După un sezon intens, în care Farul Constanța a cucerit titlul național feminin pentru a doua oară consecutiv, fundașul central Antonia Bratu își deschide sufletul pentru superliga.ro. Între amintiri din copilărie, accidentări și timp petrecut în Italia, Antonia dezvăluie ce înseamnă, pentru ea, conceptul de disciplină și cum victoria e mai mult decât un rezultat: este o lecție grea și necesară în formarea ei de sportiv și om.
Am cunoscut-o pe Antonia înainte de ultimul meci din Superliga Feminină, cu U Cluj, un meci după care fetele Ralucăi Simes au primit trofeul de campioane. Antonia nu a jucat, fiind încă în recuperare după o accidentare la călcâi. Jucătoare și în echipa națională a României, Antonia, la cei 20 de ani ai ei, mă privea sigură pe ea, pe ce poate, pe ce a învățat de la viață. „Eu sunt un pierzător care a mai încercat o dată și pentru mine titlul ăsta înseamnă mult.” L-a câștigat de două ori cu Olimpia Cluj, dar ce rămâne mai pregnant în amintire e cum l-a pierdut cu Poli Timișoara. Pentru asta și poate pentru toate momentele în care a pierdut, Antonia Bratu a ridicat trofeul într-o zi călduroasă de mai și a strigat. Tare. Să se audă în toată țara, până la Timișoara.
Florin Ardelean / We Love Sport
„Bine ai venit în lumea victoriei” scrie într-o postare la Antonia pe Instagram, o poză dintr-o carte pe care a citit-o. Am întrebat-o cum e în lumea victoriei. Și ne-a zis că nu se culcă pe o ureche, că victoria asta e doar o cărămidă pusă în casa pe care o construiește. Antonia privește victoria cu bucurie, dar și ca pe o provocare. Ca pe un semnal de alarmă că nu te poți opri aici, la borna asta.
Ștacheta se ridică mai sus, disciplina rămâne la fel, iar determinarea crește. Asta face victoria pentru Antonia.
Antonia s-a născut în Râșnov, a practicat sărituri cu schiurile și a fost campioană națională la juniori. A ales fotbalul, dar a rămas cu o lecție de la sărituri: „Acum, de fiecare dată când cad, indiferent cât de tare cad, am învățat să mă ridic.”
De la fotbal în echipa de băieți din Râșnov, unde juca și fratele ei, a ajuns la Olimpia Cluj, cu care a câștigat două titluri naționale, o Cupă a României și a participat și în Women's UEFA Champions League. De la Olimpia Cluj, la aproape 16 ani, a plecat la Sassuolo. „Când am ajuns în Italia, acolo m-a lovit viața cu adevărat. Am coborât cu picioarele pe pământ și m-am reeducat atât personal, cât și profesional.” S-a întors în țară la Poli Timișoara, apoi a ajuns la malul mării, la Farul Constanța, unde a petrecut momente frumoase în acest sezon: „Uite, ăsta e un lucru pe care ți-l oferă fotbalul. Viața asta de vestiar, viața din autocar. Petrecem aproape non-stop timp împreună și se formează niște legături. Asta e un lucru fain la fotbal.”
Ne-a mai zis amuzată că e important ca un fotbalist sau fotbalistă să se gândească și la altceva în afară de fotbal. Deoarece învățătura nu a încurcat pe nimeni. O zice din experiența cărților citite și discuțiilor cu tatăl ei, care le-a insuflat ei și fratelui său ideea că trebuie să fii curios, să-ți placă să vezi lumea cum e ea de fapt.
Îmi place muzica din perioada interbelică, îmi plac trupele vechi, ABBA, Quincy Jones îmi place maxim, Phil Collins. Sunt old school. Îmi place viața pe stil vechi.
Te uiți la Antonia și vezi o puștoaică de 20 de ani. Apoi o asculți și, din senin, parcă ți se deschide în fața un întreg univers. Unul în care încap toate trăirile ei. De la recunoștința pentru părinți și frate, până la emoția pierderilor cu care a luptat. Și pe care le-a îmblânzit. Departe de casă, s-a construit într-un om matur, care își respectă valorile și își cunoaște valoarea. Și tocmai de asta te miri unde încap atâtea trăiri, visuri și putere în doar 20 de ani de viață. Ce nu știm noi e că lumea victoriei e mult mai mare decât pare. Iar Antonia a găsit cheia de la poarta ei. Și o ține bine. Iar dacă te îndoiești pentru o secundă, îți zice senin: „Sunt un zid acolo, nu luăm gol.” Și o crezi pe cuvânt.
După un sezon intens, în care Farul Constanța a cucerit titlul național feminin pentru a doua oară consecutiv, fundașul central Antonia Bratu își deschide sufletul pentru superliga.ro. Între amintiri din copilărie, accidentări și timp petrecut în Italia, Antonia dezvăluie ce înseamnă, pentru ea, conceptul de disciplină și cum victoria e mai mult decât un rezultat: este o lecție grea și necesară în formarea ei de sportiv și om.
Am cunoscut-o pe Antonia înainte de ultimul meci din Superliga Feminină, cu U Cluj, un meci după care fetele Ralucăi Simes au primit trofeul de campioane. Antonia nu a jucat, fiind încă în recuperare după o accidentare la călcâi. Jucătoare și în echipa națională a României, Antonia, la cei 20 de ani ai ei, mă privea sigură pe ea, pe ce poate, pe ce a învățat de la viață. „Eu sunt un pierzător care a mai încercat o dată și pentru mine titlul ăsta înseamnă mult.” L-a câștigat de două ori cu Olimpia Cluj, dar ce rămâne mai pregnant în amintire e cum l-a pierdut cu Poli Timișoara. Pentru asta și poate pentru toate momentele în care a pierdut, Antonia Bratu a ridicat trofeul într-o zi călduroasă de mai și a strigat. Tare. Să se audă în toată țara, până la Timișoara.
Florin Ardelean / We Love Sport
„Bine ai venit în lumea victoriei” scrie într-o postare la Antonia pe Instagram, o poză dintr-o carte pe care a citit-o. Am întrebat-o cum e în lumea victoriei. Și ne-a zis că nu se culcă pe o ureche, că victoria asta e doar o cărămidă pusă în casa pe care o construiește. Antonia privește victoria cu bucurie, dar și ca pe o provocare. Ca pe un semnal de alarmă că nu te poți opri aici, la borna asta.
Ștacheta se ridică mai sus, disciplina rămâne la fel, iar determinarea crește. Asta face victoria pentru Antonia.
Antonia s-a născut în Râșnov, a practicat sărituri cu schiurile și a fost campioană națională la juniori. A ales fotbalul, dar a rămas cu o lecție de la sărituri: „Acum, de fiecare dată când cad, indiferent cât de tare cad, am învățat să mă ridic.”
De la fotbal în echipa de băieți din Râșnov, unde juca și fratele ei, a ajuns la Olimpia Cluj, cu care a câștigat două titluri naționale, o Cupă a României și a participat și în Women's UEFA Champions League. De la Olimpia Cluj, la aproape 16 ani, a plecat la Sassuolo. „Când am ajuns în Italia, acolo m-a lovit viața cu adevărat. Am coborât cu picioarele pe pământ și m-am reeducat atât personal, cât și profesional.” S-a întors în țară la Poli Timișoara, apoi a ajuns la malul mării, la Farul Constanța, unde a petrecut momente frumoase în acest sezon: „Uite, ăsta e un lucru pe care ți-l oferă fotbalul. Viața asta de vestiar, viața din autocar. Petrecem aproape non-stop timp împreună și se formează niște legături. Asta e un lucru fain la fotbal.”
Ne-a mai zis amuzată că e important ca un fotbalist sau fotbalistă să se gândească și la altceva în afară de fotbal. Deoarece învățătura nu a încurcat pe nimeni. O zice din experiența cărților citite și discuțiilor cu tatăl ei, care le-a insuflat ei și fratelui său ideea că trebuie să fii curios, să-ți placă să vezi lumea cum e ea de fapt.
Îmi place muzica din perioada interbelică, îmi plac trupele vechi, ABBA, Quincy Jones îmi place maxim, Phil Collins. Sunt old school. Îmi place viața pe stil vechi.
Te uiți la Antonia și vezi o puștoaică de 20 de ani. Apoi o asculți și, din senin, parcă ți se deschide în fața un întreg univers. Unul în care încap toate trăirile ei. De la recunoștința pentru părinți și frate, până la emoția pierderilor cu care a luptat. Și pe care le-a îmblânzit. Departe de casă, s-a construit într-un om matur, care își respectă valorile și își cunoaște valoarea. Și tocmai de asta te miri unde încap atâtea trăiri, visuri și putere în doar 20 de ani de viață. Ce nu știm noi e că lumea victoriei e mult mai mare decât pare. Iar Antonia a găsit cheia de la poarta ei. Și o ține bine. Iar dacă te îndoiești pentru o secundă, îți zice senin: „Sunt un zid acolo, nu luăm gol.” Și o crezi pe cuvânt.
