală. Ăla e un păcat. Dar mândria de a fi câine. Noi suntem Dinamo.
Ne treci un pic printr-o zi de meci. Ce faci tu?
Ziua de meci începe încă de dimineața, când jucăm acasă. La ora 9:00 mă duc la birou, pentru a mai verifica ultimele detalii, deci cu vreo 4-5 ore înainte de meci sunt prezent la stadion. Și atunci eu, pe partea mea, automat trebuie să mă asigur de mai multe lucruri. Fie că vorbim aici de zonele de flash interview, de conferință. Să mă asigur că acolo funcționează totul conform normelor stabilite prin regulamentul media, că sponsorii sunt așezați la locul care trebuie, să pregătesc fișele pentru observatori, cu cei care sunt acreditați la meci, atât la masa presei, cât și la foto.
Comunicare cu jurnaliștii care vin. Mă asigur că la centrul de acreditare se găsesc toate acreditările. Automat ședința tehnică cu o oră jumătate înainte de startul meciului, în care acolo vin toți oficialii cluburilor, care sunt implicați în organizarea de meci. Acolo mai stabilim anumite lucruri care țin și de protocol.
Foaia de joc, distribuirea ei, după aia vine meciul propriu-zis și după meci urmează partea de interviuri în care am discuții individuale cu toți cei care urmează să meargă la interviuri. Pentru că e foarte important să gestionez partea asta de emoție pe care o au jucătorii, fie ea pozitivă, fie negativă, în funcție de rezultat sau în funcție de importanța meciului, pentru că trebuie să păstrezi o anumită conduită.
Dinamo este un club care vrea să impună respect prin oferirea de respect. Este un club care nu dorește să facă scandal. Este un club care dorește să respecte și ceilalți competitori din Superligă sau din Cupa României, competiții în care suntem angrenați, dar și forurile care conduc și administrează fotbalul din România, fie că vorbeați de LPF, FRF, CCA. Și automat ne așteptăm să primim și noi același respect.
Nu știu dacă vedeți, bine, aici nu e vorba doar de munca mea, e și munca altor colegi de a ei, dar nu vedeți pe nimeni de la Dinamo care să facă scandal, fie că vorbim de antrenori, fie că vorbim de jucători, fie că vorbim de conducători, care au prezență în faza media, ei nu caută să se certe cu nimeni, nu caută să deschidă, nu știu ce, cutii ale Pandorei pentru că avem o anumită conduită.
Asta e o chestie pe care și eu, ca angajator al clubului, o susțin și mă asigur că mesajul pe care jucătorii îl transmit este acela corect, înainte de interviuri, fie că vorbim de zonă mixtă sau flash-uri.
După aia mă asigur și de partea asta de comunicare, că practic este acoperită tot ce ține de social media-ul clubului, site-ul și așa mai departe, plus alte ședințe în care practic tot ce ține de comunicare, acolo sunt angrenate toate proiectele clubului, chiar și cele de CSR, administrative, 48TV și așa mai departe.
Cu băieții cum te înțelegi?
Am o relație foarte bună și mă bucur că mai vine câte un jucător nou să pot să-i povestesc despre Dinamo. Dinamo are în momentul de față o echipă care, în afara faptului că sportiv se descurcă foarte bine, este o echipă cuminte și o echipă de băieți cu foarte mult bun simț, cu respect.
Adică, nu știu, cu Cătălin Cârjan a trebui să mă lupt câteva luni de zile să nu mai îmi zică bună ziua, să nu mai îmi zică domn Bogdan. E un băiat cu o educație cum rar găsește în societatea noastră.
Pentru suporterii dinamoviști ai un mesaj?
În primul rând, aș dori să le mulțumesc pentru toate sacrificiile pe care le-au făcut sau pe care le-am făcut cu toții, mai ales în perioada aia neagră. Istoria e foarte, foarte importantă pentru noi ca oameni, pentru că cei care nu respectă istoria și nu-și cunosc istoria nu au cum să construiască un viitor solid. Iar fundația clubului Dinamo, deși are o istorie bogată cu performanțe europene și sportive, fundația acestui club a devenit sacrificiul oamenilor prin care Dinamo respiră și astăzi.
Dinamo este în viață datorită vouă, datorită nouă, tuturor celor care am sacrificat ca acest club să existe. Dinamo, fără iubirea și sacrificiile voastre, nu are cum să existe și nu ar mai fi același club. Degeaba ai performanțe, degeaba poți să câștigi campionate, trofee, chiar și cupe europene, dacă nu ai o bază solidă de fani, dacă nu se aude acel vuiet al peluzei, dacă nu se aud tobele, dacă nu se văd steagurile fluturânde sau cum mi-e dor să aud și să strig în deplasare: „Stați drepti, trece Dinamo. ”
Dragi dinamoviști, dacă vreodată aveți de când să scrieți o poveste cap-coadă despre ce a însemnat Dinamo pentru voi, cred că știți cine poate să fie povestitorul. Mulțumim, Bogdan, pentru cuvinte potrivite. Ne revedem pe stadion!
Bogdan Alecu, manager de comunicare la Dinamo. În spatele titulaturii stă o poveste de 12 ani în peluză, de cântece, bannere, sărituri pe garduri și deplasări pentru iubire. Am vorbit cu Bogdan despre visul său, despre îndeplinirea lui și despre ceea ce l-a învățat peluza: loialitatea, respectul și ce înseamnă să te sacrifici cu adevărat pentru ceea ce iubești.
Cum a început povestea ta de dragoste cu fotbalul?
Povestea mea începe din familie. Provin dintr-o familie de foști sportivi de performanță. Mama înotătoare, colegă cu Carmen Bunaciu. Tata a fost și el fotbalist la rândul său în prima divizie. Mama a vrut să practic natația. Însă, întotdeauna m-am simțit atras mai mult de minge. Sau jocul clasic cu sticla, cu dopul, întotdeauna găseam o variantă. Și într-un final am ajuns la fotbal și datorită tatălui meu.
Iar povestea cum a continuat pe terenul de fotbal?
Am practicat la nivel de juniori în Sibiu. Că acolo m-am născut, acolo am crescut. Am jucat în Sibiu, la mai multe cluburi. Am ajuns și în Germania, unde am jucat acolo o perioadă la nivel de juniori, dar evoluând și pentru echipele de seniori. După aia m-am întors. N-am ajuns la cel mai ridicat nivel. Dar întotdeauna am visat. „Cum ar fi să lucrezi în fotbal? Să fii parte din fotbal? ”Cu atât mai mult fiind dinamovist de mic copil.
Când m-am lămurit, să zic așa, că nu sunt din punct de vedere sportiv la nivelul dorit pentru a ajunge la un club ca Dinamo, mai ales la ce era atunci când am crescut eu echipa aia fabuloasă. Mă gândeam oare cum ar fi măcar o zi să fii parte din povestea acestui club. A trecut un an jumate și încă sunt emoționat profund de tot ceea ce trăiesc la Dinamo.
Ca cine de la Dinamo îți doreai să joci când erai mic?
Aici vine o contradicție. Eu am fost fundaș central, dar întotdeauna mă pasionau jucătorii din partea ofensivă. Era clar, cuplul N&D, Claudiu Niculescu, Ionel Dănciulescu. Îmi plăcea și de Florentin Petre, chiar dacă l-am prins în partea de final a carierei sale la Dinamo, în momentul în care conștientizam fotbalul. Dar eu sunt născut în 1994.
De-abia pe la 8-9 ani am început să percep și eu mai mult. Și țin minte că aveam acasă un tricou pe care l-am scris pe spate cu carioca, „Numărul 8, FL. PETRE”, cum avea el pe echipamentul din Cupele Europene. Și chiar vorbeam cu Florentin de când am devenit colegi, să zic așa. Și i-am spus o să caut o poză, pe care am făcut-o cu tine când aveam opt ani de zile. Să facem o poză acum, gen trecut și prezent.
De ei îmi plăcea cel mai mult, dar îmi mai plăcea foarte mult și de Ștefan Grigorie. Era un jucător foarte, foarte tehnic. Era și Zicu, dar era încă foarte, foarte tânăr și nu prea avea loc. Atunci erau Fane Grigorie, era Tameș, începuse și Ropotan să joace, Mărgăritescu. Era echipa aia cu Ioan Andone.
Când o să cresc mai mare, o să vreau să fac și eu parte din povestea asta.
Traiectoria ta, începând din copilărie până în club, cum ești acum, a trecut prin peluza, corect?
Da.
Cum a fost contactul cu peluza?
Primul contact cu peluza cred că l-am avut la vârsta de 9-10 ani, când tata m-a dus pentru prima oară la București și am venit la un meci de-al lui Dinamo. În Ștefan cel Mare, un meci cu Oțelul Galați. Din meci, dacă mă întrebi, nu-mi aduc aminte nimic, dar mă uitam întotdeauna în partea stângă către Peluza Cătălin Hîldan.
Eram impresionat să văd acele steaguri mari de fluturat, steaguri care nu erau doar simple, roșii sau albe sau combinate, ci erau cu diferite desene. Nu știam eu ce reprezintau acele desene atunci, ulterior am învățat că erau, de fapt, simbolurile grupurilor. Și tobele, cântecele, atmosfera din jurul stadionului erau impresionante pentru mine și am spus „când o să cresc mai mare, o să vreau să fac și eu parte din povestea asta”.
În Sibiu am niște prieteni cu care am jucat fotbal împreună, erau și niște colegi mai mari și ei mergeau la meciuri. Și, practic, așa am început să zic, experiența de a merge și la meciuri, clar, să mergeam în peluză. La Sibiu întotdeauna au existat grupuri organizate. Țin minte, cei mai bătrâni, cum le ziceam noi, ne arătau poze încă din anii 90 cu steaguri pe gard la Dinamo în peluză cu Sibiu. Și, practic, așa a început traiectoria în peluză, iar ulterior, în momentul în care am venit la București pentru studiile academice, un băiat care își făcea pe atunci rezidențiatul la Sibiu, fiind medic, el era un om vechi în peluza dinamovistă, membru de grup bucureștean și el mi-a făcut introducerea, așa, într-un grup de peluză, dar din București. Și, practic, de atunci pot să spun că începe și viața ultra.
Te-a surprins cu ceva viața aceasta ultra? Adică ce credeai despre ea și cum a fost de fapt?
Din fericire, pot să spun așa, în perioada în care mi-am început eu activitatea în fenomen, nu era internetul totodată un fenomen larg răspândit, da? Încât să ai, nu știu, YouTube cu o groază de videouri, să poți să vezi, încât să ai acea imagine, nu știu, apocaliptică, total sinistră, a unei peluze în care totul e transpus la modul „toți răufăcătorii, toți oamenii de nimic sunt prezenți acolo și te duci și tu acolo”.
Exista preconcepția asta pentru că mai apăreau la știri, nu știu, Dinamo-Steaua, Dinamo-Rapid, bătăi, arătau videouri cu torțe, fumigene, care zburau stânga-dreapta. Era imaginea asta, dar, cum să zic, dorința mea de a face parte dintr-o astfel de poveste sau măcar a o descoperi a fost atât de mare încât nu am stat să mă gândesc.
Nu pot să zic că am pășit cu teamă. Era mai mult un sentiment așa de a fi într-un loc nou, cu oameni noi pe care nu îi știai, într-un oraș total diferit. Și este totuși un fenomen în care oamenii sunt aleși atent, în care trebuie să existe precauție.
Inițial oamenii m-au privit cu oarecare scepticist, pentru că nu mă cunoșteau. Dar nu pot să zic că a fost un șoc. Deci nu e ca și cum am venit cu preconcepțiile alea, pentru că vă pot spune cu toată sinceritatea, am rămas mai degrabă profund impresionat să văd că erau oameni care aveau două facultăți terminate la zi, erau oameni cu business-uri. Deci nu era practic aceea imagine, am rămas profund impresionat.
Peluza a fost întotdeauna un loc al libertății depline
Ce spune treaba asta în raport cu prejudecățile pe care oamenii le au, cum spuneai și tu mai devreme?
Cred că în viață e cel mai ușor să pui etichete unui om. Pentru că pentru a ajunge să-l cunoști, pentru a ajunge să-l descoperi, să vezi cu adevărat cine este, zic, Bogdan Alecu în cazul meu, ai nevoie de foarte mult timp, ai nevoie de foarte multă răbdare și noi ca oameni, în general, la nivel social avem tendința asta dacă ceva nu ne place din prima sau ni se pare, nu știu, exagerat sau extremist, punem etichete.
În fond și la urmă, oricum, dacă intrai într-o discuție amplă, nu aveai argumente foarte multe. Pentru că oamenii care vorbeau despre lucrurile acestea nu aveau toate informațiile. Nu-i cunoșteau pe acei oameni pe care ei îi catalogau cu foarte mare ușurință huligani, derbedei, oameni de nimic, răufăcători chiar. Pentru că au fost și oameni din fotbal, nu o să le dau eu numele, care ziceau „criminali, la pușcărie cu ei”. Poate ei nu știau, oamenii aveau familie acasă, erau oameni respectați în societate.
Clar, există și oameni care greșesc, pentru că asta-i peste tot, în orice domeniu. Nu există numai oameni buni sau oameni răi. Contează cum vrei să te raportezi tu la oamenii pe care îi ai în față și cât de profund vrei să ajungi să-i cunoști. Însă eu pot să spun, după 12 ani de peluză, că eu nu m-am simțit atacat sau cineva să aibă ceva cu mine.
Sunt foarte multe preconcepții și cred că există și un anumit interes de a cataloga o anumită sferă. Pentru că, vedeți voi, peluza întotdeauna a fost o zonă de exprimare liberă, dacă mă întrebați pe mine, loc al libertății depline, pentru că în peluza puteai să spui ceea ce vrei tu, să-ți exprimi opiniile. Și nu vorbim aici politice, dar dacă aveai nemulțumiri față de conducere, față de jucători, nu erai de acord cu atitudinea, era un lucru pe care tu puteai să-l spui liber. Și de multe ori, libera exprimare poate să deranjeze.
Deci ai zis că ești de 12 ani în peluza lui Dinamo, corect?
Da, 12 ani i-am petrecut în peluză.
Și ai spus că în viață contează foarte mult să cunoști omul înainte să spui cine e și cum e.
Corect.
Cine sunt fanii lui Dinamo?
Aș putea folosi câteva cuvinte pentru a-i descrie cine sunt. Sunt un exemplu de loialitate, în primul rând. Sunt un exemplu de dragoste fără de margini. Sunt un exemplu de mentalitate ultra și o spun cu toată responsabilitatea.
Pentru că a fi ultras nu te rezumi doar la propria echipă, te rezumi la un fenomen. Și, ca să dau un exemplu punctual, când Rapidul avea acea perioadă nefastă din istoria ei, o parte din peluza Rapidului a intrat în greva foamei. Ne aducem aminte, pe Giulești, peluza dinamovistă, prin liderii ei, a fost prezentă în Giulești și le-a dus apă suporterilor Rapidului și au făcut mai multe gesturi. Asta ține tot de fenomen. Deci nu ești numai tu în ograda ta. Te uiți și la ceilalți și întotdeauna există apreciere față de cei care respectă codul ultra și care își urmează modelul ultra.
Dedicați, devotați, loialitate. Dinamo a trecut prin perioadele astea foarte grele și suporterul dinamovist, ultrasul, suporterul, cetățeanul, cum vreți să-l numim, a făcut gesturi de neegalat în societatea românească, nu doar în fotbalul românesc.
Vorbim de milioane de euro strânși de la oameni simpli. Cunosc eu o doamnă în vârstă din Constanța, care are peste 80 de ani, care în perioada aia nefastă din Liga a II-a, ne-a sunat să ne spună că a trimis un balsam și un detergent la București și voia să se asigure că au ajuns aici la Săftica, deoarece are o pensie mică și nu își permite să piardă banii. Ăsta e spiritul dinamovist. A fi loial și să lupți până la capăt, indiferent ce se întâmplă.
Clubul acesta este viu astăzi datorită suporterilor lui. Fie că vorbim aici, repet, de ultrași, suporteri sau acei cetățeni care nu au venit poate niciodată pe Dinamo, pentru că stau la mii de kilometri distanță, sau nu au posibilitățile financiare sau, nu știu, de sănătate să facă o deplasare atât de lungă.
Și cunosc exemple de genul acesta și din Satu Mare sau din județul Maramureș, care nu au văzut stadionul Dinamo niciodată, dar au contribuit cu bani, ca să nu lase clubul să moară și cu bilete virtuale. Ăștia sunt fanii lui Dinamo.
Și de asta zic când aud oameni care vin și spun... huligani, derbedei, oameni buni de nimic. În toată istoria societății românești există două exemple în care poporul român a pus mână de la mână pentru ceva. Ateneul Român și Dinamo.
Suporterul, ultrasul, cetățeanul dinamovist, cum vreți să îl numiți, a făcut gesturi de neegalat în societatea românească, nu doar în fotbalul românesc. Vorbim de milioane de euro strânși de la oameni simpli.
Ce formare academică ai tu?
Am terminat Departamentul de Relații Internaționale Studii Europene la Facultatea de Istorie a Universității București cu un master în Istorie și Practica relațiilor internaționale.
Și din relațiile naționale cu suporterii lui Dinamo, ce poți să spui că te-a învățat peluza despre viață, nu despre fotbal?
Să fii demn, să fii sincer și corect, să nu te abați de la principii, de la modul de viață. Dacă iubești cu adevărat, poți să susții acest aspect numai dacă ești pregătit să sacrifici orice pentru iubire. Pentru că numai atunci putem vorbi de iubire. Iubirea trebuie dovedită întotdeauna și asta am învățat-o în peluză. Am învățat ce înseamnă loialitatea, ce înseamnă respectul. Am învățat ce înseamnă să te sacrifici cu adevărat pentru ceea ce iubești.
Eu am avut o perioadă în care am stat în București, un total de 6-7 șapte ani. Dar exact cum am spus, am 12 ani de membru de grup într-un grup bucureștean. Și vorbim de mii de kilometri lunari făcuți. Eu nu vorbesc acum ca și cum aș fi eu un exemplu. Ca mine mai sunt sute de oameni și nu doar la Dinamo, ci și la alte cluburi.
Dar asta te învață fenomenul, asta te învață peluza. Dacă nu poți să urmezi aceste principii de loialitate, de sacrificiu, de dragoste nemărginită pentru culori, pentru grup, pentru peluză, nu te poți numi Ultras. Dacă nu ești capabil să faci sacrificii pentru ceea ce iubești.
Asta să zicem că poate fi o definiție a fenomenului Ultras? Din partea unui om care a trăit în peluză poate să vină o definiție corectă.
În primul rând, tu trebuie să fii întotdeauna alături de echipă. Trebuie să fii întotdeauna alături de echipă, să o susții și indiferent cât de mari ar fi sacrificiile, trebuie să fii acolo pentru echipa ta. Tu, ca ultras, nu reprezinți doar clubul. Tu reprezinți și grupul din care faci parte, reprezinți și peluza, și automat vine și eu un grad foarte mare de responsabilitate pentru tot ceea ce faci. Ori, tu nu poți să te numești ultras dacă nu ești capabil să sacrifici ceva, să fii acolo lângă echipă.
Plus că din fenomen fac parte foarte multe aspecte, nu doar acesta legat de deplasare sau de a fi pe stadion pentru echipă. Cu toții, toată lumea din fenomenul, nu doar cel din național de aici, dar din toată Europa și, chiar m-aș hazarda să spun din mai multe colțuri al lumii, știe despre coregrafiile pe care peluza Cătălin Hîldan le-a făcut de-a lungul timpului. Și munca asta la coregrafii. Dinamo întotdeauna a dat dovadă de ceva diferit.
Și din punct de vedere al mesajelor, și din punct de vedere al coregrafiilor. Coregrafia celebră cu Dumitrache și Hîldan, care a fost votată la nivel global ca fiind cea mai frumoasă coregrafie din acea perioadă, din lume.
Deci vorbim de sacrificii, vorbim de iubire, vorbim de un lucru pe care nu-l poți exprima în cuvinte. Și acum, în momentul ăsta, stau din poziția pe care o am, fie la nivelul terenului, fie sus și mă uit către peluza Cătălin Hîldan, către peluza sud, și cumva ieși sentimentul ăsta de suspin. Doamne, parcă mi-aș dori să fiu și eu acolo în continuare.
Cânti așa în barbă?
Da, cânt pe stadion. Lumea o vede. Chiar anumiți colegi din presă, mi-au zis la un moment dat ofițerul de presă ultras, că te duci acolo, cânți. E o chestie pe care o simți. N-aș putea să fiu indiferent.
Dacă iubești cu adevărat, poți să susții acest aspect numai dacă ești pregătit să sacrifici orice pentru iubire. Și asta m-a învățat peluza.
Te-a inspirat, în contextul fenomenului, vreo peluză sau vreo brigadă din afară, din Europa sau din lume?
Fiind pasionat de fenomen și parte din fenomen, urmărești și alte peluze. Din străinătate mai ales, nu știu, te uiți către Italia, te uiți către Germania, care la fel, deplasările pe care le fac nemții, dar acolo vorbim și de altă organizare, acolo suporterii sunt practic majoritari în cluburile pe care le conduc, dar, nu știu, peluza celor de la TSV 1860 München, spre exemplu, Dinamo Dresden, Bastia din Franța, putem vorbi de Helas Verona din Italia. Sunt mai multe exemple, dar aici, la fel, intrăm și în altă sferă de orientare a peluzelor.
Întorcându-ne în România, cum ți se pare cultura fotbalului la nivelul peluzelor?
Nu cred că la nivelul peluzelor este neapărat o problemă. Cred că în România noi nu avem cultura sportului în general. Noi nu avem cultura fotbalului în general. Pentru că trebuie să ne întoarcem mult în istorie și nu cred că avem suficient timp. Cum era fotbalul în perioada de tristă amintire, așa zisa și catalogată epocă de aur, în care, practic, tu nu aveai alte atracții, erau prea puține, nu aveai atât de multe de ales.
Iar astăzi, românul, având atât de multe lucruri de ales, ce să facă, când să facă, cum să facă, stadionul nu mai este o prioritate. Fotbal nu mai este la fel de atractiv în România. Observăm că și din punct de vedere sportiv, fotbalul românesc a trăit și trăiește o decădere. Vorbeam la începutul interviului de echipa aia, Florentin Petre, Dănciulescu, Niculescu. Era o perioadă în care Dinamo juca primăvară de Cupă Europeană. Steaua, Rapid, la fel. Adică aveai un fotbal foarte competitiv. Era mai atractiv.
Acum vedem că echipele românești, din general, se chinuie cu Gibraltar, locul 3 din Luxemburg. Și atunci, automat, stadionul nu mai reprezintă o prioritate, fiind și situația socio-economică din România în asemenea manieră, oamenii sunt mult mai atenți pe ce îi cheltuiesc banii și cum îi cheltuiesc. Pentru că făceam și noi niște calcule și discuții în club. Practic, cât costă o familie, formată din 3 membri, să vină pe stadion. Și nu prea este, să zic neapărat, ieftin.
Dar peluzele, acolo, să zic, în engleză, e core-ul. Acolo e sufletul. Acolo oamenii ăia, nu știu, mă uit mai ales la Dinamo, pentru că ne avem noroc și de programări foarte drăguțe. Ba vinerea, ba lunea, deplasare la Botoșani luni. Dar vezi totuși că peluza aia, nu că e plină, ci tu depășești sectorul care îți e alocat. Și oameni care vin din toată țara.
Atenție! Eu am rămas surprins să văd în acest sezon, în etapa a treia, în deplasare la Galați, am văzut steaguri din Lugoj, am văzut steaguri din Sibiu. Deci vorbim de cealaltă capăt al țării. Oameni care vin în zi de muncă, să zic așa. Nu fenomenul suferă. Suferă cultura asta generală.
Noi la nivel național, noi nu promovăm sportul. Nu vorbim doar de fotbal. Dau un exemplu de David Popovici, înotător la clubul sportiv Dinamo. A avut acele performanțe, s-a vorbit puțin, dar după aceea subiectul s-a epuizat. Dar nu prea vedem acțiuni concrete.
Noi suntem patrioți doar în timpul transmisiunilor sportive.
Vă pot da un exemplu din Sibiu. Bazinul în care eu, la rândul meu, m-am antrenat, bazinul în care mama a câștigat medalii, e închis de ani buni de zile. Dar lumea vorbește despre performanțele lui David Popovici. Dar aici e problema noastră la români. Noi, până ne urnim din loc să și facem ceva, era și o melodie, nu o să-i fac reclamă, dar spune că „noi suntem patrioți doar în timpul transmisiunilor sportive ”. Dar după aceea uităm. Uităm ce înseamnă să facem ceva.
Pentru că sportul înseamnă sănătate. Noi nu promovăm sportul. La nivel național. Asta e o problemă. E deja ceva cronic pentru noi și o să ajungem un popor nesănătos din toate punctele de vedere. Atât mental, moral, fizic, pentru că noi nu avem repere.
Și în acest context în care ne-am pierdut reperele, cât de greu este pentru tine, care lucrezi în comunicare la un club, să aduci oamenii pe stadion, să înțeleagă că sportul poate fi o ramură importantă a vieții lor?
Cheia aici e să mergi, în opinia mea, pe factorul ăsta emoțional. Să intri în sufletul omului, să înțelegi ce vrea omul, de fapt. Pentru că vedeți voi foarte ușor să zic unui om „ ok, ești dinamovist, vino pe stadion ”. Clar, în mod rațional, omul care iubește clubul... revin, pentru că vin din peluză, nu conta pentru mine unde joacă Dinamo, când joacă, eu trebuia să fiu acolo. Era misiunea mea.
În perioada aia eu, ca om în peluză, n-am avut noroc de performanțe, să le prind eu. Eu am prins ca performanță ca membru de grup Cupa Ligii, care s-a și desfințat după ce am câștigat-o. Am jucat cu ACS Timișoara, era antrenor regretatul Ionuț Popa. În 2017, cred că a fost, sau 2016-2017, pe atunci. În fine, eu n-aveam nevoie de motive. Și ziceam de fiecare dată, mergeam în deplasare, ne bătea Chiajna acasă, în Ștefan cel Mare, ziceam „ nu mai vin, domne ”. Dar a doua zi, deja îmi sunam colegii, ziceam, hai să vedem, ce mai facem, cum ne mobilizăm, avem deplasare. Pentru că simți asta.
De acasă, de pe canapea, sau din fața televizorului, nu poți sări pe gard când echipa te-a dat de gol.
Dar tu trebuie să îi punctezi omului și de ce e foarte important. De asta încercăm și la club, când facem aceste mesaje de chemare a oamenilor pe stadion, să implicăm jucătorii. Pentru că avem câțiva vectori de imagine la club, pe care îi promovăm și datorită felului lor de a fi. Ei nu sunt artificiali.
Fie că vorbeam aici de un Cătălin Cîrjan, fie că vorbim de un Raul Opruț, sau, de ce nu, un Alex Musi, care a venit de la FCSB. Sunt oameni care simt... Bine, Cătălin Cîrjan e dinamovist, încă din copilărie. Deci am poze cu el în treningul lui Dinamo, când avea 2-3 ani. Deci acolo-i clar.
Dar jucătorii exprimă cel mai bine cât de mult înseamnă suporterii, cât de mult înseamnă dragostea și aportul pe care aceștia le aduc pe stadion. Pentru că, nu știu, e celebra zicală, din engleză: de acasă, de pe canapea, sau din fața televizorului, nu poți sări pe gard când echipa te-a dat de gol. Și trăirea pe care o ai pe stadion și sentimentul ăsta de apartenență, pentru că asta încercăm să transmitem și oamenilor. Pe stadion nu mai ești doar tu cu prietenul tău. Mai sunt încă alți mii sau zeci de mii care iubesc același lucru pe care îl iubești și tu. Și sunt oameni care vin din toate mediile. De la, nu știu, politică, la academiceni, oameni de știință, până la oameni în corporație, oameni cu business-uri proprii, în sfârșit, îi găsești acolo. Ne unește un singur gând: Dinamo. Și atunci pe asta marjăm.
Sunt curioasă dacă ai sărit vreodată pe gard la vreun gol de-al lui Dinamo.
Câți pantaloni mi-am rupt în garduri, câte haine, hanorace, de foarte multe ori. Pentru că acolo te descătușai. Era o zonă liberă. Nu aveai, nu știu, nu te mai gândeai oare ce zice lumea. Să am grijă. Nu mai aveai metehnele astea din societate. Acolo erai liber. Îți exprimai dragostea ta liber. Fără să încalci anumite norme, să zic așa, pentru că nu puteai să faci ce vrei tu de capul tău, pentru că erai tras de urechi, să zic așa, în limbaj colocvial, de către cei mai cu experiență.
Dar de fiecare dată, felul în care te bucuri în peluză... aici intervine paradoxul... bogata noastră limba română nu are suficiente cuvinte pentru a descrie cât de frumos este acest sentiment sau cât de frumoasă este această trăire.
Ai o poveste care o să rămână cu tine pentru totdeauna? Trăită în peluză sau alături de brigadă în deplasări?
Sunt multe și multe nu le putem povesti neapărat, dar Budapesta, Timișoara. Țin când am făcut o deplasare la Timișoara, când jucam cu ACS-ul, era o ceață... Eram urcați chiar sus la balcon, pe Dan Păltinișanu, și noi nu vedeam nici măcar plasa de la poarta din fața noastră. La un moment dat, în timpul meciului, noi mai cântam, mai făceam o caterincă și mai urlam la oamenii de la tribuna a doua, ceilalți 30-40 de oameni care mai erau în stadion: Domne, ce se întâmplă? Și ei ziceau că avem corner. Deci nu vedeai absolut nimic.
Sunt multe, multe deplasări în Ghencea sau la meciuri în Giulești. Sunt foarte, foarte multe întâmplări și meciuri memorabile.
Poți să ne dai un exemplu de coregrafie frumoasă sau banner din peluză?
Cea cu Hîldan și cu Dumitrache. Dacă ne referim la cea de pe 16 august, ziua în care sunt și eu născut, e o farsă. E o farsă cum au fost mai multe. Dacă vrei tot așa un mesaj de farsă, cred că a fost într-un meci 2013 sau 2014. În deplasare la... pe atunci încă se numeau Steaua. Am afișat un mesaj de la ei din peluză, ca și cum cei de la Steaua l-au afișat și scria „putem fugi, dar nu ne putem ascunde, PCH-ul e peste noi oriunde ”.
Și mai este un mesaj al băieților de la Panzer, care spunea că trebuie să lupți, indiferent cât de mari sunt obstacolele:
„Învinge-ți durerea, luptă cât se poate,
Căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte”
Spune-ne puțin despre trecerea ta din peluză în club.
Ar trebui să vă zic cum a început. La un moment dat vorbeam cu un prieten de-al meu, pe atunci lucra în club. Bine, și acum e în club. Andrei Bendeac. Și a fost perioada aia noi revenisem în Liga 1 și am avut meci de cupă la Oradea, cu FC Bihor, care era în Liga 3 și după aia a urmat să jucăm cu UTA la două zile distanță.
Era un loc în care Dinamo nu a mai fost de 20 de ani. Deci de când nu a mai avut Bihor o echipă în Liga 1. Și mă gândeam exact la chestia asta să facem un eveniment, pentru că oricum situația sportivă de atunci era destul de precară, să zic așa.
Și am zis să facem o chestie prin care să aducem suporterii aproape de echipă și să aibă și un dialog. Atunci erau foarte multe discuții în jurul management-ului Dinamo. Că sunt oameni cu bani care vor să vină, dar nu sunt lăsați. Că cineva vrea să fură ceva. Ce mai era de furat nu știu, dar în sfârșit. Veșnicele discuții din fotbalul românesc.
Și am zis că e și un bun prilej ca suporterii să aibă un dialog direct cu conducerea clubului, pe față, într-o intimitate. Deci nu filmat, nu conferință de presă. Ca într-o familie, în adevăratul sens al cuvântului, în care suporterul să pună întrebări, iar conducătorul să poată să răspundă direct. Acest lucru nu s-a făcut niciodată în România. La Dinamo s-a făcut.
Și am vorbit cu Andrei Bendeac. El, fiind în club, a înaintat propunerea mea. Au acceptat. Echipa era cazată la hotel acolo. Și au venit vreo 100 de oameni. Au început să cânte. Jucătorii au ieșit afară. I-au încurajat. Jucătorii au fost surprinși, pentru că, din punct de vedere sportiv, era foarte rău. Și să vezi, totuși, deși tu mergi din înfrângere în înfrângere, sau din insucces în insucces, că oamenii a venit și te încurajează în continuare.
Iar după aia am făcut o ședință, o sesiune de autografe, de poze. A fost și shop-ul prezent, astfel încât suporterii în acea zonă să poată și cumpere produse oficiale de clubul. Iar după aia, cei o sută de suporteri au intrat în sala de conferință a hotelului.
Iar la acel meeting a participat Andrei Nicolescu, care pe atunci era administrator special, Gabi Glăvan, director sportiv și Ovidiu Burcă, antrenorul clubului. Le-am spus oamenilor că, oarecum, eu am prezidat tot evenimentul ca și organizator: nu filmează nimeni, telefoanele deoparte, ca să putem discuta deschis. Pentru că lucrurile astea nu trebuie să ajungă în presă. Ceea ce discuți tu în intimitatea familiei tale este intimitatea ta.
Dacă vreți să primiți răspunsuri sincere, atunci trebuie să respectăm această comunitate. Oamenii au respectat-o și cred că vreo două ore s-a stat la discuții. Vreo două ore în oamenii au întrebat orice, iar Andrei și Gabi au răspuns la orice. S-a spus lucrurilor pe nume. Și m-am bucurat să văd că oamenii au plecat de acolo cu un sentiment de încredere.
Eram la volan și am primit un mail de angajare de la Dinamo. Am oprit mașina pe drumul național, să intre unul în mine.
Cei din club au fost mulțumiți de cum s-a desfășurat evenimentul și au zis să mai facem în locurile în care există comunități mari de supporteri. Și am mai organizat după aia la Constanța, la Iași.
Apoi totul a plecat de la o discuție banală. Vorbind cu niște colegi din club le-am zis că sunt norocoși că sunt aici și participă la viața clubului Dinamo. Și eu au zis: „dar ce mă, tu ți-ai dorit să lucrezi în Dinamo? ” Mai ales contextul fiind foarte nasol. Și am zis că în momentul ăsta pot să las orice deoparte.
Eu pe atunci eram analist de business la o corporație mare, la nivel european. Și am zis că eu în secunda doi mi-am lăsat serviciul, dacă Dinamo are nevoie de mine. Și de acolo am avut niște discuții și țin minte că eram în drum spre Miercurea Ciuc, unde Dinamo juca baraj, și fiind pe drumul național am primit un mail de la domnul Dan Gătăianțu, CFO-ul clubului, și am văzut că era un mail de angajare.
Am oprit mașina pe drumul național, să intre unul în mine. L-am sunat pe Dan și l-am zis, Dan, pe bune, serios? Tremuram, vă zic sincer. Am sunat-o pe Nicoleta, pe soția mea. A venit și ca un cadou de nuntă, să zic așa. O săptămână, două înainte, am avut nunta. Și a zis că mă susține, că ăsta e visul meu. M-am bucurat să am înțelegere și din partea celor de unde lucram. Și atunci practic așa am intrat în club. Deci de la 1.06.2024, atunci am început călătorie.
Și ce simți că ai adus din peluză aici cu tine la job?
Cred că și o parte din viziune. Și o parte din viziunea și respectul pe care trebuie să-l impună Dinamo. Pentru că Dinamo e Dinamo, indiferent în ce punct se află. Și cred că e vorba și de modul cum ne raportăm. Indiferent că eu sunt angajatul clubului și poate știu ce probleme sunt. În momentul de față nu sunt probleme la Dinamo mari. Dinamo e un club stabil financiar, stabil din punct de vedere al board-ului, al managementului. Sunt sarcini trasate, clar. Dinamo e un club care stă foarte bine acum. Dar Dinamo trebuie să inspire respect, nu frică. Dinamo trebuie să impună respect. Și chestia asta în care noi să avem mândria asta, dar atenție, nu mândria prin care să cazi în fală. Ăla e un păcat. Dar mândria de a fi câine. Noi suntem Dinamo.
Ne treci un pic printr-o zi de meci. Ce faci tu?
Ziua de meci începe încă de dimineața, când jucăm acasă. La ora 9:00 mă duc la birou, pentru a mai verifica ultimele detalii, deci cu vreo 4-5 ore înainte de meci sunt prezent la stadion. Și atunci eu, pe partea mea, automat trebuie să mă asigur de mai multe lucruri. Fie că vorbim aici de zonele de flash interview, de conferință. Să mă asigur că acolo funcționează totul conform normelor stabilite prin regulamentul media, că sponsorii sunt așezați la locul care trebuie, să pregătesc fișele pentru observatori, cu cei care sunt acreditați la meci, atât la masa presei, cât și la foto.
Comunicare cu jurnaliștii care vin. Mă asigur că la centrul de acreditare se găsesc toate acreditările. Automat ședința tehnică cu o oră jumătate înainte de startul meciului, în care acolo vin toți oficialii cluburilor, care sunt implicați în organizarea de meci. Acolo mai stabilim anumite lucruri care țin și de protocol.
Foaia de joc, distribuirea ei, după aia vine meciul propriu-zis și după meci urmează partea de interviuri în care am discuții individuale cu toți cei care urmează să meargă la interviuri. Pentru că e foarte important să gestionez partea asta de emoție pe care o au jucătorii, fie ea pozitivă, fie negativă, în funcție de rezultat sau în funcție de importanța meciului, pentru că trebuie să păstrezi o anumită conduită.
Dinamo este un club care vrea să impună respect prin oferirea de respect. Este un club care nu dorește să facă scandal. Este un club care dorește să respecte și ceilalți competitori din Superligă sau din Cupa României, competiții în care suntem angrenați, dar și forurile care conduc și administrează fotbalul din România, fie că vorbeați de LPF, FRF, CCA. Și automat ne așteptăm să primim și noi același respect.
Nu știu dacă vedeți, bine, aici nu e vorba doar de munca mea, e și munca altor colegi de a ei, dar nu vedeți pe nimeni de la Dinamo care să facă scandal, fie că vorbim de antrenori, fie că vorbim de jucători, fie că vorbim de conducători, care au prezență în faza media, ei nu caută să se certe cu nimeni, nu caută să deschidă, nu știu ce, cutii ale Pandorei pentru că avem o anumită conduită.
Asta e o chestie pe care și eu, ca angajator al clubului, o susțin și mă asigur că mesajul pe care jucătorii îl transmit este acela corect, înainte de interviuri, fie că vorbim de zonă mixtă sau flash-uri.
După aia mă asigur și de partea asta de comunicare, că practic este acoperită tot ce ține de social media-ul clubului, site-ul și așa mai departe, plus alte ședințe în care practic tot ce ține de comunicare, acolo sunt angrenate toate proiectele clubului, chiar și cele de CSR, administrative, 48TV și așa mai departe.
Cu băieții cum te înțelegi?
Am o relație foarte bună și mă bucur că mai vine câte un jucător nou să pot să-i povestesc despre Dinamo. Dinamo are în momentul de față o echipă care, în afara faptului că sportiv se descurcă foarte bine, este o echipă cuminte și o echipă de băieți cu foarte mult bun simț, cu respect.
Adică, nu știu, cu Cătălin Cârjan a trebui să mă lupt câteva luni de zile să nu mai îmi zică bună ziua, să nu mai îmi zică domn Bogdan. E un băiat cu o educație cum rar găsește în societatea noastră.
Pentru suporterii dinamoviști ai un mesaj?
În primul rând, aș dori să le mulțumesc pentru toate sacrificiile pe care le-au făcut sau pe care le-am făcut cu toții, mai ales în perioada aia neagră. Istoria e foarte, foarte importantă pentru noi ca oameni, pentru că cei care nu respectă istoria și nu-și cunosc istoria nu au cum să construiască un viitor solid. Iar fundația clubului Dinamo, deși are o istorie bogată cu performanțe europene și sportive, fundația acestui club a devenit sacrificiul oamenilor prin care Dinamo respiră și astăzi.
Dinamo este în viață datorită vouă, datorită nouă, tuturor celor care am sacrificat ca acest club să existe. Dinamo, fără iubirea și sacrificiile voastre, nu are cum să existe și nu ar mai fi același club. Degeaba ai performanțe, degeaba poți să câștigi campionate, trofee, chiar și cupe europene, dacă nu ai o bază solidă de fani, dacă nu se aude acel vuiet al peluzei, dacă nu se aud tobele, dacă nu se văd steagurile fluturânde sau cum mi-e dor să aud și să strig în deplasare: „Stați drepti, trece Dinamo. ”
Dragi dinamoviști, dacă vreodată aveți de când să scrieți o poveste cap-coadă despre ce a însemnat Dinamo pentru voi, cred că știți cine poate să fie povestitorul. Mulțumim, Bogdan, pentru cuvinte potrivite. Ne revedem pe stadion!
