UTA Arad

Oțelul Galați

Stadionul Oțelul

FC Universitatea Cluj

FC Botoșani

Stadion "Municipal" Botoșani

Petrolul Ploiești

CFR Cluj

Stadionul Dr. Constantin Rădulescu

Dinamo București

FC Rapid București

FC Farul Constanța

FC Argeș

Stadionul Orășenesc Mioveni

Universitatea Craiova

Unirea Slobozia

Stadionul 1 Mai

AFC Hermannstadt

FK Csikszereda

Stadionul Municipal Miercurea Ciuc

Metaloglobus

FCSB

Arena Națională

Ionuț Tătaru

INTERVIU

Portughezul de 25 de ani a înscris 7 goluri pentru piteșteni în acest sezon de Superliga, fiind, alături de Adel Bettaieb, cel mai bun marcator al formației lui Bogdan Andone. FC Argeș e pe loc de play-off și, ca nou-promovată, a obținut câteva rezultate excelente, inclusiv o dublă victorie fără gol primit în fața campioanei FCSB. Nici fanii argeșeni, și probabil nici Matos nu-și imaginau un asemenea parcurs la startul campionatului. În special lusitanul, care venea după o perioadă dificilă la Buzău, formație retrogradată la finalul stagiunii precedente. Atacantul portughez s-a transformat însă în una dintre vedetele Superligii, confirmându-și calitățile care i-au permis să rămână mai mult de un deceniu în academia celor de la Benfica. Înainte de a fi ochit de cel mai mare club al Portugaliei, Matos a fost ”descoperit” de bunica sa. „A fost primul meu scouter”, a spus în interviul pentru Superliga. Interviu din care am mai aflat și alte lucruri interesante. De exemplu, consideră că se asemănă în joc cu Lautaro Martinez. Sau că fotbalistul său preferat e un alt argentinian - Lionel Messi. Puțin surprinzător pentru un conațional al lui Cristiano Ronaldo, nu-i așa? Ricardo, dacă te-am ruga să ne spui povestea ta, ce ai spune? Sunt un tip relaxat, îmi place să mă distrez, îmi văd de treburile mele, iubesc fotbalul, am jucat fotbal de când mă știu, de când eram copil, și sunt un tip fericit. Cum a început fotbalul pentru tine? Foarte, foarte devreme, pe la șase, șapte ani, am început să joc de plăcere la școală. Bunica mea m-a văzut și i-a rugat pe părinții mei să mă ducă la un club. M-am dus acolo, am început să joc cam, nu știu, vreo șase luni, un an, apoi Benfica m-a văzut la un turneu și m-am dus la ei până pe la 19 ani, deci am stat acolo 12 ani. Deci îi datorezi cariera bunicii tale? Da, da, ea a fost primul scouter care m-a văzut. Cum a fost copilăria în Vale de Figueira? E o localitate mică, nu este un oraș mare, e ca un sat, o localitate foarte liniștită, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, poți să joci fotbal pe străzi, să te distrezi. Toată lumea e atât de relaxată, încât poți fi liber. Părinții tăi au fost întotdeauna de acord cu decizia ta de a juca fotbal sau poate și-au dorit o altă carieră pentru tine? Nu, ca să fiu sincer, pentru că a început așa cum cred că ar trebui să fie. Adică jucam pentru că voiam, pentru că eram fericit atunci când jucam fotbal. Așa că niciodată, niciodată nu a fost ceva de genul: „Trebuie să fii asta sau altceva”. Pur și simplu îmi plăcea să joc fotbal, ca în ziua de azi. Cum erai în copilărie? Erai genul de copil care făcea probleme? Nu, nu unul problematic. Se mai întâmplau chestii mărunte, câteva lucruri la școală și altele de genul acesta. Erai un copil rebel? Nu chiar așa de mult. Dar mai făceam câte o boacănă uneori, cum ar fi să îmi mai rup câte un os. Câte oase ți-ai rupt? Patru sau cinci, dacă nu mai multe, dar e mai bine să rămânem la patru sau cinci. Și ce vârstă aveai? De la 7 până pe la 14 ani, deci au fost mulți ani în care mi-am rupt oasele. Acum ești liniștit? Da, da, acum sunt în siguranță și sper să continui tot așa. Cum a fost pentru tine la academia Benficăi? A fost un vis pentru că, de când eram mic, Benfica a fost mereu echipa mea preferată, cea mai mare echipă din țara mea și toată familia mea ține cu Benfica. Așa că mereu am admirat-o. Să poți să joci la cea mai bună echipă din țară, cu cele mai bune condiții, la cea mai bună academie, e un privilegiu și chiar și acolo mi-am făcut prieteni foarte, foarte buni încă de la o vârstă fragedă și am rămas cu ei vreo 10-12 ani. Ca ce fotbalist portughez voiai să joci? Ca fotbalist portughez, cred că, inclusiv datorită poziției și pentru că era director când eram eu acolo, Nuno Gomes. A fost un atacant portughez. Dar să fiu sincer, în fotbalul de azi, cred că sunt oarecum similar cu Lautaro Martinez. Îți place Lautaro Martinez? Da, îmi place mult. Și jucătorul tău preferat din lume, cine este? Messi, pot spune că acum Messi nu mai e la apogeu, dar pentru mine, pentru tot ce a realizat, pentru felul în care joacă, e ca și cum Dumnezeu l-a atins pe cap și l-a înzestrat, sunt unii care trebuie să muncească pentru asta. După părerea mea, el poate sta o lună fără să joace, intră pe teren și e la fel ca înainte. Este interesant să auzi un jucător portughez care spune că Messi este cel mai bun, pentru că îl avem pe Cristiano. Dar în opinia mea, e ca și cum Ronaldo, în cazul acesta Cristiano Ronaldo, este cel mai bun atlet pentru mine. Messi, cel mai bun fotbalist. Două lucruri diferite. Există vreun moment din academie care simți că ți-a marcat cariera pentru totdeauna, care a rămas cu tine? Mi-am petrecut acolo aproape jumătate din viață, cu mulți antrenori, mulți jucători care mi-au devenit prieteni. Și știu că am petrecut mult mai mult timp cu ei decât, poate, cu familia mea. Așa că fac parte din viața mea și toată tinerețea mea a fost alături de ei. Așa că sunt recunoscător pentru asta.

Matos, Ricardo Manuel Pinho

Prima dată când ai plecat de acasă a fost în Italia. Cum a fost acea schimbare pentru tine? S-au schimbat multe pentru că era prima dată când îmi părăseam țara. Mi-am lăsat familia, casa, totul, deci a fost complet diferit. A trebuit să mă maturizez atât de repede. A trebuit să încep să fac lucrurile singur, spălat rufe, curățenie, mâncare, totul, de unul singur. La început, a fost destul de greu. Dar, cu timpul, a devenit absolut natural. A fost dificil să te adaptezi în Italia? Puțin dificil, pentru că eram tânăr. Aveam vreo 19 ani și locuiam singur. Dar țara și cultura nu sunt atât de diferite de Portugalia, nici măcar limba. Așa că, din punctul ăsta de vedere, a fost destul de ușor. Și chiar aveam și un jucător portughez acolo. Îl știam pentru că jucase cu mine și în echipa Benficăi. Și locuiam în aceeași clădire. Eram mereu împreună. A fost mult mai ușor. Cum arăta viața ta în Italia? Te distrai? Nu prea mult, nu prea mult. Pentru că până și orașul era unul liniștit, departe de orice oraș mare din țară. Cel mai apropiat oraș era Roma, în cazul ăsta. Dar la vreo trei-patru ore distanță. Era destul de greu să mergi acolo. Și în acel moment nu aveam mașină. Așa că era dificil să fac ceva. Dar era o viață liniștită. Mă duceam la antrenament, veneam acasă, mâncam, mă odihneam, mergeam la sală. Stăteam cu prietenii. Așa trecea timpul. După Italia, te-ai întors acasă. Cum a fost să te întorci? Sincer să fiu, a fost o ușurare. Pentru că am vrut să mă întorc în Portugalia. Nu pentru că mi-ar fi lipsit ceva anume. Ci pur și simplu pentru că, în cariera mea, Italia nu a fost așa cum speram. Așa că nu am jucat prea mult. Și am vrut să merg într-un loc unde oamenii mă cunoșteau. Așa că m-am dus în Portugalia să joc, să demonstrez din nou, pentru că au fost doi ani în care nu am jucat. Și a fost alegerea corectă la acea vreme. Care au fost diferențele între fotbalul portughez și cel italian? În cazul meu, am simțit o mică diferență. Inclusiv de la tipul de echipă. Pentru că eram obișnuit să joc mereu la Benfica, unde aveam mingea în cea mai mare parte a timpului și doar atacam. Apoi m-am dus la Ascoli, o echipă din Serie B. Și trebuie să te aperi mult. Sunt foarte agresivi. Fotbalul este atât de tactic. La antrenamente, pun mare preț pe detaliile tactice. În Portugalia, e mai mult despre minge. Vrei să ai mingea. Ești foarte tehnic. Și multă intensitate. Acolo, e mai mult despre tactică. Asta e principala diferență. Iar apoi, în 2024, ai ajuns pentru prima dată în România. Știai ceva despre România înainte? Nu prea multe, ca să fiu sincer. Și cum a fost experiența pentru tine la Buzău? La Buzău, sunt două fețe ale monedei. Am început campionatul. Și știam că nu era o echipă nouă, ci o echipă care venea din divizia a doua, fără prea multe condiții. Eram concentrat. Ziceam: „Ok, vin aici. Voi da tot ce am mai bun. Voi ajuta echipa. Și voi încerca să fac un pas înainte în carieră”. Și făceam asta. Jucam bine până în momentul în care m-am accidentat, în ianuarie. Așa că a trebuit să mă opresc atunci. Iar apoi, când am putut să joc din nou, am aflat că sunt în afara lotului. Din cauza naționalităților. Așa că a trebuit să rămân pe dinafară. Și nu am mai putut juca. Cum a fost acel moment pentru tine? A fost greu, să fiu sincer. Ca fotbalist, vrei să joci. Și, în astfel de cazuri, accidentările nu vin niciodată în momente bune. Și a trebuit să stau pe margine, să privesc echipa din afară. A fost destul de greu. Și apoi e și mai greu când știi că ești apt de joc și nu poți pentru că ești în afara lotului. În acest caz, este chiar și mai greu. Ce ai învățat despre tine în acea perioadă? Sincer să fiu, anul 2025 a fost destul de greu în viața mea. Poate cel mai greu. Și am descoperit că am mult mai multă putere decât știam. Și am descoperit singur că eu sunt prima persoană care trebuie să aibă grijă de mine. Nu pot avea încredere în nimeni altcineva să facă asta pentru mine. Și asta s-a întâmplat în cea mai mare parte a acestui an. Ce te-a uimit cel mai mult la România? Sincer, cred că faptul că mâncați mult porc. În Portugalia nu se mănâncă atât de mult. Dar aici, crede-mă, se mănâncă foarte, foarte mult. Care este mâncarea ta românească preferată? Nu mănânc atât de mult, dar micii. Îmi plac micii. Există ceva din fotbalul portughez care îți lipsește aici, în fotbalul românesc? Trebuie să spun că da, în ceea ce privește fotbalul. Acolo este un fotbal mult mai, cum să spun, mai tehnic. Și cred că, în cazul meu, ca fotbalist, prefer să joc cu mingea și să am acea posesie. Acel ceva. Iar aici, în România, este puțin mai mult pe fizic. Fizic, intensitate și toate acestea. Așa că, la început, a fost destul de greu să mă adaptez la această realitate, pentru că nu reprezintă cele mai bune caracteristici ale mele. Agresivitatea și restul. Dar încerc să compensez cu toate celelalte lucruri pe care le pot face mai bine. Cum te-ai descrie ca jucător? Sunt un jucător foarte inteligent, cu mișcări foarte bune. În fața porții, sunt foarte calm. Pot marca de nicăieri. Nu am nevoie de atât de multe ocazii pentru a înscrie. Luarea deciziilor este, de asemenea, foarte bună. Trebuie doar să mai îmbunătățesc câteva lucruri, dar cu timpul. Cum reușești să rămâi calm în timpul unui meci? Sincer să fiu, pentru că face parte din viața mea. Eu am ales asta. Cred că, sincer, este un privilegiu să practic acest sport și să iubesc acest sport. Nu sunt doctor să am o viață în mâinile mele, o inimă pe care trebuie să o salvez. Nu este așa. Joc pentru că îmi place, sunt plătit să fac asta. Nu este atât de stresant. Mă antrenez în fiecare zi ca să dau tot ce am mai bun. Așa că, în mintea mea, știu că în fiecare zi voi face tot posibilul. Poate va fi mai bine, poate nu, dar dau tot ce am mai bun. Din acest motiv, sunt relaxat, pentru că nu aș fi putut face mai mult. În vară, ai semnat cu Argeș. Cum ai luat această decizie? Sincer să fiu, a fost o decizie pe care am simțit-o ca fiind cea corectă la acel moment. Pentru că, după acele cinci sau șase luni în care nu am jucat, aveam nevoie de o echipă despre care să simt că într-adevăr crede în mine, chiar dacă în ultimele luni nu am putut juca. Iar la ei chiar am simțit că antrenorul, președintele, toată lumea spera să merg acolo și să fac o treabă bună. Și, din prima clipă în care am ajuns la club, m-am simțit foarte bine cu toată lumea, de la magaziner, director, manager, jucători, toți m-au făcut să mă simt 00:15:44,440 --&gt; 00:15:44,720 ca acasă încă de la început. Și cred că acesta este într-adevăr o parte din secretul pentru sezonul nostru de până acum. În acea perioadă de șase luni, ți-a trecut vreodată prin minte să pleci din România? Sincer, nu neapărat să plec din România, dar când nu joci, începi să te gândești că șase luni reprezintă destul de mult timp. Adică, jucasem bine până atunci, dar sunt totuși șase luni și, în capul tău, e dificil să procesezi toate astea, mai ales că ai mult timp liber. Făceam tratament, mergeam la sală, încercam să fiu în cea mai bună formă. Dar, în același timp, nu aveai profesia ta, adică job-ul tău, care să-ți ocupe mintea. Erai singur cu gândurile tale. Erai de unul singur și, desigur, ai momente acasă când doar stai, te uiți la televizor, dar de fapt nu te uiți. Te uiți prin televizor. A fost destul de greu. De aceea am spus că a trebuit să fiu foarte puternic mental ca să pot, după toată această perioadă grea, chiar și în viața privată, să vin aici și, încă din prima zi, să joc cât de bine am putut. Și cred că rezultatele vin odată cu asta. Ești cel mai bun marcator al echipei în primul tău sezon. Te așteptai să te adaptezi atât de repede, având în vedere perioada de la Buzău când nu jucai? Sincer să fiu, am multă încredere în mine. Am mare încredere in mine. Știam că golul este ceva ce am în interiorul meu. De aceea sunt relaxat, pentru că știu că, cu cât sunt mai calm în fața porții, chiar dacă uneori poate fi greu pentru antrenori sau echipă să mă privească, pentru că pot crede că uneori nu sunt serios. Dar acesta este stilul meu. Pentru a da tot ce am mai bun, trebuie să fiu într-o anumită stare. Pur și simplu, las lucrurile să meargă de la sine. Și uneori, sigur, pot să exagerez puțin și să mai fac glume. Dar cred că face parte din meserie, pentru că suntem aici să dăm tot ce avem mai bun. În același timp, este viața noastră. Iar dacă nu te distrezi, chiar și la serviciu... desigur, există momente și momente. Dar cred că așa trebuie să fie. Care este golul tău preferat de până acum pentru Argeș? Golul marcat împotriva celor de la Csikszereda. Am alergat cu mingea vreo 70 de metri, am făcut o recuperare și am marcat... Iar acel gol arată cât de calm sunt în fața porții deoarece, dacă alergi 70 de metri și ajungi aproape de poartă și ai răbdarea să aștepți ca portarul să „deschidă ușa”, picioarele mă refeream, și să pui mingea atât de calm acolo, trebuie să ai acel instinct. Nu e ceva ce se antrenează întotdeauna. Ori te naști cu asta, ori nu.

https://www.youtube.com/watch?v=RewmD0YOELA

FC Argeș a arătat extrem de bine în acest sezon. Care este secretul? Faptul că echipa este ca o familie. Chiar și în vestiar, în hoteluri, poți simți că toată lumea ține la ceilalți. Și știm că toți cei din club, de la președinte la jucători, la antrenori, toată lumea își dă silința să ajute echipa, să se ajute reciproc. Deci nu este ca și cum ar fi acea presiune, noi chiar dăm tot ce avem mai bun. Iar felul în care suntem atât de apropiați, cred că se vede și pe teren, pentru că atunci când trebuie să ne apărăm, ne apărăm toți, când trebuie să atacăm, atacăm. Și chiar dacă un tip ratează sau dacă altul face vreo prostie, ceilalți încearcă să-l încurajeze, pentru că suntem ca o familie, ca o echipă. Nu vrei să-l faci să se simtă și mai rău. Nimeni nu vrea să rateze. Toată lumea vrea să înscrie. Toată lumea vrea să apere. Dar greșelile se întâmplă. Și trebuie să fim acolo unii pentru alții, să ne motivăm. Pentru că este un sezon lung. Nimic nu este gata încă. Trebuie doar să continuăm să dăm tot ce avem mai bun. Ce ți-au spus colegii tăi despre Nicolae Dobrin? Nu atât de mult colegii, cât cei din club și chiar fanii mi-au spus că a fost cel mai bun posibil, cel mai bun fotbalist din istoria României. Eu credeam că este Hagi când am ajuns aici, pentru că mi-au spus că a jucat la Real și restul. Aveam asta în minte și nu știu dacă este el sau nu, pentru că nu i-am văzut niciodată jucând pe niciunul dintre ei. Dar îi cred, pentru că poți simți asta în oraș, la oameni, în club, că au un respect enorm pentru Dobrin. Și cu siguranță a făcut lucruri uimitoare pentru club și pentru țară. Îmi poți spune care este simbolul Benficăi? Este un vultur. În regulă, și care este simbolul Argeșului? Tot un vultur. Ce crezi despre această asemănare? Da, este o coincidență. Nu știu cum s-a întâmplat, dar este o coincidență foarte frumoasă. Din ziua în care am aflat că Argeșul era o posibilitate reală, am observat imediat și m-am gândit că poate este destinul. Nu neapărat că aș crede în asta, dar poate a fost alegerea corectă. Ce părere ai despre suporteri? Suporterii pentru mine sunt uimitori. Chiar dacă te gândești că jucăm la 30 de minute de oraș, la aproape toate meciurile avem vreo 6.000, 7.000 de oameni în tribune care ne susțin. Chiar și în oraș, când mergi la cumpărături, la supermarket, oriunde, te plimbi și știi că oamenii te observă. Vin la tine, vorbesc, cer poze, autografe. Și simți că iubesc cu adevărat clubul. Orașul este foarte apropiat de jucători și de echipă. Și cred că asta ne ajută foarte mult. Pentru că și atunci când jucăm în deplasare, nu contează dacă e la o oră, două sau cinci ore distanță, mereu este cineva acolo să ne susțină. Și, desigur, clubul aparține oamenilor și fanilor, pentru că jucătorii vin și pleacă, antrenorii, la fel, dar fanii sunt cei adevărați. Așa că încercăm mereu să dăm tot ce avem mai bun pentru a le oferi bucurie, fericire în viața lor. Ce coleg ți-a dat cel mai bun sfat? Nu pot spune că a fost un singur coleg, e mai degrabă ceva ce toată lumea știe. Atunci când intri pe teren, trebuie să dai 100% din tine. Nu contează. Chiar dacă poate nu poți da 100% din potențialul tău. Pentru că poți fi mai obosit sau ai o problemă și nu poți. Dar să dai mereu tot ce ai în acel moment. Astfel încât, când ieși de pe teren, să simți că e gata, am dat tot ce am putut. Și cred asta pentru că nu știi niciodată ce se întâmplă în viață. Nu știi dacă pleci de acolo și se întâmplă ceva. Așa că e mai bine să fii împăcat în mintea ta că ai făcut absolut tot ce ai putut și că te-ai distrat. Ce faci când nu ești la antrenamente sau în cantonamente? Sincer să fiu, sunt un tip destul de liniștit. Stau mult acasă, mă odihnesc. Vorbesc mult cu prietenii mei. Mă joc cu ei. Îmi place să merg și la sală. Serios, am început anul acesta cu mai multă consecvență pentru că știu că este ceva ce te poate ajuta mult, chiar dacă ne facem treaba dimineața. Dar vreau să adaug ceva în plus, ceva personal, din ceea ce îmi doresc pentru jocul meu, să mă ajute în ceea ce privește explozivitatea. E ceva ce te ajută mult pe teren. Așa că prefer să mă odihnesc, iar după-amiaza, spre seară, folosesc acel timp pentru a mă asigura că mai dau acel 1% care să mă ajute să fiu mai bun. Dacă i-am ruga pe prietenii tăi să te descrie, ce crezi că ar spune? Cred că ar spune, cu siguranță, că sunt un tip amuzant, relaxat, un om prietenos care ajută mult. Sunt mereu acolo pentru prietenii mei dacă au nevoie de mine și ei știu asta. Și cred că așa este... Să fii mereu acolo, pentru că ține de prietenie. În momentele bune, toată lumea va fi acolo. Dar când lucrurile nu merg atât de bine, atunci simți cine este cu adevărat un prieten adevărat. Completează propoziția. „La sfârșitul sezonului, FC Argeș...”. Va da tot ce are mai bun, astfel încât la final de sezon să putem spune că s-a terminat și să nu avem regrete că am fi putut face asta sau alta mai bine. Și sper să putem face toți fanii și toți oamenii care ne iubesc cu adevărat fericiți și să simtă că merită să poarte aceste tricouri. Ce ai vrea să se spună despre tine la sfârșitul sezonului? Sper ca oamenii să-și amintească de mine și de acest sezon ca fiind unul foarte bun, în care am ajutat mult clubul și colegii. Să nu poată spune nimic rău despre mine, că am dat mereu totul și că i-am ajutat să fie mai buni, iar eu am fost mai bun datorită lor. Sper să fie așa și sper să continui să înscriu, să dau pase de gol, să aduc bucurie tuturor. Și, cine știe, poate încă un pas înainte în cariera mea.

Ricardo Matos e unul dintre transferurile sezonului în Superliga și unul dintre motivele pentru care FC Argeș face un campionat excelent

Golgheterul Argeșului a fost ”descoperit” de bunica lui: „Primul meu scouter”

Ana-Maria Popescu

Povestea lui Steven Nsimba nu este una ca oricare alta. Asta pentru că până la 29 de ani, atacantul francez cu origini congoleze nu jucase decât în diviziile inferioare din Franța. Totul s-a schimbat pentru el în iulie 2025, atunci când a ajuns pe radarul Universității Craiova, Mirel Rădoi, antrenorul de atunci al oltenilor, insistând pentru transferul său, iar mutarea s-a dovedit a fi mai mult decât inspirată. În primele sale 20 de minute bifate la debut a reușit un assist pentru Al Hamlawi, în victoria cu U Cluj, 2-1. Apoi, o etapă mai târziu, au venit și primele sale goluri, cu care a adus victoria Craiovei în meciul cu CFR Cluj încheiat 3-2. Acum, Nsimba este golgheterul oltenilor, cu opt reușite, iar povestea sa nu poate fi altfel decât inspirațională, pentru că acolo unde poate mulți ar fi renunțat, el a avut răbdare. A rămas calm, așa cum pare de fiecare dată atât pe teren, cât și în afara lui, iar fotbalul l-a răsplătit. Nu este genul căruia să îi placă să vorbească mult, însă s-a deschis într-un interviu relaxat, în care l-a avut alături și pe cel care i-a devenit prieten în Bănie, în ciuda faptului că se anunța o rivalitate între ei, Assad. Să-l cunoaștem, așadar, mai bine pe Steven Nsimba. Cine ești atunci când nu se uită nimeni? E o întrebare dificilă. Sunt un băiat simplu, doar un băiat simplu, liniștit. Îmi place să mă distrez și cam atât. Cum a arătat copilăria ta? Aproape perfectă, mereu cu rudele mele, jucam mereu fotbal, dar și alte sporturi. Da, a fost aproape perfectă. Ce alte sporturi jucai? Baschet, tenis, înot, am încercat orice sport. Și de ce ai rămas la fotbal? Pentru că tatăl meu obișnuia să joace fotbal. Și fratele meu. Aveam visul de a juca fotbal împreună la echipa națională, dar el s-a retras din fotbal rapid. Spune-ne puțin despre călătoria ta din fotbal până în prezent. Am început la șase ani, 5-6 ani, în Villejuif, lângă Paris, m-am mutat puțin cam peste tot prin Paris. Am început să mă mut la 13 ani, un club pe sezon până acum, de fiecare dată a fost un singur club pe sezon. Am jucat la Laval, în Ligue 2, Bourges și ultimul meu club, Aubagne, a fost un club bun. Plănuiești să stai la Craiova mai mult de un sezon? Da, mi-ar plăcea.

<h2>„Știu că ajung târziu la nivelul acesta, dar nu e finalul!”</h2> Când a apărut oferta din România, ai ezitat? Nu, am văzut oportunitatea de a juca la un club care evoluează în cupele europene așa că nu am ezitat. După o viață întreagă petrecută în Franța, spune-mi cum a fost pentru tine să schimbi țările? Nu a fost prea rău, oamenii sunt drăguți în România. Adaptarea este bună alături de colegii mei, deci în concluzie, este bine. Ce îți lipsește cel mai mult de acasă? Oamenii mei. Rudele mele, familia, prietenii și mâncarea. Nu spun că mâncarea de aici nu este bună, dar acasă este mai bună. Spune-ne care este mâncarea ta franțuzească preferată. Mâncare franțuzească? Mai mult deserturile. Venind din a treia divizie și ajungând la 29 de ani, te-ai gândit că ai putea face saltul direct în prima divizie a unui campionat european? Da, acesta a fost obiectivul meu încă de când m-am apucat de fotbal. Știu că ajung târziu la acest nivel, dar știu și că acesta nu este finalul.

<h2>Primele impresii de la Craiova și conexiunea specială cu Al Hamlawi</h2> Primele tale goluri pentru Craiova au venit în meciul cu CFR Cluj, un meci extrem de important. Cum a fost pentru tine acel meci? Și ce ai simțit imediat după ce ai înscris? A fost un gol foarte frumos și un meci foarte bun. Am simțit puțină presiune pentru că era primul meu meci ca titular, dar după primele 10 minute a fost bine. M-am simțit bine să joc la acest nivel și să joc alături de acești coechipieri. Deci, da... La începutul sezonului ai spus că nu ai jucat în fața a 30.000 de fani, spune-mi, cum se simte? Puțin impresionant, puțin impresionant, dar se simte bine, dar de aceea te apuci de fotbal, pentru a juca în fața a 30.000, 40.000, 50.000 de oameni. Deci, da, se simte bine. Primul sezon la Craiova și calificarea în faza ligii din Conference League. Cum a fost acel moment pentru tine? A fost incredibil, chiar incredibil. În urmă cu câteva luni nu mă așteptam să joc în cupele europene, deci, da, sentimentul chiar a fost unul incredibil. Și pentru fani a fost, cred, un moment cu multă bucurie. Și tu chiar ai o poveste, din a treia divizie direct în cupele europene. Incredibil. Vorbind despre Conference League, cum a fost pentru tine momentul în care ai știut că sunteți eliminați din competiție? A fost rău, rău. Dar am încercat să rămân cu fața impasibilă, deoarece, da, nu am jucat, dar îmi sprijin coechipierii indiferent de situație, dacă joc, dacă sunt pe bancă sau dacă sunt în fața televizorului. A fost dificil pentru ei, pentru noi, pentru absolut toată lumea care ne-a urmărit, dar a fost o experiență foarte bună și sper să ajungem într-o competiție și mai bună la finalul acestui sezon. Pe teren am observat că ai o conexiune bună cu Assad, chiar dacă atunci când ați semnat toată lumea spunea că va exista o rivalitate între voi doi. Cum ați reușit să vă conectați atât de bine? A fost unul dintre primii băieți cu care am vorbit, era vecinul meu, deci da, petrec mult timp împreună cu el. Un băiat foarte bun, glumim mult împreună. Da, îmi cam place de el. Îți cam? Da, da. Uneori îmi place de el, uneori nu. Trebuie să spunem că Assad este aici cu noi. Nu, îl iubesc pe tipul ăsta. Ți-am văzut penalty-ul împotriva Rapidului și trebuie să întreb, pentru că erai extrem de calm, ai marcat și ți-ai păstrat calmul. Cum ai reușit să faci asta? Pentru că te urmăream și mi-am spus: „La naiba, tipul ăsta e calm!”. Sincer, nu știu! Îmi doream doar să îi fac rău portarului. Serios? Da! Trebuie să îi faci să le fie frică. Ți-a spus ceva în așa fel încât să îți dorești să îi faci rău? Nu. Dar în fața portarului nu trebuie să arăți milă. Assad, ai spus că știi secretul. Assad: Îmi amintesc când mi-ai spus o dată că atunci când ai emoții, doar șutează în minge cât de tare poți. Nu, nu eram emoționat în momentele alea. Îmi place momentul ăla, dar mi-am dorit atât de tare să îi fac rău. (Assad) Și atunci când vrei să faci rău cuiva ești un tip calm și distractiv? Depinde, pe teren nu e același lucru. În afara terenului sunt calm și vesel. Deci, Assad a învățat calmul acesta de la tine, pentru că am văzut și penalty-ul său din Conference League și era la fel de calm ca tine înainte să șuteze. El nu șuta așa înainte... Assad: Asta e ceva la care trebuie să răspund eu. Da, deci nu am executat un penalty așa înainte și Steven a fost cel care mi-a arătat cum să o fac și cred că după fiecare antrenament am făcut asta împreună? M-ai ajutat cu câteva detalii și am folosit asta în timpul meciului. Și m-am simțit extrem de confortabil să fac asta. Steven, există ceva care te enervează pe teren? Modul în care joc eu. Oamenii au senzația că sunt nervos pentru că nu zâmbesc sau lucruri de genul ăsta, dar nu e din cauza coechipierilor mei, ci din cauza mea, uneori. Pentru că ratez unele lucruri simple și mă enervez pe mine. Deci ești dur cu tine? Da.

Nsimba, Steven

<h2>Gătitul și alte sporturi, pasiunile lui Nsimba</h2> Băluță a dezvăluit că îți place să gătești, în special deserturi. Ce îți place cel mai mult să faci? Orice. Plăcintă de lămâie cu merengue pe ea, toate tipurile de deserturi. Nu am făcut-o însă... o să o fac pentru ei, curând. În afară de gătit, mai ai și alte hobby-uri? Sporturile. Pot să spun sporturi. Orice sport. Serios? Da, da. Mă uit la orice sport. Te uiți la Formula 1? Da, iubesc Formula 1! Cine este pilotul tău preferat? Lewis. Lewis Hamilton. E cel mai bun. E GOAT. Care este cel mai nebun lucru pe care l-ai făcut vreodată? Pe teren sau în afara lui? Pe teren și în afara terenului. Nu am lucruri nebune. Odată, pentru că eram supărat pe fratele meu, eram supărat pentru că de fiecare dată când mă luptam cu el pierdeam de fiecare dată, așa că l-am așteptat, mă ascundeam în spatele ușii. L-am așteptat, l-am împins și și-a spart capul. Da, aproape a murit. A fost extrem de aproape de moarte. Dacă ai putea să îi dai un sfat versiunii tale mai tinere cu 10 ani, care ar fi acel sfat? Ai răbdare, ai răbdare și ai încredere în proces. Care este momentul la care te gândești și care îți aduce un zâmbet pe față mereu? Când ai fost cel mai fericit? Nu îmi vine niciun moment, sunt fericit tot timpul. Oamenii nu mă cred pentru că nu mă văd zâmbind, dar sunt mereu fericit. Cine te-a inspirat cel mai mult în carieră? Frații mei și mama mea, datorită tuturor lucrurilor pe care le-a făcut pentru noi. Vreau să îi ofer totul. Ce obiective ți-ai setat pentru acest sezon? Nu vreau să îți spun. Le țin pentru mine. Completează propoziția „Să înscrii pe stadionul «Ion Oblemenco» se simte ca...” Se simte incredibil, e o senzație incredibilă. Și mai mult atunci când o faci pentru prima dată. A fost împotriva lui Bașakșehir. Da, senzațional.

Interviu cu golgheterul Universității Craiova, transferat de olteni în această vară de la o formație din a treia divizie franceză.

Steven Nsimba, un exemplu despre cum să nu renunți. Drumul din Liga a 3-a spre cupele europene

SUPER JUCĂTORUL ETAPEI

Transferul la Farul s-a dovedit restartul de care cariera lui Ișfan avea nevoie, după perioada nereușită de la Universitatea Craiova și împrumuturile de la Petrolul și Gloria Buzău. Ajuns la 26 de ani, fotbalistul argeșean are cele mai bune cifre într-un sezon de Superliga: 8 goluri și 3 pase decisive. Recent, a avut o prestație excelentă împtrova fostei echipe, Universitatea Craiova. Constănțenii s-au impus atunci cu 4-1, iar Ișfan a reușit un gol și o pasă decisivă. A repetat evoluția în succesul cu Rapid, scor 3-1, iar aceasta i-a adus titlul de jucător al etapei a 27-a din Superliga.

Ișfan, Alexandru

Împotriva giuleștenilor, Ișfan a deschis scorul,după o acțiune personală care i-a scos în evidență calitățile tehnice. Jucătorul constănțenilor l-a întors de două ori pe Pașcanu, apoi a finalizat elegant pentru 1-0. În startul reprizei a doua, i-a oferit lui Vînă assistul care a refăcut avantajul de două goluri pentru Farul. „Mă așteptam să câștigăm. Ne-am pregătit foarte bine săptămâna aceasta, am intrat foarte montați și ne doream această victorie, pentru moral”, a spus Ișfan, care a admis că echipa lui mai are doar șanse teoretice la o clasare în primele șase locuri: „ Nu cred că mai sunt șanse la play-off, sunt destul de multe echipe în fața noastră și mai sunt doar trei etape”. Însă un parcurs solid în play-out poate oferi o șansă la calificarea în cupele europene. Iar un Ișfan redescoperit este un atu important pentru Farul.

Chiar dacă Farul mai are șanse minime să prindă play-off-ul, Alexandru Ișfan face un sezon excelent din punct de vedere al statisticilor personale

Alexandru Ișfan își continuă sezonul excelent și este jucătorul etapei a 27-a

Danny Armstrong a devent repede unul dintre favoriții fanilor dinamoviști. Nici nu se putea altfel, în condițiile în care primele sale goluri în Superliga au venit chiar contra marii rivale, FCSB. Un hat-trick de poveste, într-un rocambolesc 4-3 în favoarea ”câinilor”, care s-au impus în derby după o lungă așteptare de cinci ani. „Cea mai frumoasă noapte a carierei”, spune scoțianul, fără să stea pe gânduri. O carieră pe care a petrecut-o în cea mai mare parte în țara natală. Unde, la fel ca orice localnic, a încercat și rugby-ul. În cele din urmă, pasiunea pentru fotbal a învins. În primul rând, spune-ne cum îți place să ți se spună? E Danny, Daniel sau Dan? Prefer Danny. Prietenii îmi spun Danny, mama îmi spune Daniel. Poți să ne spui cine este Danny? Nu fotbalistul, ci persoana. Simt că sunt o persoană energică, îmi place compania, să stau cu prietenii, cu familia, cu iubita mea și cu bebelușul. Sunt destul de activ, nu îmi place să stau, îmi place să fiu înconjurat de oameni, să fac lucruri și să mă mențin ocupat. Îmi place să ies și îmi plac oamenii. Cum a fost copilăria ta și cum a devenit fotbalul o parte din ea? Crescând, încă de când îmi pot aminti mi-am dorit să lovesc o minge. Am crescut jucând fotbal și bucurându-mă de el, făceam asta cu tatăl meu și cu frații mei. Am doi frați și o soră, am crescut jucând în grădină, pe străzi, fotbalul a fost întotdeauna viața mea. Înainte ca fotbalul să devină focusul tău, ai încercat și alte sporturi crescând? Da, am jucat rugby la școală. Nu arăt ca și cum aș fi făcut asta, dar ăsta este probabil celălalt sport pe care l-aș fi putut practica. Am încercat și altele, dar acela a fost ca fotbalul. Și a fost un moment în care a trebuit să alegi între fotbal și rugby? Da, a trebuit să aleg când aveam 15 ani. Fotbal sau rugby. Am fost suficient de norocos încât să aleg fotbalul și nu regret asta. Ce lucruri ai luat în calcul atunci când ai ales fotbalul? Probabil doar faptul că eram mai bun la fotbal și e mai distractiv, un sport mai bun, mai popular. Aveam și mai mulți prieteni în lumea fotbalului și a fost și un antrenor care m-a convins de acest lucru, să rămân cu fotbalul, să mă concentrez complet pe asta și asta am făcut. E doar un sport mai bun. Ce valori sau trăsături simți că ai moștenit de la mama ta și ce ai luat de la tatăl tău? Alege câte una de la fiecare. Probabil ideea de a munci din greu, amândoi sunt extrem de muncitori. Mama mea este asistentă socială, e foarte bună, are grijă de copiii defavorizați și se asigură mereu că toată lumea este în regulă. Tata a fost pușcaș marin, de acolo ambiția și determinarea mea, dar simt că am preluat lucruri de la amândoi. Tatăl meu este un personaj și mama mea poate fi așa uneori. Amândoi sunt puternici, genul de oameni independenți și cei mai importanți oameni din viața mea. Sunt mândru că sunt fiul lor. Cum ai descrie experiența ta la Wolverhampton? A fost prima dată când am plecat departe de casă. Mama a plâns multe zile, ținând cont că era prima dată când plecam. A fost plăcut, mi-am făcut mulți prieteni, iar lucrurile s-au schimbat destul de rapid. Am trecut de la clubul local, pe care îl știam, la clubul cu bani. Nu regret. A fost o experiență bună și am învățat multe lucruri din asta. Ți-a fost greu când ai plecat prima dată departe de casă? Cred că mi-a fost mai ușor mie decât i-a fost mamei mele. Mă pot adapta ușor, mi-am făcut prieteni ușor, cred că acest lucru a ușurat totul. Desigur că există și dezavantaje, dar am avut parte și de multe avantaje. Trebuie să îți asumi ceea ce faci dar niciodată nu m-am gândit că nu aș fi bine. Debutul tău la Kilmarnock nu a fost tocmai ideal. Încă îți amintești ce s-a întâmplat în acel meci? Nu ar fi trebuit să joc, eram suspendat și nu știam, așa că am „scutit” echipa de cele trei puncte. A fost un meci nebun, mi-l amintesc bine, am ajuns totuși departe față de acel moment. Te-ai simțit rău în acel moment? Nu, pentru că nu a fost vina mea. Dar sunt foarte, foarte apropiat cu oamenii care ar fi trebuit să știe lucrurile astea. Am râs mult în legătură cu acest subiect, e eroare umană, cu toții facem greșeli. Uitându-mă înapoi atunci a provocat prea multe probleme. Venind din fotbalul scoțian, cu ploaia, fizicalitatea și tempo-ul rapid, cum te adaptezi la ritmul și stilul Superligii României? Îmi place. Învăț un nou stil de joc. În mod normal, sunt obișnuit să joc pe linia de tușă, să joc ca aripă, acum trebuie să mă adaptez, să joc mai mult pe interior, să ajung și pe exterior. Mă bucur să învăț lucruri noi, mă bucur de intensitate. Căldura e puțin cam mult, să fiu sincer, dar mă obișnuiesc cu ea din ce în ce mai mult. Îmi place atmosfera, fanii lui Dinamo sunt incredibili. Am avut un start mai lent, nu a fost un start rău, am jucat bine, dar a fost vorba despre a obține prima victorie și am reușit să facem asta în meciul tur cu FCSB. Sunt extrem de mândru de echipă și mă bucur că am reușit să facem asta astfel. Pentru cineva care s-a mutat destul de mult, ce înseamnă pentru tine cuvântul „acasă”? Acasă este locul unde este și familia ta, în general. Oamenii care te iubesc și care sunt mereu acolo pentru tine. Aceasta este casa mea acum, toți, de la coechipieri, până la staff și antrenori, fanii te fac să te simți ca acasă. Am și fiica, și iubita alături de mine, asta înseamnă acasă acum, e o casă pe care o iubim. Și familia mea a venit în vizită, mama mea, tatăl meu, deci București este acasă acum. Ce ți-a trecut prin minte atunci când a apărut oferta din România? A fost entuziasmant. Mă uit la fotbal și, în mod clar, când auzi Dinamo București, toată lumea știe, chiar și în țara mea. Știu istoria, știu ce fel de club este, iar asta mi-a dat entuziasmul de a căuta să aflu mai mult și să am acea senzație de a încerca ceva nou. Desigur că la început e puțin apăsător, poți să ai emoții și să privești lucrurile așa, am vorbit cu cei care sunt cei mai importanți pentru mine și am ajuns la concluzia că Dinamo este decizia corectă și sunt extrem de fericit că am decis acest lucru.

Armstrong, Daniel Charles

Ai jucat în Scoția împotriva lui Ianis Hagi. Îți amintești de el, de acel meci, ai vorbit cu el? Da, îmi amintesc de el, cred că și dacă îl întrebați despre mine, va spune probabil că își amintește de mine. Am avut parte de puțină distracție pe teren, am avut niște glume în sens competitiv. E un jucător bun, așa cum știe toată lumea și a jucat la un club important la Rangers. Întotdeauna a fost o rivalitate, un meci pe care fiecare dintre noi și-a dorit să îl câștige, am reușit să îi învingem de câteva ori, dar întotdeauna a fost un meci mare, el era mereu pe stânga, eu mereu pe dreapta, deci am avut câteva bătălii. Era un adversar dificil? Da, e un jucător bun, un jucător foarte bun și poți să îi vezi calitatea, picior drept, picior stâng. Vorbim despre un jucător de profil înalt. Deci da, îmi amintesc bine de Hagi. Exceptându-l pe Ianis, ai mai auzit și despre alți jucători români înainte de a veni la Dinamo? Da, desigur. În mod evident, tatăl lui Hagi, unul dintre cei mai mari jucători din istorie, Popescu (n.r. Mihai) de la FCSB a jucat în Scoția. Când vezi jucătorii de aici recunoști numele, unii dintre ei au jucat în țări mari, la cluburi importante. Ca fotbalist știi jucătorii, deci sunt mândru că am ajuns aici și că reușesc să cunosc mai mulți fotbaliști, nivelul lor și cum sunt ei. Sunt entuziasmat să îi provoc. Ai jucat primul tău derby românesc, cum a fost experiența ta din teren? A fost special, am spus deja asta, a fost cea mai frumoasă noapte din cariera mea de până acum, nu ar fi putut fi mai bună, sunt extrem de fericit pentru toți cei implicați, coechipierii mei, antrenorii, staff-ul de la Dinamo și în special fanii. Faptul că am reușit să le oferim acea noapte și faptul că am fost o mare parte din asta e un lucru extrem de special pentru mine și e ceva ce va rămâne alături de mine pentru totdeauna. Ce ai gândit despre atmosferă? Ai simțit ceva similar în Scoția? Nu, pentru că în mod normal joci la echipele care au o bază de fani, acum joc pentru o echipă care are o astfel de bază de fani. În mod normal am jucat împotriva unor astfel de echipe, dar acum joc la una, ceea ce este extrem de special și să vezi că sunt mereu acolo, că mereu călătoresc alături de echipă și că un număr mare va sprijini mereu echipa cu dragoste. Ai avut timp pe teren să vezi coregrafia pregătită de ei la derby? Încerci să te concentrezi pe meci, dar nu te poți abține să nu te uiți puțin și să nu te bucuri. Sunt genul căruia îi place să facă asta, nu îmi place să fiu prea serios. Îmi amintesc că m-am uitat și am gândit: „Wow, e incredibil!” și apoi din primele secunde au fost de partea noastră, ne-au dat putere și ne-au încurajat. Chiar și când eram conduși cu 1-0, ne-au ridicat și mai mult, am știut apoi că suntem pregătiți pentru acel meci și că vom câștiga.

Ai înscris multe hat-trick-uri în carieră? A fost primul. Am fost aproape înainte, dar dacă aș fi putut alege orice meci în care să fac asta, aș fi ales fix acel meci. Așa cum am zis, sunt extrem de mândru că am reușit un hat-trick și în special într-un derby. Știai când a fost înscris ultimul hat-trick într-un derby al României pentru Dinamo? Mi s-a spus că în 1952. 1951. 1951, da. Mai bătrân decât tatăl meu acest record. Nici el nu știa această informație, deci trebuie să îi spun. Sunt extrem de fericit și mândru de asta. Fiindcă hat-trick-ul tău a adus o victorie așteptată timp de aproape 5 ani pentru Dinamo... Doar să vorbesc despre asta îmi face pielea de gâină, să mă gândesc la asta... m-am uitat probabil de o mie de ori. Dar trebuie să folosesc acest lucru pentru a face mai multe și pentru a continua să progresez și să mai am astfel de momente, pentru că sunt extrem de speciale. Cum am spus, o așteptare de cinci ani este prea lungă pentru Dinamo și o să spun din nou, nu vor mai trece cinci ani până câștigăm din nou. Trebuie să continuăm să câștigăm aceste meciuri și să demonstrăm că suntem suficient de buni.

Există ceva din fotbalul scoțian pe care ți-ar plăcea să îl aduci în vestiarul lui Dinamo? Avem un lot experimentat, pot doar să mă aduc pe mine și poate dacă reușesc să ajut oamenii cu anumite lucruri o voi face, dar am nevoie de ei să mă ajute pe mine. Asta înseamnă o echipă. Avem mulți jucători cu experiență și buni, foarte foarte talentați. Avem jucători cu experiențele lui Eddy (n.r. Gnahore), Chambos (n.r. Kyriakou), Georgi Milanov, Stipe Perica, iar apoi avem jucătorii tineri precum Musi, Cătă (n.r. Cîrjan), Raul (n.r. Opruț), Raul e mai în vârstă, ar trebui să fie în cealaltă categorie, dar jucătorii tineri pot aduce plusuri, sunt cu toții extrem de talentați. E despre a fi o echipă și asta începem să facem, să ne cunoaștem. Poate oamenii credeau că nu am câștigat până atunci, dar avem un lot nou și am fost aproape, adică am jucat bine, dar acum trebuie să folosim asta pentru a progresa, a ne închega ca echipă și să ne apropiem. Simt că avem asta în vestiar, băieții și staff-ul sunt incredibili, trebuie să folosim asta și asta vom face. Ce ți-ar plăcea să spună fanii Dinamo despre tine la finalul sezonului? Că am dat totul, că am jucat pentru șansa mea, pentru echipă, mi-ar plăcea să își aducă aminte de mine. Vreau să fie mândri de munca pe care am depus-o pe teren și să aibă multe amintiri frumoase cu mine și cu echipa. Echipa e cea mai importantă și vreau ca fanii Dinamo la finalul sezonului să fie mândri de echipă. A existat vreun antrenor, coechipier sau moment care ți-a schimbat complet modul în care privești fotbalul? Probabil momentele grele de la echipele de top când nu ești unul dintre jucătorii de top, sau unul dintre titulari și am realizat că trebuie să fii un jucător de echipă, trebuie să fii la fel de bun pe bancă cum ești pe teren. Cu toții avem același obiectiv, aceeași țintă și eu am fost rezervă într-o echipă care a câștigat campionatul, am avut un rol mai mic venind de pe bancă, decât dacă eram titular. Simt că am înțeles mult din asta, cum să fiu un coechipier mai bun, și să muncesc cât de mult pot pentru a deveni un titular și cred că atunci a fost momentul în care am realizat că trebuie să fii bun în acea situație ca să te poți bucura de momentul când devii titular, trebuie să fii pregătit. Care este cel mai puternic sau semnificativ sfat pe care l-ai primit vreodată în vestiar? Niciodată să nu fii prea pozitiv sau prea negativ. Mereu vor veni vremuri grele și este vorba de cum treci peste ele și mereu trebuie să fii împreună și asta este un lucru în care am crezut mereu. Dacă ai prietenii aproape de tine, mereu va fi mai bine, mereu vei fi ok. A fost vreun moment în cariera ta în care ai simțit cu adevărat că fotbalul este mai mult decât un simplu sport? Probabil că din momentul în care ajungi la echipa principală, e mai mult decât... e totul. Familia ta devine parte din asta, prietenii la fel, toată lumea este interesată de cariera ta, toată lumea vrea să te vadă fericit, să vadă că te descurci bine. Și apoi, evident, este sursa ta de trai, trebuie să pui la dispoziție… Unii oameni nu văd munca din spate, nu contează ce spune lumea, dar este muncă, muncă grea, nu doar un stil de viață grozav, momente frumoase. Sunt și momente dificile care se transformă în momente frumoase și de asta am spus că nu poți fi la extreme, trebuie să fii pozitiv. Când lucrurile devin dificile, ce te motivează să mergi mai departe? Cum reușești să rămâi concentrat și motivat? Familia probabil, familia și coechipierii și motivația că lucrurile vor fi mai bune. Dacă ai întotdeauna familia alături de tine, când ei te susțin, simți că poți face orice. Familia este cea mai importantă, este totul. Familia este acasă și acasă este familia. A existat un jucător pe care îl admirai în copilărie, cineva pe care îl considerai un model sau idol? Da, sunt mulți jucători, fiind stângaci eram îndrăgostit de cei care erau stângaci, extremele, Arjen Robben, jucători de genul. Țin minte că voiam să fiu ca el, evident el a fost incredibil de bun, dar îmi amintesc cum mă uitam la el și mă gândeam wow, așa joc și eu, și eu sunt stângaci. Dar sunt mulți pe care îi admiram, oameni de care eram apropiat când eram mic, îi vedeam și pe ei și mă gândeam wow, vreau să fiu un jucător la nivelul unei echipe mari, vreau să fiu un jucător mare, să joc în fața fanilor. E greu să numesc acum unul sau doi, au fost mai mulți. În afara fotbalului, există vreun vis sau obiectiv la care încă ții? Doar să îmi ajut familia, să îmi cresc fetița așa cum trebuie, vreau să fiu capabil să îi ofer familiei mele cât de mult pot și să îi fac mândrii. Să fac mândră pe toată lumea care a investit timp și efort în mine, să le creez moemnte frumoase, acesta este obiectivul în viață. Și să îmi pot întreține fetița mea frumoasă și familia, ea este cel mai bun lucru din viața mea. Acesta este obiectivul meu.

Interviu cu unul dintre cele mai reușite transferuri făcute de Dinamo în ultimii ani, autor al unui hat-trick istoric

Danny Armstrong, scoțianul care a devenit erou în derby-ul României: „Cea mai frumoasă noapte din cariera mea”

ANALIZĂ

A fost o etapă în care nu s-a înregistrat nicio remiză și am avut patru victorii cu 1-0, două dintre ele ale echipelor care ocupă primele două poziții în clasamentul Superligii. Cu a opta victorie consecutivă, CFR Cluj a urcat pe loc de play-off, îngreunând astfel situația campioanei en-titre, care a pierdut în Bănie.

https://www.facebook.com/lpf.ro/posts/pfbid0YJMU6DksA91e5d4rV97Gy3tbUP1BhwSb36q9vEYx6L37SExQGYMMiWw28dU4ZZDul

Să vedem, așadar, cu ce rămânem după etapa cu numărul 27 din Superliga.

<h2>Golul lui Assad</h2> După remiza din Cupă, scor 2-2, Craiova și FCSB s-au întâlnit duminică, tot pe „Ion Oblemenco”. Ambele formații au avut absențe considerabile în lot, în cazul gazdelor, chiar cei mai buni marcatori fiind indisponibili, Baiaram (suspendat) și Nsimba (accidentat), dar nici FCSB nu a putut conta pe Florin Tănase, care a ieșit accidentat în Cupă. Însă, așa cum s-a întâmplat și cu Dinamo, cel care a avut „ultimul cuvânt” pentru olteni a fost Assad Al Hamlawi, care s-a reîntâlnit cu golurile după o perioadă fără reușite. Atacantul palestinian a înscris cu o execuție superbă, plecată de la un Mora aflat în formă de zile mari, iar Craiova a reușit să câștige în fața campioanei en-titre în campionat pentru prima dată după cinci meciuri fără victorie.

https://www.youtube.com/watch?v=a9aLA8VPjXc

<h2>Opruț i-a asigurat lui Dinamo calificarea în play-off</h2> Craiova a reușit să-și asigure în etapa trecută calificarea matematică în play-off, chiar după remiza cu Dinamo, iar acum a venit rândul „câinilor” să-și asigure locul. Formația lui Zeljko Kopic a reușit să se impună cu 1-0 în ultimul meci al etapei, pe teren propriu cu Unirea Slobozia. Singurul marcator al meciului a fost Raul Opruț, care își confirmă forma extrem de bună, cu cel de-al patrulea gol marcat în mai puțin de o lună.

https://www.youtube.com/watch?v=JfXqNdUuooo&t=256s

<h2>CFR merge ceas spre play-off</h2> Echipa lui Daniel Pancu a bifat a opta victorie consecutivă după ce s-a impus cu 1-0 pe terenul lui Hermannstadt. Sibienii au avut șansa de a deschide scorul, dar Florescu a ratat penalty în prima repriză, iar în a doua parte Biliboc nu a iertat, aducând astfel o victorie extrem de importantă echipei sale, care a făcut un salt până pe poziția a cincea în clasament, crescându-și exponențial șansele de calificare.

<h2>Victorie cu controversă pentru Petrolul cu Argeș</h2> Bettaieb a deschis scorul la Ploiești, marcând pentru al doilea meci consecutiv pentru Argeș. Gazdele au reușit însă să întoarcă rezultatul prin Hanca, cel care a egalat în minutul 65, iar Andres Dumitrescu a adus victoria, la capătul unui meci controversat, marcat de o eroare de arbitraj. Cu trei minute înainte de golul care a decis meciul, Argeșul reușise să înscrie, însă reușita a fost anulată în mod eronat, după cum a confirmat Comisia Centrală a Arbitrilor, într-un comunicat postat la scurt timp după încheierea meciului. Înfrângerea suferită de argeșeni le periclitează serios șansele la play-off, având un avans de doar un punct față de Botoșani, care a pierdut cu 1-2 la Arad.

<h2>Înfrângere pentru Rapid la Ovidiu </h2>Se știe deja că în această perioadă stadionul din Ovidiu este unul greu de cucerit, asta și din cauza vântului puternic din acea zonă. Craiova nu a reușit să treacă de formația lui Ianis Zicu, Dinamo a avut apoi dificultăți, însă a reușit să obțină victoria aproape de finalul meciului, iar acum constănțenii au mai făcut o victimă, pe Rapid. Ișfan a deschis scorul cu o super execuție, dar oaspeții au reușit să restabilească egalitatea prin Borza. Farul însă a trecut în avantaj, prin golul marcat din penalty de Alibec, cel care a ajuns la trei reușite și un assist de la revenirea „acasă”, iar apoi Vînă a închis tabela. Rapid rămâne pe poziția a treia în clasament, având un avans de patru puncte față de următoarea clasată, U Cluj, dar a ajuns la două meciuri la rând fără victorie, iar în următoarea etapă o primește pe Dinamo pe teren propriu.

Dinamo și-a asigurat calificarea în play-off după victoria din această etapă cu Unirea Slobozia, în timp ce am aflat deja cinci dintre cele zece echipe care vor evolua în play-out. Lupta pentru ultimele locuri de play-off rămâne deschisă și încinsă.

Cu ce rămânem după etapa a 27-a din Superliga

Levente Balint

La mai bine de 45 de minute după încheierea meciului cu FC Botoșani, Valentin Costache a ieșit din sala de conferințe. Un angajat al clubului l-a rugat să iasă în parcare, acolo unde un grup de copii îi striga numele. Cei mici au stat afară pe o temperatură al cărui ”real feel” a fost undeva sub zero grade. A fost finalul unei zile memorabile pentru Costache, cel care a fost celebrat la despărțirea de echipă și de peluza alb-roșie pentru tot ce a făcut sub culorile utiste. Să ajungi în sufletul publicului arădean este foarte complicat. Microbiștii arădeni sunt buni cunoscători de fotbal, dar și extrem de exigenți. Trăiesc din ADN-ul moștenit de la Petschovsky și Domide și luptă pentru supremația regională cu Poli Timișoara.

Un 11 metri, ca în filme Logica fotbalului și a transferurilor ar fi spus că a-l folosi pe Valentin Costache în duelul de duminică este o greșeală. Jucătorul de 27 de ani urma să plece la armenii de la Noah, un meci aspru ca și cel cu Botoșaniul crescând riscul unei nefericite accidentări. Însă, deși următorul club a insistat să nu evolueze, Costache, dar și Mihalcea, au decis să intre teren: ”Le-am zis că nu pot să fac asta, sunt un jucător profesionist. UTA mi-a dat tot și eu trebuie să dau tot și să termin cu capul sus! La penalty am avut puține emoții, dar nu m-am gândit niciodată că o să ratez. Am simțit că așa trebuie să se termine, cu ajutorul lui Dumnezeu. Știam că se va termina așa, nu avea cum altfel!”, a spus Costache, înclăcrimat, după joc. Costache a adus, reamintim, victoria cu 2-1 cu Botoșaniul, cu un 11 metri transformat pe final. Mijlocașul și-a scos apoi tricoul, aducând un omagiu tribunei. Ca-n filme…

Bucuria de după golul de 2-1 cu FC Botoșani

Meritul lui Mihalcea Cu cele nouă goluri marcate în acest campionat, Vali Costache trece practic prin cele mai bun sezon personal la nivel de seniori. Se poate spune că 2025/2026 este stagiunea confirmării capacităților sale, după ce la CFR Cluj Cluj sau Rapid București a oferit sub ceea ce toți se așteptau.La Arad, a venit în 2024/2025, dar cel care a știut să scoată cel mai mult din valoarea sa este Adrian Mihalcea. Tehnicianul s-a arătat modest la final, când l-am întrebat de contribuția sa la cifrele lui Costache: ”Ce am făcut eu și cumva poate l-am transformat pe Costache, a fost să-i vorbesc și să îi explic niște lucruri. Are calitate, niște momente foarte bune, dar, în același timp, și cade imediat mental dacă se întâmplă ceva. Nu știu, o ratare, ceva. Când au apărut astfel de situații l-am rugat și l-am tocat la cap să uite, căci va veni o următoare ocazie. Dacă e și meritul meu nici nu mă interesează, mă interesează ca UTA să reușească o performanță așteptată de toată lumea”, a spus Mihalcea. Realizările din 2025/2026 Vali Costache pleacă din Superliga de pe locul 5 în clasamentul goleadorilor. Nouă goluri a reușit în tricoul alb-roșu în acest campionat, cinci dintre reușite venind de la punctul cu var. A fost titular în toate cele 27 de partide ale campionatul actual, iar media notelor sale este de 6,96. Este interesant și aportul său defensiv, cu 35 de respingeri fiind pe locul 6 în clasamentul echipei la acest capitol. 45 de pase cheie a distribuit, subliniind și contribuția sa la jocul ofensiv al UTA-ei. ”V-am zis mereu, Aradul e special și e magic așa, prin fotbal”, le-a spus Costache ziariștilor la finalul meciului. Magică a fost și despărțirea de ”Bătrâna Doamnă”, cu lacrimi și multă emoție. Și cu promisiunea că într-o zi va reveni la UTA.

Vali Costache a plecat de la UTA după ce a furnizat cel mai bun sezon din cariera sa

Și căpitanii plâng

Andu Kedei

DIN - SLO (match, Superliga 25/26, regular)

Sezonul regular se apropie cu pași repezi de final, iar ultimele patru etape au devenit un adevărat test de rezistență pentru echipele care încă își joacă obiectivele. În București, Dinamo întâmpina Unirea Slobozia într-un moment în care presiunea și ambiția sunt la ordinea zilei în Superliga. „Câinii” lui Kopic, aflați pe locul trei și la patru distanță de prima poziție, priveau acest meci ca pe o oportunitate ideală de a continua sprintul spre vârful clasamentului. Forma bună, atmosfera din vestiar și un parcurs solid în ultimele runde alimentau speranțele unui final de sezon regular în forță, în care fiecare punct putea cântări decisiv în lupta pentru supremație. În tabăra oaspeților, lucrurile erau mult mai complicate. Unirea Slobozia venea în Capitală cu doar 24 de puncte și cu povara locului 14, poziție care duce direct la baraj. Echipa trăia cu sentimentul că timpul nu îi mai e demult un aliat, iar orice rezultat negativ putea transforma ultimele etape într-un chin care părea foarte ușor de evitat în urmă doar câteva luni. Slobozia nu își mai permitea pași greșiți, iar o victorie pe terenul lui Dinamo ar fi însemnat nu doar oxigen în clasament, ci și un impuls moral uriaș pentru un final de sezon care se anunța dramatic. Dinamo putea să confirme statutul de pretendent la primul loc și să își consolideze poziția într-un top extrem de strâns, mai ales după ce Universitatea Craiova câștigase deja, iar Rapidul călcase greșit pe parcursul etapei. Doar că, ultimul meci al etapei însemna și o întâlnire cu istoria pentru Dinamo, pentru că Claudiu Niculescu, fostul golgheter al câinilor roșii a început o nouă aventură pe banca unei echipe din Superliga, iar “Lunetistul” își dorea cu ardoare să redreseze cât mai repede echipa și să o readucă pe linia de plutire. Iar mâna unui nou antrenor s-a văzut rapid la Unirea Slobozia, care a pierdut din pofta ofensivă, dar a început să arate ca o echipă mai organizată în defensivă, un detaliu care avea să le pună probleme dinamoviștilor. Câinii roșii au avut o posesie de 75% pe parcursul primei reprize, dar Unirea Slobozia nu s-a pierdut cu firea, chiar dacă în prima parte și-a pierdut cel mai tehnic jucător, atunci când Papeau s-a accidentat stupid, la marginea terenului, încercând să recupereze o minge. Câinii roșii au căutat rapid să treacă în avantaj, dar au început prin a-l testa pe Rusu cu șuturi de la depărtare. Armstrong (6) a șutat puternic, de la mare distanță, dar portarul oaspeților a reușit să îndepărteze pericolul, chiar dacă inițial a respins ciudat. O ocazie importantă a avut și Musi (17) după trecerea primului sfert de oră. Mijlocașul transferat de la FCSB a ajuns în poziție foarte bună în interiorul careului, a șutat violent, dar mingea a trecut pe lângă poartă. A urmat Soro (22) la rând, care a încercat să își regleze tirul, dar șutul plasat al mijlocașului a trecut foarte puțin deasupra vinclului porții apărate de Rusu. Unirea a prins curaj în ofensivă doar în finalul reprizei, când Bărbuț (40) a sprintat decis peste 60 de metri și a șutat în forță după ce a reușit să pătrundă în careu, dar Roșca a reușit să respingă. Dacă Dinamo speră să își rezolve probleme din ofensivă după ce au reușit să îl înregimenteze pe George Pușcas, care a semnat cu Dinamo cu doar câteva ore înainte de meci, Unirea Slobozia i-a mai dat o șansă lui Nicolae Carnat, un jucător care se anunța ca o mare speranță în urmă cu câțiva ani. A fost chiar jucătorul care i-a luat locul lui Papeau în finalul reprizei și în care Niculescu și-a pus speranțele pentru partea a doua a meciului. Toată organizarea Sloboziei din primele 45 de minute s-a năruit imediat după reluare, când Dinamo s-a năpustit în ofensivă și a ratat pe bandă rulant. Opruț (53) a trimis o torpilă în transversală din afara careului, Mihai a urmărit și a retrimis cu capul, dar Dinu a scos un gol ca și făcut. Tot Cristi Mihai a fost aproape de deschiderea scorului, câteva minute mai târziu, când Armstrong a centrat din corner, iar dinamovistul a trimis spre poartă din marginea careului mic, dar Rusu a avut o intervenție de zile mari. Nici Karamoko nu l-a putut învinge pe portarul oaspeților, care a respins din nou incredibil atunci când atacantul a reluat cu capul, foarte bine, o nouă centrare din corner a lui Armstrong. Asaltul lui Dinamo s-a potolit brusc, pentru că Unirea a fost la un pas să deschidă scorul, după o mare greșeală a lui Roșca și Boateng. Fundașul câinilor a degajat direct în piciorul lui Carnat, care a șutat de la mare distanță spre poarta goală, dar mingea s-a oprit în bară. Câinii roșii s-au adunat rapid și l-au trimis la înaintare pe același Opruț (71), care a făcut din Slobozia o victimă preferată. Fundașul a reușit să înscrie din nou și să deschidă scorul, după ce a reluat spectaculos, din plonjon, cu capul, o minge centrată din banda dreaptă de Armstrong. A fost suficient pentru ca Dinamo să-și adjudece toate cele trei puncte până la final, gazdele ratând desprinderea în finalul unui meci în care Unirea Slobozia nu a mai avut forța să revină.

Dinamo a învins greu Slobozia pe teren propriu și rămână la un singur punct distanță de Universitatea Craiova.

Dinamo - Unirea Slobozia 1-0 | În coasta liderului

Andreea Cio

Golgheterul lui <a href="https://www.superliga.ro/cluburi/fc-botosani">FC Botoșani</a> are 28 de ani și o figură de
puștan. Îți transmite liniște atunci când îl ai față și îți vine
dificil să crezi că în spatele calmului a stat atât de mult luptă cu corpul său
și cu teama că nu va mai fi fotbalul ca înainte de accidentare. Ce e și mai
interesant e că, deși momentele de care povestește Sebastian Mailat sunt grele,
nu pare nicio secundă că le lasă să îl definească. Cariera lui e mult mai mult
de atât. E despre disciplină, despre seriozitate și, mai ales, despre
libertate. 
Te invităm să-l cunoști pe Sebastian și să-i asculți
povestea din spatele celor <a href="https://www.superliga.ro/jucatori/mailat-arpad-sebastian-c78372d7">8 goluri marcate</a> în acest sezon.

Eram curioasă dacă îți zice cineva Arpad. Mai glumesc colegii, da. Am moștenit numele de la tata. Cum a fost copilăria pe Bega? E foarte frumos orașul în care te-ai născut. Da, într-adevăr, este foarte frumos. Copilărie frumoasă, dar în mare parte cu mingea la picior. Dacă ți-aș oferi 90 de minute acolo, un meci în copilărie, în Timișoara, ce ai face? M-aș bucura. Din plin m-aș bucura. Ce-ți plăcea să faci cel mai mult acolo? Băteam mingea. N-aveam alte activități decât să joc fotbal. Stăteam aproape de stadionul Dan Păltinișanu și era frumos. Îmi era la îndemână totul. Am citit că ai câștigat trofeul de cel mai tehnic jucător, la vârsta de 12 ani, la nivel național. Corect? La un campionat organizat de Hagi. Cum a fost momentul acela? A fost un moment plăcut. Nu înțelegeam foarte mult ce se întâmpla, dar conta că eram cel mai tehnic jucător. Știam că era o competiție importantă. Într-adevăr, aveam și echipă bună. Ca cine voiai să joci când erai mic? Aveai un idol? Cristiano Ronaldo.

<h2 style="text-align:center;">Apoi a venit
acea accidentare, credeam că s-a terminat totul.</h2>

Primul meci în prima ligă și ai dat și primul gol pe 26 mai 2016. Ne povestești un pic momentul? A fost un meci contra celor de la Iași. Aveau nevoie de victorie. La noi debutaseră atunci mai mulți jucători, mai mulți tineri jucători. Sorescu, Haruț, dacă nu mă înșel, și eu. Prima atingere, mi-a pasat Marius Croitoru și gol. Pe urmă, mi-a devenit antrenor. Și îți amintești vreun sfat pe care ți l-a dat Croitoru de-a lungul perioadei în care ți-a fost antrenor? Îmi cerea să fiu degajat. Am învățat multe, pot spune, de la el. Ai jucat în Champions League, ai jucat în Europa. Poți să ne spui totuși care e cel mai frumos moment din cariera ta până acum? Un moment în care te simți mândru de tine? Am multe. Multe momente. Cred că cel mai important moment pentru mine a fost transferul în Coreea. Așteptam de multă vreme să se întâmple. Avusesem un sezon bun cu un an în urmă. Apoi a venit acea accidentare, credeam că s-a terminat totul. Mă rugam să merg, nu să joc fotbal. Apoi am revenit, am revenit cu goluri din nou și m-am bucurat foarte mult când am primit oferta. Dar cum a fost momentul revenirii? Prima oară când ai intrat pe teren după o perioadă în care ai stat departe de gazon? Am fost, pot spune, ca și un copil când îi dai o jucărie nouă. Eram în extaz, eram fericit, voiam să fac foarte multe lucruri, nu știam de unde să încep. Dar în momentul debutului a început să-mi fie frică. Mi-era frică să nu recidiveze acea accidentare. Pe parcurs am văzut că e tot mai bine și am început să scap și de acea teamă.

Cât ai stat atunci pe bară? După 10 luni am jucat. Am avut ruptură de ligamente încrucișate, menisc și puțin din cartilaj. Știu că este o accidentare foarte grea și la fel și recuperarea cu foarte multe dureri. Ce-ți spuneai în momentele acelea în care de-abia mergeai? Da, recuperarea mea nu a decurs foarte bine. Am avut unele probleme. Cum am spus, mă rugam să merg, nu să joc fotbal. Ce pot spune mai mult? A fost foarte greu. Cine ți-a fost atunci aproape? Soția, familia. Ai avut momente în care te-ai gândit că poate chiar nu te mai poți întoarce la fotbal? Da. Eu în primele două luni nu am putut călca pe picior. Mușchiul era foarte atrofiat. Neavând o musculatură foarte dezvoltată, era foarte vizibil totul. Cred că în prima, a doua săptămână, mi se părea totul foarte greu. Enorm de greu. Și apoi, în Coreea de Sud a fost eliberarea? Eliberarea a venit mai devreme. Eliberarea a fost când am marcat primul gol, contra Craiovei. Atunci am simțit că îmi revin și sunt tot mai bine. În Coreea a fost un bonus pentru mine. Cum a fost perioada de acolo? O perioadă frumoasă. Foarte frumoasă. În momentul respectiv nu apreciam atâta de mult. Dar mereu e așa. Când ești într-un loc departe de cei dragi, eram doar eu cu soția, nu-ți dai seama unde ești. Și apoi realizezi și stai și te gândești și-ți dai seama cât de bine era. Te-a maturizat perioada aceea? Da. Pot spune că m-a maturizat. Începusem deja să fiu mult mai... serios am fost mereu, dar să fiu mult mai conștient de ceea ce am nevoie să pot ajunge unde mi-am propus. Și la ce te-ai gândit că ai nevoie ca să ajungi unde ți-ai propus? În primul rând, contează enorm alimentația, contează foarte mult să ai o constanță în ceea ce faci, sala de forță, prevenția. Sunt toate ca într-o bulă și trebuie să jonglez cu ele. Ai apucat să înveți și limba? Nu. E foarte grea.

Golgheterul Sebastian Mailat: „Știam că voi reveni cu goluri la Botoșani.”

Mailat, Arpad Sebastian

Poți zice că acum la Botoșani simți că ți-ai oferit o nouă șansă? Nu știu dacă pot numi nouă șansă. Știam, eram foarte conștient că dacă mă voi întoarce la Botoșani după perioada Sepsi, voi reveni bine în Superligă. Știam că voi reveni cu goluri. Pentru că Botoșani e un loc special. E acasă pentru mine. Toată lumea mă iubește, mă apreciază, mă înțelege și mi se oferă foarte multă încredere. Poate mai degrabă decât o nouă șansă. Poate că te-ai reașezat în poziția lui Sebastian Mailat din România. Exact. Cum te simți în acest sezon când ești un om de bază pentru echipă? Mă simt bine. Mă simt împlinit. Simt că ceea ce fac nu e în zadar. Am ajutat echipa. Ce-ți place cel mai mult la tine, cel de pe teren? Sunt foarte sufletist. Îmi doresc de fiecare dată să câștig și consider că sunt foarte atent la joc și știu ca în fiecare ocazie să fiu decisiv.

Spuneai într-un interviu despre tine că te caracterizează munca, seriozitatea și constanța. Simți că fotbalul te va recompensa pentru aceste lucruri de acum înainte? Da, cu siguranță. Cu siguranță. Toată lumea mă întreabă de acel secret. Nu e un secret. Dacă ești constant și disciplinat, rezultatele vor veni. Ai mai vorbit tot așa în interviuri și despre alegerile greșite din cariera ta. Vreau doar să te întreb de ele dacă te-ai împăcat cu ele și le-ai acceptat și apoi să le lăsăm la o parte și să îmi spui totuși o decizie bună din cariera ta, care simți că a fost o decizie corectă. Da, am acceptat. Am acceptat totul după o perioadă foarte scurtă. Știam exact ce trebuie să fac după acele dezamăgiri, pot spune, nu știu dacă e mult. Decizie corectă clar a fost Botoșani. Pot spune și la Voluntari m-am simțit bine. Plecarea în Coreea. Întorcându-ne la Botoșani, ce mesaj transmite echipa ta? Vorbeai despre condițiile de la echipă, de la stadion și faptul că alte echipe din Superliga au poate alt avantaj financiar, logistic. Pe noi ne caracterizează dorința, acea foame de a câștiga. În momentul când intrăm pe teren uităm și de vestiar, uităm de salariile poate mai mici față de adversari. Noi când intrăm pe teren suntem o echipă, uităm de toate grijile de afara terenului și ne concentrăm 90 - 95 de minute să dăm totul și să câștigăm. Dar pentru un fotbalist ce înseamnă ideea că el oferă tot efortul lui pentru fotbal și știe că ar putea să aibă niște condiții mai bune? E un sentiment de frustrare, pentru că noi când mergem în deplasare ne simțim mai bine decât acasă și asta spune multe, dar suntem o echipă matură să înțelegem anumite chestii nu ține de noi, noi nu avem nicio vină, astea sunt condițiile. Până la urmă noi am ales să fim aici și trebuie să mergem în continuare. Lăsând la o parte condițiile, cum se simte în echipă faptul că sunteți probabil în cel mai bun sezon din istoria lui Botoșani? Se simte o relaxare, pot spune. Pentru că am plecat cu gândul să evităm retrogradarea, ăsta era obiectivul pe început de sezon.

<h2 style="text-align:center;">Ce ne-a spus Leo Grozavu cel mai des sezonul ăsta:&nbsp;„Pas în
față”.</h2>

Ai simțit că până acum sezonul ăsta a fost un moment ca un declic? Când v-ați dat seama că se poate mult mai mult decât ne-am propus la început? Am simțit acest lucru din primul meci, din meciul cu Farul, apoi știam că aveam etapă foarte grea la Dinamo. Am arătat bine cu Farul fiind prima etapă, mereu e mai greu prima etapă. A doua am arătat că suntem o echipă puternică și ne putem bate cu orice echipă, fie ea e mare sau mai mică. Ce v-a spus domnul antrenor Leo Grozavu cel mai des sezonul ăsta până acum? Pas în față. Cel mai important om din vestiar și nu mă refer la joc, mă refer la energie. Cine este cel care ține energia sus? Avem un grup al nostru, cum se spune, un grup. Nucleul. Sunt eu, Mitrov, Enriko Papa, Miron și Cîmpanu. Dar cu energia pozitivă mereu e Cîmpanu. Ce ai vrea să se spună despre FC Botoșani la final de sezon? Că au meritat să fie acolo unde sunt. Iar despre tine? Același lucru. Și că a fost convocat și la echipa națională, nu? Să vedem. Tu simți că te-ai bucurat de fotbal de la începutul carierei sau e o diferență de mentalitate pe care ai avut-o atunci și acum? De fotbal m-am bucurat mereu pentru că am iubit acest sport de mic. Nu a fost niciun moment să nu mă bucur de fotbal. Mereu m-am simțit liber pe teren, abia aștept să plec la antrenament, plec ultimul pentru că mă bucură, mă liniștește când sunt vestiar, când sunt pe teren. Și când nu ești pe teren, cum ești? În afară de fotbal, ce faci? Nu fac nimic special. Ies la restaurante, cafele. Ies cu grupul, cu soția. Îmi petrec timpul. Sunt foarte liniștit. Grupul fiind același grup din vestiar? Da. Vezi cât contează să fiți prieteni și în afara terenului? Contează enorm. Contează pentru că nu se creează frustrări, nu suntem supărați dacă unul joacă, unul nu. Cum se întâmplă la orice club și e inevitabil acest lucru. Noi suntem... toată echipa, până la urmă suntem la fel. Nu e un jucător mult mai bun și unul mai slab. Cine îl locuiește pe cel care e intră titular, îl locuiește și nu se simte niciun fel de diferență. Poate asta să fie arma secretă a Botoșaniului? Clar. Contează foarte mult chestia asta. Pentru că e important să ai bancă, e important să ai un prim 11 de bază, pot spune. Sebastian spune că nu a fost vreun moment în care să nu se bucure de fotbal. Să ne amintim aceste cuvinte la următorul gol, când pe figura de puștan va apărea din nou zâmbetul. Și, dacă ai urmărit povestea lui până la final, vei ști că-l merită din plin.

Cum te duce fotbalul de la momente în care crezi că s-a terminat totul la împlinire.

Sebastian Mailat: „Mă rugam să merg, nu să joc fotbal”

Dinamo București (team)

După episoadele în care fotbaliștii străini de la Craiova și Rapid au încercat gustări românești, am decis să mergem la Săftica, acolo unde Alberto Soro și Devis Epassy au acceptat aceeași provocare. Ce note au dat gustărilor pe care le-au încercat, ce au „păstrat pentru mai târziu” și ce i-a „speriat” puteți vedea în cel mai recent episod.

Al treilea episod al seriei în care jucătorii străini din Superliga României încearcă gustări românești este aici.

Fotbaliștii străini de la Dinamo încearcă gustări românești

„Sentimentul de a fi campion e unic”, ne-a spus mijlocașul de 23 de ani, care a câștigat titlul în Superliga alături de Farul, echipa la care a crescut. Ajuns în Giulești în 2024, Grameni a luat cu el învățăturile lui Gică Hagi, care i-a inoculat mentalitatea că „nimeni nu e imbatabil”, completată apoi de exemplul lui Kobe Bryant, al doilea nume mare care îl inspiră. ”Înarmat” astfel, fostul internațional de tineret este pregătit să contribuie la un nou titlu pentru Rapid, primul după mai mult de două decenii. Pentru că, așa cum deja știe, „sentimentul de a fi campion e unic”. Ce simți că ți-a oferit fotbalul? Foarte multe lucruri. Cred că, în primul rând, fotbalul mi-a oferit disciplina și maturitatea la o vârstă destul de fragedă. Pentru că, în comparație cu alte cunoștințe de-ale mele, care au aceeași vârstă ca și mine, se vede că eu am o rutină, am un program foarte bine stabilit. Sunt mult mai disciplinat, mai responsabil decât ei și eu zic că, în primul rând, sportul de performanță asta ne oferă. Disciplina, puterea de muncă și chestii de genul. Maturizarea rapidă. Simți că maturizarea asta rapidă vine și cu o sacrificare a copilăriei, a timpului liber? Eu zic că nu neapărat. Pentru că, făcând ceea ce ne place, noi ne găsim bucuriile și fericirea în fotbal. Adică am o grămadă de momente foarte frumoase alături de colegi la antrenament sau când mai ieșim în oraș să mâncăm o cină împreună sau chestii de genul. Lucruri foarte frumoase, care mă fac să uit că poate n-am ajuns la unele evenimente importante din familie sau chestii de genul. Chiar nu contează acest lucru. Cât de mult contează prietenia între colegii de echipă? Eu zic că e cel mai important lucru să fim prieteni între noi, să ne înțelegem foarte bine. Cred că cel mai mult timp pe zi eu îl petrec alături de colegii mei. Familia mea e la Constanța și cred că cel mai mult petrec timpul alături de colegi, în cantonamente. Adică totul se învârte așa, în cercul ăsta al nostru, la echipă. Și eu zic că cel mai important e să ne înțelegem noi bine, ca după, când avem o greutate, putem să ne sacrificăm unul pentru altul și să tragem unul pentru altul. Ai un coleg anume din echipă cu care simți că te-ai apropiat cel mai mult? Nu cred că pot să spun asta, pentru că sunt tipul de persoană care se înțelege foarte bine cu toată lumea din vestiar. Sincer, vă spun, zic și alți prieteni de-ai mei, care nu sunt de la fotbal, că eu chiar ies în oraș sau chiar mă înțeleg foarte bine și glumesc cu toată lumea din echipă. Adică nu am pe nimeni care să îmi displacă sau ceva. Asta poate pentru că și tu ai o fire prietenoasă, ești foarte sociabil? Da, îmi place să fiu așa și îmi place să îmi ajut colegii, dacă pot, cu orice am eu disponibil, cu orice au ei nevoie, dacă pot oferi ajutor, îmi place să o fac. Și să-i întreb cum le-a fost ziua, cum le-au fost zilele libere sau dacă pot să-i ajut cu ceva, dacă au nevoie de ceva prin București, nu deranjează pe nimeni și cred că îi ajută și pe ei. Și zilele tale libere cum ți-au fost? Frumoase, mie îmi place să mă odihnesc, în primul rând, în zilele libere, iar după aceea să petrec și eu timp cu familia, pentru că dacă prind câteva zile, vin și ei la mine sau merg eu înapoi acasă, sau, dacă nu, cu prietenii. Pentru că, dacă în timpul săptămânii, fiind ocupați cu antrenamente, cu odihnă și așa, nu avem ocazia, măcar în zilele libere să stăm împreună.

https://www.facebook.com/reel/908204295040931

<h2>Mare amator de Football Manager. Unde e un manager de succes!</h2>

Ne poți spune două lucruri neștiute despre tine? Mă joc foarte mult Football Manager pe laptop. Și, al doilea, nu știu ce să spun, sincer... Poți să ne spui la Football Manager care e ultimul transfer făcut? Ultimul transfer la Football Manager? L-am transferat cred că pe Kulusevski, de la Tottenham la Fenerbahce, că înainte fusesem la Tottenham și mi-a plăcut cum a jucat și l-am transferat și la Fenerbahce, că era pe final de carieră. Am înțeles. Dar zi-mi, cu ce echipă ai câștigat titlul în Football Manager? Cred că cu toate, în toate campionatele. Deci faci cariere, le iei de jos și... Nu neapărat că le iau de jos, că nu mă duc la echipe chiar atât de jos, dar de la toate echipele la care mă duc, mai de mijlocul clasamentului, nu plec până nu câștig trofee cu ele. Deci, practic, Tottenham are un trofeu datorită ție. Nu, mai multe. Mai multe. Și am plecat de la ei, că devenise prea ușor, fiind Premier League și având destul de mulți bani. Așa că am ales să plec, că eram pe val.

<h2>Prieten cu Radu Drăgușin de la 15 ani </h2>

Cu ei ții din Premier League? Nu neapărat că țin cu ei, dar mă uit la meciul lor, deoarece joacă acolo prietenul meu Radu Drăgușin și mereu urmăresc când are meci și știu că joacă. Mereu mă uit la meciurile lor și mai ales fiind fotbal de Premier League, orice meci e interesant și urmăresc pe cât de mult posibil. De când sunteți prieteni buni voi doi? Păi ne-am cunoscut cred că la 15 ani, la prima acțiune oficială la lotul național. Am fost colegi. Și el juca la Regal Sport, sau Dinsoft, nu mai știu cum se numea atunci echipa, și ne întâlneam la lotul național. După aceea, a venit turneul semifinal, ne bătuseră 3-0 și am rămas prieteni. Întâlnindu-ne mereu la lotul național și mergând constant, am rămas într-o relație destul de bună. Când a fost momentul accidentării lui, i-ai dat un mesaj sau l-ai sunat? Da, normal că i-am scris și l-am întrebat periodic cum se mai simte, cum decurge totul, recuperarea. Și știam și nu-mi făceam griji pentru el, că știam ce fel de persoană e, cât de luptător e. Și eram sigur că o să revină mai puternic. Din fericire, tu nu te-ai întâlnit cu momente și accidentări așa… Da, nu am avut accidentări așa serioase, doar că am avut o accidentare care, chiar dacă n-a fost serioasă, m-a privat să joc la campionatul european U21 acum doi ani. Da, în 2023, când eram cu generația de 2000 și s-a întâmplat chiar cu două zile înainte de debutul la Euro. Dar asta e, eu mereu cred în chestia asta, că totul se întâmplă cu un motiv și așa a fost să fie destinul. Ce ți-ai spus în momentele alea? Ce să spun? Am fost puțin dezamăgit câteva zile, dar după mi-am dat seama că așa trebuie să se întâmple. Nu puteam schimba trecutul și trebuie să privesc doar spre viitor. Am zis că, poate, dacă nu am fost la campionatul european, o să vină următorul U21, de ce nu?, urma și campionatul european la naționala mare. Și, ca urmare, am fost și în turneul de dinaintea turneului final din 2024 cu echipa națională alături de ei. Cum se simte să ai tricoul echipei naționale pe tine? Sincer, vă spun că, pentru mine, bate orice senzație pe care o am la o echipă de club. Pentru că reprezentând atâtea milioane de oameni și să ai o țară în spate, eu zic că e cel mai măreț lucru care se poate întâmpla și e cel mai important. Eu zic că e chiar cel mai de preț tricou pe care îl poți pune pe tine ca român. Și cum ai vrea tu să fii recunoscut ca fotbalist român în istoria României? Unul dintre cei mai dedicați fotbaliști, care lasă 101% pe teren la fiecare antrenament și la fiecare meci. Pentru că eu consider că așa sunt eu de fel. Adică toți avem zile mai bune, zile mai rele, dar știu că în fiecare zi dau totul cât sunt aici la bază și așa vreau să fiu perceput.

<h2>„Dacă eu nu aș avea încredere în mine, cine altcineva ar avea?”</h2>

Zi-ne cum a început această aventură cu fotbalul pentru tine? Păi, copilărind mai mult pe la țară, pe la bunici, verișorul meu fiind mai mare cu doi ani decât mine, a fost primul care a fost dus la fotbal. Și, auzindu-l pe el, că mai povestea chestii, cum a fost la antrenament, cum a fost așa, normal că îi băteam la cap și le ziceam părinților să mă ducă și pe mine. Și, inițial, m-au dus la o grupă cu trei ani mai mare. Încă nu era fondată Academia Hagi, era doar clubul Farul Constanța care era înainte. Și eram la grupa de 99 și, vă dați seama, cred că jumătate dintre noi, eram foarte mic. Iar antrenorul mă punea doar așa, să mai alerg și eu pe acolo, să mai joc cu mingea. După a început să devină totul mai serios, că până la vreo 12-13-14 ani toată lumea o face sub formă de sport, sub formă de joacă, sub formă de sănătate, dar eu mereu am fost pasionat și mereu am simțit că asta e menirea mea, asta trebuie să fac. Îți amintești care a fost primul moment în care ai simțit că asta e menirea ta? Au fost multe momente când eram mic, când poate nu am fost tratat destul de corect. Adică erau momente când intram în teren, îmi făceam treaba foarte bine, marcam goluri, dădeam assisturi și nu eram recompensat. Și nu primeam recunoașterea pe care o primeau alți colegi, care poate nu făceau lucrul acesta. Dar, cum am spus, încă de atunci și părinții mi-au insuflat chestia asta, că dacă o să-mi fac meseria cum trebuie și o să muncesc mai mult decât ceilalți, mai devreme sau mai târziu, se va face dreptate și voi primi ceea ce merit. Și cred că asta m-a ajutat pe mine cel mai mult în viață. Răbdarea pe care am reușit să o am și lucrul acesta, că am știut că dacă eu o să muncesc mai mult decât ceilalți, o să primesc în schimb recompense. Ai avut încredere în tine de mic, așa se vede. Da, am avut încredere în mine, pentru că dacă eu nu aș avea, cine altcineva ar avea? Cred că asta trebuie să aibă orice sportiv. Încrederea în el e pe primul loc și după aceea o să aibă lumea încredere în tine, doar dacă ai tu. Care e lucrul care îți place cel mai mult la tine ca fotbalist? Nu știu, vorbind așa, din punct de vedere tehnic, cred că viziunea pe care o am asupra jocului, tehnica de pasare, inteligența în joc. Nu vreau să pară că mă laud singur, pentru că, Doamne ferește!, nu sunt deloc genul ăsta de persoană. Iar mentalitatea pe care o am a fost construită în cadrul Academiei Hagi, insuflată de domnul Hagi și de antrenorii care erau acolo.

Grameni, Constantin

<h2>Marele regret: bunicul său nu a apucat să-l vadă campion în Superliga </h2>

Ajungem și la Academie, dar înainte de asta vreau să te întreb ceva, după ce îți citesc un citat din tine: „O să-ți port numele cu mândrie, dar și cu responsabilitate și o să continui să te fac mândru acolo unde ești tu acum. I will love you forever, grandpa”. Ce înseamnă bunicul pentru tine? Bunicul meu era persoana care mereu își găsea timp să ne pună să ne jucăm fotbal unu contra altul sau să facem activități pentru fotbal. Și era oarecum arbitru, observator, comentator la meci și mereu mi-a oferit chestia asta și puterea asta de muncă și mi-a spus că nimic nu o să-ți vină gratuit în viață, mereu trebuie să muncești și să fii foarte, nu știu, foarte preocupat de ceea ce faci. Și, pentru mine, au însemnat foarte mult lucrurile acestea, pentru că eu fiind aromân, la noi, la machidoni, când se naște un băiat, trebuie să poarte numele bunicului. Și, normal, primul născut era verișorul meu, dar nu a purtat numele bunicului și după am fost eu și oarecum asta m-a făcut să simt o legătură aparte cu el. Iar când a avut ultimele momente din viața dânsului, el mi-a spus chestia asta, că atunci când era în spital, s-a uitat la meciul cu U Cluj, când jucam la Farul, și le spunea asistentelor că-i foarte mândru de mine și că-s nepotul lui și el niciodată n-a fost genul care să mă laude. Adică, chiar și când jucam în Superliga, la Farul, niciodată nu m-am dus la el să-mi zică bravo. M-a emoționat foarte mult și e încă o sursă de motivație pentru mine și va fi mereu. Am văzut că după goluri arăți mereu spre cer. Da, pentru că este și un regret al meu faptul că el n-a apucat să mă vadă fiind campion în Superliga. Și simt că mereu mă ajută de sus în unele momente mai grele sau așa. Nu te vede, dar te-a pregătit ca să fii campion. M-a pregătit și eu zic că mă și vede de undeva de sus, pentru că eu cred că lumea care se duce în cer ne veghează. Deci Constantin este prenumele lui Dina. La noi, la aromâni, sunt mai multe chestii. Dacă te cheamă Constantin, lumea te strigă Dina sau ceva, că așa erau tradițiile. Și mai sunt mai multe nume care sunt cumva în limba aromână și noi le spunem altfel. Dina de acolo vine. Ești mândru să porți acest nume? Normal, sunt foarte mândru și o să fiu mândru tot timpul, chiar dacă, atunci când eram mic, cum e la școală, când suntem mici, lumea mai făcea mișto că Dina e nume de fată. Atunci eram mic, mă mai supăram, dar crescând mi-am dat seama de ce mă cheamă așa și care e adevăratul motiv și mi-a fost o mândrie totală și va fi toată viața. Ai crescut practic la Farul. Deci de la 5 ani ai intrat pe porțile stadionului, ți-ai petrecut toată copilăria acolo. Dacă ți-aș da 90 de minute să te întorci acolo, ce ai face? Să mă întorc în copilărie la Farul? Nu știu, probabil tot fotbal m-aș juca. Cceea ce făceam când eram mic, pentru că locul unde m-am născut și unde am copilărit e destul de aproape de stadionul vechi din Constanța și mereu ne strângeam și plecam, ori ne jucam fotbal în curtea școlii, ori mergeam și ne jucam pe terenul sintetic acolo, dar mai greu că nu prea ne lăsa lumea. Dar, dacă aș fi avut 90 de minute, mi-aș fi strâns iar toți prietenii pe care-i aveam atunci și probabil ne-am fi jucat fără încetare fotbal.

<h2>Învățăturile lui Hagi și impactul cu Giuleștiul</h2>

Ai zis că de la domnul Hagi ai învățat și despre fotbal, dar și despre viață. Poți să ne spui ce ai învățat despre fotbal și ce ai învățat despre viață? Păi, despre fotbal nu știu ce ar fi de spus, pentru că toată lumea a văzut cât de frumos joacă echipele antrenate de dânsul și ce mentalitate ofensivă ne cultivă nouă jucătorilor și cât de mult ne împinge de la spate. Adică, pe partea fotbalistică, cred că sesizează toată lumea ce poate să ne insufle domnul Hagi. Dar așa, pe partea mentală, ne insuflă mereu, și eu am reținut lucrurile astea de la el, că niciodată nu trebuie să ne fie frică de absolut nimeni din lume și că nimeni nu este imbatabil. Adică, dacă avem mentalitatea corectă și muncim pentru asta, putem să ne batem cu oricine din lume și că țelul fiecăruia trebuie să fie să ajungă cel mai bun. Că acum cineva ajunge, cineva nu ajunge, nu contează, noi trebuie să ne gândim la lucrul ăsta și să fim convinși de ceea ce vrem să facem. Și, după 16 ani, după ce ai învățat toate aceste lucruri, ai venit în Giulești. Da, da. Care a fost prima impresie? Păi, sincer, vă spun, prima dată când a fost discuția să vin la Rapid, am acceptat din imediat, iar după ce am semnat, eram la națională încă. La U21. Aveam meci în Finlanda, ne-am întors în România și a trebuit să merg la Constanța să-mi iau hainele să mă întorc la București. Și, când eram pe drumul de întoarcere spre București, nu știu, mă gândeam așa că oarecum o să fie prima dată când plec de acasă de la părinți, prima dată când o să locuiesc singur. Și eram așa, nu știu, puțin, nu că bulversat, dar eram așa, puțin emotiv despre ceea ce va urma, dar totul a fost bine. Era ceva de care aveam nevoie, zic eu, pentru că poate intram într-o perioadă, nu știu, de stagnare, dacă mai rămâneam la Farul, pentru că câștigând deja trofee acolo și realizând niște lucruri, poate era plafonare. Și eu zic că pasul la Rapid a venit când trebuia. Sper să câștig și trofee cu Rapid până să merg mai departe, într-un loc mai bun pentru mine. Ne zici un pic și despre debut. Și știu povestea aia cu pasa înapoi și cu suporterii... Da, debutul la Rapid... Eu mereu, în toți anii în care am jucat la Farul, chiar și debutul în prima ligă, la prânz, înainte de meci, apucam să dorm. Chiar dacă dormeam 30 de minute, chiar dacă dormeam două ore în unele după amiezi, mereu apucam să dorm. Înainte de debutul la Rapid, eram în cameră cu Cătălin Vulturar și îl mai întrebam chestii, cum e atmosfera, nu știu ce. Și mi-a spus că „trebuie să experimentezi tu. Eu degeaba spun că e foarte frumos. Trebuie să vezi tu pe viu”. Și, vă spun sincer că am stat o oră jumate cu ochii închiși, nu puteam să dorm. Simțeam că de abia aștept să intru pe teren, de abia aștept, nu știu, să văd cum e să joci în Giulești, dar să porți emblema Rapidului, nu să fii din postura de oaspete. Și să ai toți acești oameni în spatele tău, să te împingă cumva. Dar, din păcate, nu a fost debutul dorit, pentru că am pierdut cu U Cluj. Dar, da, atmosfera și cum e momentul în care ieși de la vestiare și vezi toată lumea cu eșarfele sus când intrăm e ceva care eu sper să experimenteze cât mai multă lume în viața asta, pentru că e un sentiment extraordinar. Și cum a fost sentimentul de la golul cu Metaloglobus? Păi, am spus și atunci, după meci, am avut o perioadă destul de grea, venind de la Campionatul European, am jucat cu FC Argeș și atunci am oferit o pasă de gol, am câștigat, următorul meci cu CFR nu am jucat și s-a întâmplat să mă accidentez și am lipsit două meciuri. Și după, intrând în meciul cu FCSB la 2-0 și am egalat la 2-2, iar după aceea să dau gol cu Metaloglobus a fost, nu știu, o descătușare și am simțit că e momentul să înceapă să meargă toate lucrurile bine și e momentul în care, nu știu, o să fiu răsplătit, poate, pentru munca pe care o fac. Dar sper să mai înscriu în tricoul Rapidului de cât mai multe ori, pentru că e ceva aparte. Când auzi câtă lume se bucură cu tine deodată, chiar e ceva ce te mișcă. Auzi suporterii de acolo, de pe gazon? Foarte puțin. Adică, pe cât de gălăgioși sunt și pe cât de mult cântă neîncetat, în timpul meciului ești focusat doar pe ce ai de făcut în teren și nu, foarte rar auzi suporterii. Mai mult, când stai pe bancă, da, atunci îi auzi. Dar fiind în teren, chiar e foarte greu să mai bagi de seamă și ce se cântă și mai auzi doar când te fluieră lumea. Și când te fluieră lumea, cum e? Cum îți găsești puterea? Păi, nu știu, eu personal mă gândesc că dacă fac ceva greșit și începe să mă fluieră lumea, după, dacă, nu știu, continui, dacă încerc să mă ascund de minge doar ca să nu greșesc, nu câștig absolut nimic. Am doar de pierdut din chestia asta, pentru că lumea o să rămână cu impresia că am jucat slab. Adică, eu mereu mă gândesc că trebuie să mă ridic singur din chestia asta, trebuie să încep din nou să fac ceea ce știu, pentru că nu e întâmplător că am ajuns la Rapid. Am muncit pentru asta 15 ani, 20 de ani, și trebuie să și demonstrez asta pe teren, nu doar din gură. Ai zis de două ori despre răsplată. Am reținut cuvântul acesta. Simți că fotbalul te-a răsplătit pentru tot efortul făcut? Nu știu ce să spun despre chestia asta. Eu zic că da, pentru că atunci când eram mic, visul meu era doar să ajung să joc în prima ligă și să ajung să joc la echipa națională. Nu m-am gândit foarte departe, pentru că chiar dacă e gratis să visez, îmi place mereu să fiu un tip realist și așa zic întotdeauna. Și am zis să iau totul pas cu pas. Iar acum, fiind aici, vă dați seama că-mi doresc mult mai mult. Dar eu zic că fotbalul mereu te răsplătește, mai devreme sau mai târziu pentru munca pe care i-o oferi și pentru timpul dedicat.

<h2>Kobe Bryant, sursă de inspirație</h2>

Vreau să te întreb și despre ghetele personalizate și despre mesajul de pe ele care în traducere înseamnă „momentul în care renunți este momentul în care îi permiți altcuiva să câștige”. De ce ai ales acest mesaj al lui Kobe Bryant? V-am spus și mai devreme, am avut acea accidentare înainte de campionatul european și, după aceea, am fost în Belgrad la doamna Mariana să mă refac. Am vorbit cu cei de la Farul și am luat decizia aceasta. Și ducându-mă singur acolo, nu prea aveam ce să fac. Îmi făceam tratamentul și după aceea doar mă odihneam, stăteam în camera de hotel și mă mai uitam la filme, la chestii. Și ăla a fost momentul când l-am descoperit cu adevărat pe Kobe Bryant și am descoperit puterea de muncă pe care el o avea și Mamba mentality, cum se spune. Și m-a pasionat de atunci. Am citit două cărți despre el, e o chestie care mie-mi insuflă puterea de muncă și când mă gândesc că un om a putut să facă asta, mă gândesc că pot să fac și eu același lucru. Iar mesajul de pe ghete e un mesaj pe care el l-a spus și e un citat care eu zic că e foarte, foarte bun. Stând pe bancă, la meciul acela cu FCSB, când era 2-0, mă gândeam că dacă intru în teren cu ghetele personalizate și nu fac ceva va fi poate subiect de ironie. Iar la final, egalând atât de frumos, zic eu, și atât de repede, am zis că s-a potrivit perfect. A fost momentul perfect pentru debutul ghetelor. Ai simțit cum este să fii campion în România? Din tot amalgamul ăla de sentimente trăite atunci, ce ai vrea să retrăiești la Rapid sezonul ăsta? Eu zic că lucrul cel mai important care ne-a ajutat pe noi atunci să câștigăm campionatul era, cum am spus și mai devreme, că e importantă coeziunea grupului și faptul că ne simțeam foarte puternici împreună. Așa cum a fost și ultimul meci când am întors meciul de la 2-0 la 3-2, așa s-a întâmplat de multe ori pe parcursul sezonului și mereu ne gândeam că puteau să ne conducă adversarii și cu 3-0 că revenim și că întoarcem scorul. Ne simțeamm atât de puternici și aș vrea să simt asta și cu Rapid și să stăm pe drumul cel bun. La final, clar, sentimentul de a fi campion e unic.

Constantin ”Dina” Grameni a fost deja campion în Superliga și vrea să repete performanța și în tricoul Rapidului

Dina Grameni, inspirat de Hagi și Kobe Bryant: „Nimeni nu e imbatabil”

Superliga Culture

Bogdan Alecu, manager de comunicare la <a href="https://www.superliga.ro/cluburi/dinamo-bucuresti">Dinamo</a>. În spatele titulaturii stă o poveste de 12 ani în peluză, de cântece, bannere, sărituri pe garduri și deplasări pentru iubire. Am vorbit cu Bogdan despre visul său, despre îndeplinirea lui și despre ceea ce l-a învățat peluza: loialitatea, respectul și ce înseamnă să te sacrifici cu adevărat pentru ceea ce iubești.&nbsp;

Cum a început povestea ta de dragoste cu fotbalul?
Povestea mea începe din familie. Provin dintr-o familie de foști sportivi
de performanță. Mama înotătoare, colegă cu Carmen Bunaciu. Tata a fost și el
fotbalist la rândul său în prima divizie. Mama a vrut să practic natația. Însă,
întotdeauna m-am simțit atras mai mult de minge. Sau jocul clasic cu sticla, cu
dopul, întotdeauna găseam o variantă. Și într-un final am ajuns la fotbal și
datorită tatălui meu.
Iar povestea cum a continuat pe terenul de fotbal?
Am practicat la nivel de juniori în Sibiu. Că acolo m-am născut, acolo am
crescut. Am jucat în Sibiu, la mai multe cluburi. Am ajuns și în Germania, unde
am jucat acolo o perioadă la nivel de juniori, dar evoluând și pentru echipele
de seniori. După aia m-am întors. N-am ajuns la cel mai ridicat nivel. Dar
întotdeauna am visat. „Cum ar fi să lucrezi în fotbal? Să fii parte din fotbal? ”Cu atât mai mult fiind dinamovist de mic copil.
Când m-am lămurit, să zic așa, că nu sunt din punct de vedere sportiv la
nivelul dorit pentru a ajunge la un club ca Dinamo, mai ales la ce era atunci
când am crescut eu echipa aia fabuloasă. Mă gândeam oare cum ar fi măcar o zi
să fii parte din povestea acestui club. A trecut un an jumate și încă sunt
emoționat profund de tot ceea ce trăiesc la Dinamo.
Ca cine de la Dinamo îți doreai să joci când erai mic?
Aici vine o contradicție. Eu am fost fundaș central, dar întotdeauna mă
pasionau jucătorii din partea ofensivă.
Era clar, cuplul N&amp;D, Claudiu Niculescu, Ionel Dănciulescu.
Îmi plăcea și de Florentin Petre, chiar dacă l-am prins în partea de final a
carierei sale la Dinamo, în momentul în care conștientizam fotbalul.
Dar eu sunt născut în 1994.
De-abia pe la 8-9 ani am început să percep și eu mai mult.
Și țin minte că aveam acasă un tricou pe care l-am scris pe spate cu carioca,
„Numărul 8, FL. PETRE”, cum avea el pe echipamentul din Cupele Europene.
Și chiar vorbeam cu Florentin de când am devenit colegi, să zic așa.
Și i-am spus o să caut o poză, pe care am făcut-o cu tine când aveam opt
ani de zile. Să facem o poză acum, gen trecut și prezent.
De ei îmi plăcea cel mai mult, dar îmi mai plăcea foarte mult și de Ștefan
Grigorie. Era un jucător foarte, foarte tehnic. Era și Zicu, dar era încă
foarte, foarte tânăr și nu prea avea loc. Atunci erau Fane Grigorie, era Tameș,
începuse și Ropotan să joace, Mărgăritescu. Era echipa aia cu Ioan Andone.

<h2 style="text-align:center;">Când o să cresc mai mare, o să vreau
să fac și eu parte din povestea asta.</h2>

Traiectoria ta, începând din copilărie până în club, cum ești acum, a
trecut prin peluza, corect?
Da.
Cum a fost contactul cu peluza?
Primul contact cu peluza cred că l-am avut la vârsta de 9-10 ani, când tata
m-a dus pentru prima oară la București și am venit la un meci de-al lui Dinamo.
În Ștefan cel Mare, un meci cu Oțelul Galați. Din meci, dacă mă întrebi, nu-mi aduc
aminte nimic, dar mă uitam întotdeauna în partea stângă către Peluza Cătălin Hîldan.
Eram impresionat să văd acele steaguri mari de fluturat, steaguri care nu erau
doar simple, roșii sau albe sau combinate, ci erau cu diferite desene. Nu știam
eu ce reprezintau acele desene atunci, ulterior am învățat că erau, de fapt,
simbolurile grupurilor. Și tobele, cântecele, atmosfera din jurul stadionului
erau impresionante pentru mine și am spus „când o să cresc mai mare, o să vreau
să fac și eu parte din povestea asta”.
În Sibiu am niște prieteni cu care am jucat fotbal împreună, erau și niște
colegi mai mari și ei mergeau la meciuri. Și, practic, așa am început să zic,
experiența de a merge și la meciuri, clar, să mergeam în peluză.
La Sibiu întotdeauna au existat grupuri organizate. Țin minte, cei mai
bătrâni, cum le ziceam noi, ne arătau poze încă din anii 90 cu steaguri pe gard
la Dinamo în peluză cu Sibiu. 
Și, practic, așa a început traiectoria în peluză, iar ulterior, în momentul
în care am venit la București pentru studiile academice, un băiat care își
făcea pe atunci rezidențiatul la Sibiu, fiind medic, el era un om vechi în peluza
dinamovistă, membru de grup bucureștean și el mi-a făcut introducerea, așa,
într-un grup de peluză, dar din București. Și, practic, de atunci pot să spun
că începe și viața ultra.

Te-a surprins cu ceva viața aceasta ultra? Adică ce credeai despre ea și
cum a fost de fapt?
Din fericire, pot să spun așa, în perioada în care mi-am început eu activitatea
în fenomen, nu era internetul totodată un fenomen larg răspândit, da? Încât să
ai, nu știu, YouTube cu o groază de videouri, să poți să vezi, încât să ai acea
imagine, nu știu, apocaliptică, total sinistră, a unei peluze în care totul e
transpus la modul „toți răufăcătorii, toți oamenii de nimic sunt prezenți acolo
și te duci și tu acolo”. Exista preconcepția asta pentru că mai apăreau la
știri, nu știu, Dinamo-Steaua, Dinamo-Rapid, bătăi, arătau videouri cu torțe,
fumigene, care zburau stânga-dreapta.
Era imaginea asta, dar, cum să zic, dorința mea de a face parte dintr-o
astfel de poveste sau măcar a o descoperi a fost atât de mare încât nu am stat
să mă gândesc. Nu pot să zic că am pășit cu teamă.
Era mai mult un sentiment așa de a fi într-un loc nou, cu oameni noi pe
care nu îi știai, într-un oraș total diferit. Și este totuși un fenomen în care
oamenii sunt aleși atent, în care trebuie să existe precauție. Inițial oamenii
m-au privit cu oarecare scepticist, pentru că nu mă cunoșteau. Dar nu pot să
zic că a fost un șoc. Deci nu e ca și cum am venit cu preconcepțiile alea,
pentru că vă pot spune cu toată sinceritatea, am rămas mai degrabă profund
impresionat să văd că erau oameni care aveau două facultăți terminate la zi, erau
oameni cu business-uri. Deci nu era practic aceea imagine, am rămas profund
impresionat.

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1374213008041509&id=100063584686259&mibextid=wwXIfr&rdid=pXVcjEL0i9U7RgsH#

<h2 style="text-align:center;">Peluza a fost întotdeauna
un loc al libertății depline</h2>

Ce spune treaba asta în raport cu prejudecățile pe care oamenii le au, cum
spuneai și tu mai devreme? 
Cred că în viață e cel mai ușor să pui etichete unui om.
Pentru că pentru a ajunge să-l cunoști, pentru a ajunge să-l descoperi, să
vezi cu adevărat cine este, zic, Bogdan Alecu în cazul meu, ai nevoie de foarte
mult timp, ai nevoie de foarte multă răbdare și noi ca oameni, în general, la
nivel social avem tendința asta dacă ceva nu ne place din prima sau ni se pare,
nu știu, exagerat sau extremist, punem etichete. În fond și la urmă, oricum,
dacă intrai într-o discuție amplă, nu aveai argumente foarte multe. Pentru că
oamenii care vorbeau despre lucrurile acestea nu aveau toate informațiile.
Nu-i cunoșteau pe acei oameni pe care ei îi catalogau cu foarte mare
ușurință huligani, derbedei, oameni de nimic, răufăcători chiar. Pentru că au
fost și oameni din fotbal, nu o să le dau eu numele, care ziceau „criminali, la
pușcărie cu ei”. Poate ei nu știau, oamenii aveau familie acasă, erau oameni
respectați în societate.
Clar, există și oameni care greșesc, pentru că asta-i peste tot, în orice
domeniu.
Nu există numai oameni buni sau oameni răi.
Contează cum vrei să te raportezi tu la oamenii pe care îi ai în față și
cât de profund vrei să ajungi să-i cunoști.
Însă eu pot să spun, după 12 ani de peluză, că eu nu m-am simțit atacat sau
cineva să aibă ceva cu mine.
Sunt foarte multe preconcepții și cred că există și un anumit interes de a
cataloga o anumită sferă. Pentru că, vedeți voi, peluza întotdeauna a fost o
zonă de exprimare liberă, dacă mă întrebați pe mine, loc al libertății depline,
pentru că în peluza puteai să spui ceea ce vrei tu, să-ți exprimi opiniile. Și
nu vorbim aici politice, dar dacă aveai nemulțumiri față de conducere, față de
jucători, nu erai de acord cu atitudinea, era un lucru pe care tu puteai să-l
spui liber. Și de multe ori, libera exprimare poate să deranjeze.

Deci ai zis că ești de 12 ani în peluza lui Dinamo, corect?
Da, 12 ani i-am petrecut în peluză.
Și ai spus că în viață contează foarte mult să cunoști omul înainte să spui
cine e și cum e.
Corect.
Cine sunt fanii lui Dinamo?
Aș putea folosi câteva cuvinte pentru a-i descrie cine sunt. Sunt un
exemplu de loialitate, în primul rând. Sunt un exemplu de dragoste fără de
margini.
Sunt un exemplu de mentalitate ultra și o spun cu toată responsabilitatea. Pentru
că a fi ultras nu te rezumi doar la propria echipă, te rezumi la un fenomen. Și,
ca să dau un exemplu punctual, când Rapidul avea acea perioadă nefastă din
istoria ei, o parte din peluza Rapidului a intrat în greva foamei. Ne aducem
aminte, pe Giulești, peluza dinamovistă, prin liderii ei, a fost prezentă în Giulești
și le-a dus apă suporterilor Rapidului și au făcut mai multe gesturi.
Asta ține tot de fenomen. Deci nu ești numai tu în ograda ta. Te uiți și la
ceilalți și întotdeauna există apreciere față de cei care respectă codul ultra
și care își urmează modelul ultra.
Dedicați, devotați, loialitate. Dinamo a trecut prin perioadele astea
foarte grele și suporterul dinamovist, ultrasul, suporterul, cetățeanul, cum
vreți să-l numim, a făcut gesturi de neegalat în societatea românească, nu doar
în fotbalul românesc.
Vorbim de milioane de euro strânși de la oameni simpli. Cunosc eu o
doamnă în vârstă din Constanța, care are peste 80 de ani, care în perioada aia
nefastă din Liga a II-a, ne-a sunat să ne spună că a trimis un balsam și un
detergent la București și voia să se asigure că au ajuns aici la Săftica,
deoarece are o pensie mică și nu își permite să piardă banii.
Ăsta e spiritul dinamovist. A fi loial și să lupți până la capăt,
indiferent ce se întâmplă. Clubul acesta este viu astăzi datorită suporterilor
lui.
Fie că vorbim aici, repet, de ultrași, suporteri sau acei cetățeni care nu
au venit poate niciodată pe Dinamo, pentru că stau la mii de kilometri
distanță, sau nu au posibilitățile financiare sau, nu știu, de sănătate să facă
o deplasare atât de lungă.
Și cunosc exemple de genul acesta și din Satu Mare sau din județul
Maramureș, care nu au văzut stadionul Dinamo niciodată, dar au contribuit cu
bani, ca să nu lase clubul să moară și cu bilete virtuale. Ăștia sunt fanii lui
Dinamo.
Și de asta zic când aud oameni care vin și spun... huligani, derbedei,
oameni buni de nimic.
În toată istoria societății românești există două exemple în care poporul
român a pus mână de la mână pentru ceva. Ateneul Român și Dinamo.

<h2 style="text-align:center;">Suporterul, ultrasul,
cetățeanul dinamovist, cum vreți să îl numiți, a făcut gesturi de neegalat în
societatea românească, nu doar în fotbalul românesc. Vorbim de milioane de euro
strânși de la oameni simpli.</h2>

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1406537434809066&id=100063584686259&mibextid=wwXIfr&rdid=nfgq9GMD7n8mLvQO#

Ce formare academică ai tu?
Am terminat Departamentul de Relații Internaționale Studii Europene la
Facultatea de Istorie a Universității București cu un master în Istorie și Practica
relațiilor internaționale.
Și din relațiile naționale cu suporterii lui Dinamo, ce poți să spui că
te-a învățat peluza despre viață, nu despre fotbal?
Să fii demn, să fii sincer și corect, să nu te abați de la principii, de la
modul de viață. Dacă iubești cu adevărat, poți să susții acest aspect numai
dacă ești pregătit să sacrifici orice pentru iubire. Pentru că numai atunci
putem vorbi de iubire. Iubirea trebuie dovedită întotdeauna și asta am
învățat-o în peluză. Am învățat ce înseamnă loialitatea, ce înseamnă respectul.
Am învățat ce înseamnă să te sacrifici cu adevărat pentru ceea ce iubești.
Eu am avut o perioadă în care am stat în București, un total de 6-7 șapte
ani.
Dar exact cum am spus, am 12 ani de membru de grup într-un grup
bucureștean. Și vorbim de mii de kilometri lunari făcuți. Eu nu vorbesc acum ca
și cum aș fi eu un exemplu. Ca mine mai sunt sute de oameni și nu doar la
Dinamo, ci și la alte cluburi. Dar asta te învață fenomenul, asta te învață
peluza.
Dacă nu poți să urmezi aceste principii de loialitate, de sacrificiu, de
dragoste nemărginită pentru culori, pentru grup, pentru peluză, nu te poți numi
Ultras.
Dacă nu ești capabil să faci sacrificii pentru ceea ce iubești.
Asta să zicem că poate fi o definiție a fenomenului Ultras? Din partea unui
om care a trăit în peluză poate să vină o definiție corectă.
În primul rând, tu trebuie să fii întotdeauna alături de echipă. Trebuie să
fii întotdeauna alături de echipă, să o susții și indiferent cât de mari ar fi
sacrificiile, trebuie să fii acolo pentru echipa ta. Tu, ca ultras, nu reprezinți
doar clubul. Tu reprezinți și grupul din care faci parte, reprezinți și peluza,
și automat vine și eu un grad foarte mare de responsabilitate pentru tot ceea
ce faci. Ori, tu nu poți să te numești ultras dacă nu ești capabil să sacrifici
ceva, să fii acolo lângă echipă.

Plus că din fenomen fac parte foarte multe aspecte, nu doar acesta legat de
deplasare sau de a fi pe stadion pentru echipă.
Cu toții, toată lumea din fenomenul, nu doar cel din național de aici, dar
din toată Europa și, chiar m-aș hazarda să spun din mai multe colțuri al lumii,
știe despre coregrafiile pe care peluza Cătălin Hîldan le-a făcut de-a lungul
timpului. Și munca asta la coregrafii. Dinamo întotdeauna a dat dovadă de ceva
diferit.
Și din punct de vedere al mesajelor, și din punct de vedere al
coregrafiilor.
Coregrafia celebră cu Dumitrache și Hîldan, care a fost votată la nivel
global ca fiind cea mai frumoasă coregrafie din acea perioadă, din lume.&nbsp; Deci vorbim de sacrificii, vorbim de iubire, vorbim de un lucru pe care
nu-l poți exprima în cuvinte. Și acum, în momentul ăsta, stau din poziția pe
care o am, fie la nivelul terenului, fie sus și mă uit către peluza Cătălin Hîldan,
către peluza sud, și cumva ieși sentimentul ăsta de suspin. Doamne, parcă mi-aș
dori să fiu și eu acolo în continuare.
Cânti așa în barbă?
Da, cânt pe stadion. Lumea o vede.
Chiar anumiți colegi din presă, mi-au zis la un moment dat ofițerul
de presă ultras, că te duci acolo, cânți. E o chestie pe care o simți. N-aș
putea să fiu indiferent.

https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1426385629490913&id=100063584686259&mibextid=wwXIfr&rdid=xCXhBOALQLfjn1jv#

<h2 style="text-align:center;">Dacă iubești cu adevărat,
poți să susții acest aspect numai dacă ești pregătit să sacrifici orice pentru
iubire. Și asta m-a învățat peluza.</h2>

Te-a inspirat, în contextul fenomenului, vreo peluză sau vreo brigadă din
afară, din Europa sau din lume?
Fiind pasionat de fenomen și parte din fenomen, urmărești și alte peluze.
Din străinătate mai ales, nu știu, te uiți către Italia, te uiți către
Germania, care la fel, deplasările pe care le fac nemții, dar acolo vorbim și
de altă organizare, acolo suporterii sunt practic majoritari în cluburile pe
care le conduc, dar, nu știu, peluza celor de la TSV 1860 München, spre
exemplu, Dinamo Dresden, Bastia din Franța, putem vorbi de Helas Verona din
Italia. Sunt mai multe exemple, dar aici, la fel, intrăm și în altă sferă de
orientare a peluzelor.
Întorcându-ne în România, cum ți se pare cultura fotbalului la nivelul
peluzelor?
Nu cred că la nivelul peluzelor este neapărat o problemă. Cred că în
România noi nu avem cultura sportului în general. Noi nu avem cultura
fotbalului în general. Pentru că trebuie să ne întoarcem mult în istorie și nu
cred că avem suficient timp.
Cum era fotbalul în perioada de tristă amintire, așa zisa și catalogată
epocă de aur, în care, practic, tu nu aveai alte atracții, erau prea puține, nu
aveai atât de multe de ales. Iar astăzi, românul, având atât de multe lucruri
de ales, ce să facă, când să facă, cum să facă, stadionul nu mai este o
prioritate.
Fotbal nu mai este la fel de atractiv în România. Observăm că și din punct
de vedere sportiv, fotbalul românesc a trăit și trăiește o decădere. Vorbeam la
începutul interviului de echipa aia, Florentin Petre, Dănciulescu, Niculescu.
Era o perioadă în care Dinamo juca primăvară de Cupă Europeană.
Steaua, Rapid, la fel. Adică aveai un fotbal foarte competitiv.
Era mai atractiv. Acum vedem că echipele românești, din general, se chinuie
cu Gibraltar, locul 3 din Luxemburg. Și atunci, automat, stadionul nu mai reprezintă o
prioritate, fiind și situația socio-economică din România în asemenea manieră,
oamenii sunt mult mai atenți pe ce îi cheltuiesc banii și cum îi cheltuiesc.
Pentru că făceam și noi niște calcule și discuții în club. Practic, cât costă
o familie, formată din 3 membri, să vină pe stadion. Și nu prea este, să zic
neapărat, ieftin.

Dar peluzele, acolo, să zic, în engleză, e core-ul. Acolo e sufletul.
Acolo oamenii ăia, nu știu, mă uit mai ales la Dinamo, pentru că ne avem
noroc și de programări foarte drăguțe. Ba vinerea, ba lunea, deplasare la
Botoșani luni.&nbsp;Dar vezi totuși că peluza
aia, nu că e plină, ci tu depășești sectorul care îți e alocat. Și oameni care
vin din toată țara.
Atenție! Eu am rămas surprins să văd în acest sezon, în etapa a treia, în
deplasare la Galați, am văzut steaguri din Lugoj, am văzut steaguri din Sibiu.
Deci vorbim de cealaltă capăt al țării. Oameni care vin în zi de muncă, să
zic așa. Nu fenomenul suferă. Suferă cultura asta generală. Noi la nivel
național, noi nu promovăm sportul. Nu vorbim doar de fotbal. Dau un exemplu de
David Popovici, înotător la clubul sportiv Dinamo. A avut acele performanțe,
s-a vorbit puțin, dar după aceea subiectul s-a epuizat. Dar nu prea vedem
acțiuni concrete.

<h2 style="text-align:center;">Noi suntem patrioți doar
în timpul transmisiunilor sportive.</h2>

Vă pot da un exemplu din Sibiu. Bazinul în care eu, la rândul meu, m-am
antrenat, bazinul în care mama a câștigat medalii, e închis de ani buni de
zile.
Dar lumea vorbește despre performanțele lui David Popovici. Dar aici e
problema noastră la români.
Noi, până ne urnim din loc să și facem ceva, era și o melodie, nu o să-i
fac reclamă, dar spune că „noi suntem patrioți doar în timpul transmisiunilor
sportive ”. Dar după aceea uităm. Uităm ce înseamnă să facem ceva.
Pentru că sportul înseamnă sănătate. Noi nu promovăm sportul. La nivel
național.
Asta e o problemă. E deja ceva cronic pentru noi și o să ajungem un popor
nesănătos din toate punctele de vedere. Atât mental, moral, fizic, pentru că
noi nu avem repere.
Și în acest context în care ne-am pierdut reperele, cât de greu este pentru
tine, care lucrezi în comunicare la un club, să aduci oamenii pe stadion, să
înțeleagă că sportul poate fi o ramură importantă a vieții lor?
Cheia aici e să mergi, în opinia mea, pe factorul ăsta emoțional. Să intri
în sufletul omului, să înțelegi ce vrea omul, de fapt. Pentru că vedeți voi
foarte ușor să zic unui om „ ok, ești dinamovist, vino pe stadion ”. Clar, în mod rațional, omul care iubește clubul... revin, pentru că vin
din peluză, nu conta pentru mine unde joacă Dinamo, când joacă, eu trebuia să
fiu acolo. Era misiunea mea. În perioada aia eu, ca om în peluză, n-am avut
noroc de performanțe, să le prind eu. Eu am prins ca performanță ca membru de
grup Cupa Ligii, care s-a și desfințat după ce am câștigat-o. Am jucat cu ACS
Timișoara, era antrenor regretatul Ionuț Popa. În 2017, cred că a fost, sau
2016-2017, pe atunci.
În fine, eu n-aveam nevoie de motive. Și ziceam de fiecare dată, mergeam în
deplasare, ne bătea Chiajna acasă, în Ștefan cel Mare, ziceam „ nu mai vin, domne ”. Dar a doua zi, deja îmi sunam colegii, ziceam, hai să vedem, ce mai
facem, cum ne mobilizăm, avem deplasare. Pentru că simți asta.

<h2 style="text-align:center;">De acasă, de pe canapea,
sau din fața televizorului, nu poți sări pe gard când echipa te-a dat de gol.</h2>

Dar tu trebuie să îi punctezi omului și de ce e foarte important. De asta
încercăm și la club, când facem aceste mesaje de chemare a oamenilor pe
stadion, să implicăm jucătorii. Pentru că avem câțiva vectori de imagine la
club, pe care îi promovăm și datorită felului lor de a fi. Ei nu sunt
artificiali.
Fie că vorbeam aici de un <a href="https://www.superliga.ro/jucatori/cirjan-catalin-ionut-b0c2f042">Cătălin Cîrjan</a>, fie că vorbim de un Raul Opruț,
sau, de ce nu, un Alex Musi, care a venit de la FCSB. Sunt oameni care simt...
Bine, Cătălin Cîrjan e dinamovist, încă din copilărie.
Deci am poze cu el în treningul lui Dinamo, când avea 2-3 ani. Deci acolo-i
clar.
Dar jucătorii exprimă cel mai bine cât de mult înseamnă suporterii, cât de
mult înseamnă dragostea și aportul pe care aceștia le aduc pe stadion. Pentru
că, nu știu, e celebra zicală, din engleză: de acasă, de pe canapea, sau
din fața televizorului, nu poți sări pe gard când echipa te-a dat de gol.
Și trăirea pe care o ai pe stadion și sentimentul ăsta de apartenență,
pentru că asta încercăm să transmitem și oamenilor. Pe stadion nu mai ești doar
tu cu prietenul tău. Mai sunt încă alți mii sau zeci de mii care iubesc același
lucru pe care îl iubești și tu. Și sunt oameni care vin din toate mediile. De
la, nu știu, politică, la academiceni, oameni de știință, până la oameni în
corporație, oameni cu business-uri proprii, în sfârșit, îi găsești acolo. Ne
unește un singur gând: Dinamo. Și atunci pe asta marjăm.
Sunt curioasă dacă ai sărit vreodată pe gard la vreun gol de-al lui Dinamo.
Câți pantaloni mi-am rupt în garduri, câte haine, hanorace, de foarte multe
ori.
Pentru că acolo te descătușai. Era o zonă liberă. Nu aveai, nu știu, nu te
mai gândeai oare ce zice lumea. Să am grijă. Nu mai aveai metehnele astea din
societate. Acolo erai liber. Îți exprimai dragostea ta liber.
Fără să încalci anumite norme, să zic așa, pentru că nu puteai să faci ce
vrei tu de capul tău, pentru că erai tras de urechi, să zic așa, în limbaj
colocvial, de către cei mai cu experiență. Dar de fiecare dată, felul în care
te bucuri în peluză... aici intervine paradoxul... bogata noastră limba
română nu are suficiente cuvinte pentru a descrie cât de frumos este acest
sentiment sau cât de frumoasă este această trăire.

Ai o poveste care o să rămână cu tine pentru totdeauna? Trăită în peluză
sau alături de brigadă în deplasări?
Sunt multe și multe nu le putem povesti neapărat, dar Budapesta, Timișoara.
Țin când am făcut o deplasare la Timișoara, când jucam cu ACS-ul, era o ceață...
Eram urcați chiar sus la balcon, pe Dan Păltinișanu, și noi nu vedeam nici
măcar plasa de la poarta din fața noastră. La un moment dat, în timpul
meciului, noi mai cântam, mai făceam o caterincă și mai urlam la oamenii de la
tribuna a doua, ceilalți 30-40 de oameni care mai erau în stadion: Domne, ce se
întâmplă? Și ei ziceau că avem corner. Deci nu vedeai absolut nimic. Sunt
multe, multe deplasări în Ghencea sau la meciuri în Giulești.
Sunt foarte, foarte multe întâmplări și meciuri memorabile.
Poți să ne dai un exemplu de coregrafie frumoasă sau banner din peluză?
Cea cu Hîldan și cu Dumitrache. Dacă ne referim la cea de pe 16 august,
ziua în care sunt și eu născut, e o farsă. E o farsă cum au fost mai multe.
Dacă vrei tot așa un mesaj de farsă, cred că a fost într-un meci 2013 sau
2014.
În deplasare la... pe atunci încă se numeau Steaua. Am afișat un mesaj de
la ei din peluză, ca și cum cei de la Steaua l-au afișat și scria „putem fugi,
dar nu ne putem ascunde, PCH-ul e peste noi oriunde ”.
Și mai
este un mesaj al băieților de la Panzer, care spunea că trebuie să lupți,
indiferent cât de mari sunt obstacolele:

<h2 style="text-align:center;">„Învinge-ți durerea,
luptă cât se poate,
</h2><h2 style="text-align:center;">Căci tot la zi ajunge și
cea mai lungă noapte”</h2>

Spune-ne puțin despre trecerea ta din peluză în club.
Ar trebui să vă zic cum a început.
La un moment dat vorbeam cu un prieten de-al meu, pe atunci lucra în club.
Bine, și acum e în club. Andrei Bendeac.
Și a fost perioada aia noi revenisem în Liga 1 și am avut meci de cupă la
Oradea, cu FC Bihor, care era în Liga 3 și după aia a urmat să jucăm cu UTA la
două zile distanță. Era un loc în care Dinamo nu a mai fost de 20 de ani. Deci
de când nu a mai avut Bihor o echipă în Liga 1.
Și mă gândeam exact la chestia asta să facem un eveniment, pentru că oricum
situația sportivă de atunci era destul de precară, să zic așa. Și am zis să
facem o chestie prin care să aducem suporterii aproape de echipă și să aibă și
un dialog.
Atunci erau foarte multe discuții în jurul management-ului Dinamo.
Că sunt oameni cu bani care vor să vină, dar nu sunt lăsați. Că cineva vrea
să fură ceva. Ce mai era de furat nu știu, dar în sfârșit.
Veșnicele discuții din fotbalul românesc.&nbsp;Și am zis că e și un
bun prilej ca suporterii să aibă un dialog direct cu conducerea clubului, pe
față, într-o intimitate. Deci nu filmat, nu conferință de presă.
Ca într-o familie, în adevăratul sens al cuvântului, în care suporterul să
pună întrebări, iar conducătorul să poată să răspundă direct. Acest lucru nu
s-a făcut niciodată în România. La Dinamo s-a făcut.
Și am vorbit cu Andrei Bendeac. El, fiind în club, a înaintat propunerea
mea.
Au acceptat.&nbsp; Echipa era cazată la
hotel acolo. Și au venit vreo 100 de oameni. Au început să cânte. Jucătorii au
ieșit afară. I-au încurajat.
Jucătorii au fost surprinși, pentru că, din punct de vedere sportiv, era
foarte rău. Și să vezi, totuși, deși tu mergi din înfrângere în înfrângere, sau
din insucces în insucces, că oamenii a venit și te încurajează în continuare.

Iar după aia am făcut o ședință, o sesiune de autografe, de poze. A fost și
shop-ul prezent, astfel încât suporterii în acea zonă să poată și cumpere
produse oficiale de clubul. Iar după aia, cei o sută de suporteri au intrat în
sala de conferință a hotelului. Iar la acel meeting a participat Andrei
Nicolescu, care pe atunci era administrator special, Gabi Glăvan, director
sportiv și Ovidiu Burcă, antrenorul clubului.
Le-am spus oamenilor că, oarecum, eu am prezidat tot evenimentul ca și
organizator: nu filmează nimeni, telefoanele deoparte, ca să putem discuta
deschis. Pentru că lucrurile astea nu trebuie să ajungă în presă. Ceea ce discuți
tu în intimitatea familiei tale este intimitatea ta. Dacă vreți să primiți
răspunsuri sincere, atunci trebuie să respectăm această comunitate.
Oamenii au respectat-o și cred că vreo două ore s-a stat la discuții. Vreo
două ore în oamenii au întrebat orice, iar Andrei și Gabi au răspuns la orice.
S-a spus lucrurilor pe nume. Și m-am bucurat să văd că oamenii au plecat de
acolo cu un sentiment de încredere.

<h2 style="text-align:center;">Eram la volan și am primit
un mail de angajare de la Dinamo. Am oprit mașina pe drumul național, să intre
unul în mine.</h2>

Cei din club au fost mulțumiți de cum s-a desfășurat evenimentul și au zis să
mai facem în locurile în care există comunități mari de supporteri. Și am mai
organizat după aia la Constanța, la Iași. Apoi totul a plecat de la o discuție
banală. Vorbind cu niște colegi din club le-am zis că sunt norocoși că sunt
aici și participă la viața clubului Dinamo.
Și eu au zis: „dar ce mă, tu ți-ai dorit să lucrezi în Dinamo? ” Mai ales contextul fiind foarte nasol. Și am zis că în momentul ăsta pot
să las orice deoparte. Eu pe atunci eram analist de business la o corporație
mare, la nivel european. Și am zis că eu în secunda doi mi-am lăsat serviciul,
dacă Dinamo are nevoie de mine.
Și de acolo am avut niște discuții și țin minte că eram în drum spre
Miercurea Ciuc, unde Dinamo juca baraj, și fiind pe drumul național am primit
un mail de la domnul Dan Gătăianțu, CFO-ul clubului, și am văzut că era un mail
de angajare. Am oprit mașina pe drumul național, să intre unul în mine. L-am
sunat pe Dan și l-am zis, Dan, pe bune, serios? Tremuram, vă zic sincer.
Am sunat-o pe Nicoleta, pe soția mea. A venit și ca un cadou de nuntă, să
zic așa. O săptămână, două înainte, am avut nunta. Și a zis că mă susține, că
ăsta e visul meu. M-am bucurat să am înțelegere și din partea celor de unde
lucram. Și atunci practic așa am intrat în club. Deci de la 1.06.2024, atunci
am început călătorie.
Și ce simți că ai adus din peluză aici cu tine la job?
Cred că și o parte din viziune. Și o parte din viziunea și respectul pe
care trebuie să-l impună Dinamo. Pentru că Dinamo e Dinamo, indiferent în ce
punct se află. Și cred că e vorba și de modul cum ne raportăm. Indiferent că eu
sunt angajatul clubului și poate știu ce probleme sunt.
În momentul de față nu sunt probleme la Dinamo mari. Dinamo e un club
stabil financiar, stabil din punct de vedere al board-ului, al managementului. Sunt
sarcini trasate, clar. Dinamo e un club care stă foarte bine acum. Dar Dinamo
trebuie să inspire respect, nu frică. Dinamo trebuie să impună respect.
Și chestia asta în care noi să avem mândria asta, dar atenție, nu mândria
prin care să cazi în fală. Ăla e un păcat. Dar mândria de a fi câine. Noi
suntem Dinamo.

Ne treci un pic printr-o zi de meci. Ce faci tu?
Ziua de meci începe încă de dimineața, când jucăm acasă. La ora 9:00 mă duc
la birou, pentru a mai verifica ultimele detalii, deci cu vreo 4-5 ore înainte
de meci sunt prezent la stadion.
Și atunci eu, pe partea mea, automat trebuie să mă asigur de mai multe
lucruri.
Fie că vorbim aici de zonele de flash interview, de conferință.
Să mă asigur că acolo funcționează totul conform normelor stabilite prin
regulamentul media, că sponsorii sunt așezați la locul care trebuie, să
pregătesc fișele pentru observatori, cu cei care sunt acreditați la meci, atât
la masa presei, cât și la foto. Comunicare cu jurnaliștii care vin.
Mă asigur că la centrul de acreditare se găsesc toate acreditările.
Automat ședința tehnică cu o oră jumătate înainte de startul meciului, în
care acolo vin toți oficialii cluburilor, care sunt implicați în organizarea de
meci.
Acolo mai stabilim anumite lucruri care țin și de protocol.
Foaia de joc, distribuirea ei, după aia vine meciul propriu-zis și după
meci urmează partea de interviuri în care am discuții individuale cu toți cei
care urmează să meargă la interviuri.
Pentru că e foarte important să gestionez partea asta de emoție pe care o
au jucătorii, fie ea pozitivă, fie negativă, în funcție de rezultat sau în
funcție de importanța meciului, pentru că trebuie să păstrezi o anumită
conduită.
Dinamo este un club care vrea să impună respect prin oferirea de respect.
Este un club care nu dorește să facă scandal.
Este un club care dorește să respecte și ceilalți competitori din Superligă
sau din Cupa României, competiții în care suntem angrenați, dar și forurile
care conduc și administrează fotbalul din România, fie că vorbeați de LPF, FRF,
CCA.
Și automat ne așteptăm să primim și noi același respect.

Nu știu dacă vedeți, bine, aici nu e vorba doar de munca mea, e și munca
altor colegi de a ei, dar nu vedeți pe nimeni de la Dinamo care să facă
scandal, fie că vorbim de antrenori, fie că vorbim de jucători, fie că vorbim
de conducători, care au prezență în faza media, ei nu caută să se certe cu
nimeni, nu caută să deschidă, nu știu ce, cutii ale Pandorei pentru că avem o
anumită conduită.
Asta e o chestie pe care și eu, ca angajator al clubului, o susțin și mă
asigur că mesajul pe care jucătorii îl transmit este acela corect, înainte de
interviuri, fie că vorbim de zonă mixtă sau flash-uri.
După aia mă asigur și de partea asta de comunicare, că practic este
acoperită tot ce ține de social media-ul clubului, site-ul și așa mai departe,
plus alte ședințe în care practic tot ce ține de comunicare, acolo sunt
angrenate toate proiectele clubului, chiar și cele de CSR, administrative, 48TV
și așa mai departe.
Cu băieții cum te înțelegi?
Am o relație foarte bună și mă bucur că mai vine câte un jucător nou să pot
să-i povestesc despre Dinamo.
Dinamo are în momentul de față o echipă care, în afara faptului că sportiv
se descurcă foarte bine, este o echipă cuminte și o echipă de băieți cu foarte
mult bun simț, cu respect. Adică, nu știu, cu Cătălin Cârjan a trebui să mă
lupt câteva luni de zile să nu mai îmi zică bună ziua, să nu mai
îmi zică domn Bogdan. &nbsp;E un
băiat cu o educație cum rar găsește în societatea noastră.
Pentru suporterii dinamoviști ai un mesaj?
În primul rând, aș dori să le mulțumesc pentru toate sacrificiile pe care
le-au făcut sau pe care le-am făcut cu toții, mai ales în perioada aia neagră.
Istoria e foarte, foarte importantă pentru noi ca oameni, pentru că cei
care nu respectă istoria și nu-și cunosc istoria nu au cum să construiască un
viitor solid.
Iar fundația clubului Dinamo, deși are o istorie bogată cu performanțe
europene și sportive, fundația acestui club a devenit sacrificiul oamenilor
prin care Dinamo respiră și astăzi.
Dinamo este în viață datorită vouă, datorită nouă, tuturor celor care am
sacrificat ca acest club să existe. Dinamo, fără iubirea și sacrificiile
voastre, nu are cum să existe și nu ar mai fi același club.
Degeaba ai performanțe, degeaba poți să câștigi campionate, trofee, chiar
și cupe europene, dacă nu ai o bază solidă de fani, dacă nu se aude acel vuiet
al peluzei, dacă nu se aud tobele, dacă nu se văd steagurile fluturânde sau cum
mi-e dor să aud și să strig în deplasare: „Stați drepti, trece Dinamo. ”

Dragi dinamoviști, dacă vreodată aveți de când să scrieți o poveste cap-coadă despre ce a însemnat Dinamo pentru voi, cred că știți cine poate să fie povestitorul. Mulțumim, Bogdan, pentru cuvinte potrivite. Ne revedem pe stadion!&nbsp;

superliga 2026

Fotbal

vineri 20 februarie

sâmbătă 21 februarie

duminică 22 februarie

luni 23 februarie